Plutonierul uscățiv a deschis încetișor ușa metalică să ne bucurăm cât mai mult de melosul balamalelor ruginite. Damful de var cloros mi-a ars interiorul nărilor. Un bec zăbrelit lumina celula albă cu grilaj inutil la ferastra zidită pe dinafară, cu WC turcesc în colț și cu un fel de pat pliant, o placă de lemn orizontală, zăvorâtă de perete. Am fost împinși înăuntru și ni s-a ordonat cu un cârâit:
― Fața la geam!
Pentru că, deși susținut de băiat, abia înaintam, subofițerul m-a blagoslovit:
― Mișcă-te, grasule, ’cați-aș ficații, că ne prinde revelionu’ acilea!
După ce mi-am sprijinit fruntea de barele încrucișate, am auzit zornăit de chei, de lanțuri, bufnitură de scândură și un lacăt cum se închide. Răceala fierului mi-a făcut bine, am deschis ochii și m-am uitat la Matei. Palid, mă privea cu o milă nemărginită.
― O să fie bine, tata, o să fie bine! m-a îmbărbătat în șoaptă.
Înainte să-l înhațe milițianul și să-l tragă de lângă mine, a mai apucat să zică:
― Îmi pare rău, tata, îmi pare rău, trebuia să fi rămas naibii în fabrică!
Am răsucit capul, să-l liniștesc, dar am încasat un pod de palmă în nas.
― Fața la geam, dom’inginer!
Vocea s-a împuținat când i s-a adresat lui Matei:
― Tălică șezi frumos pe țambal. Tălică e musafir de-acu’.Tălică e regim special. Tălică e bun pentru piese de schimb.He, he! a râs uscat. Pentru tălică o să vină salvarea.
Mi-am lipit pieptul și burta de cerceveaua putrezită, genunchiul rămas bun dădea semne că mă lasă.
Pârâit de lemn împovărat.
Glasul băiatului, subțire, rugător:
― Fie-vă milă de el, tovarășe, abia se mai ține pe picioare.
Blacheurile bocancilor au țăcănit rar pe dușumeaua de mozaic din ce în ce mai tare. Ajuns în spatele meu, plutonierul mi-a descuiat cătușele, mi-a ridicat, pe rând, brațele deasupra capului, degetele mi s-au încleștat o clipă de grătar și, după alt hohot de râs tabacic, le-a încuiat la loc.
Lipsit de vlagă, m-am înmuiat și am rămas atârnat ca un prostovol prins în cui de-un pescar. Tendoanele mi s-au întins să plesnească, pumnii mi-au amorțit.
Pe mortarul dintre cărămizi crescuseră cristale de gheață, ca niște frunze de ferigă în miniatură.
Am închis ochii, un șarpe jilav urca pe șira spinării, în dosul pleoapelor se roteau imagini cu portrete în flăcări și milițieni cu mâneci suflecate care jonglau cu rinichi uriași.
Am leșinat.
M-a trezit scârțâitul ușii și un reproș făcut pe un ton îngrijorat:
― Vișinescule, dobitocule, ai căpiat?
― Odonați!
― Dă-l jos de pe grilă!
Tocurile metalice au răsunat din nou, de data asta grăbite, la fel de repede am fost dezlegat, îmbrățișat, purtat ca un sac de cartofi și depus pe țambal.
Matei dispăruse.
O umbră albă s-a apropiat de mine. Halatul proaspăt scrobit hârâia.
― Vișinescule, dobitocule, și-ăsta are AB negativ, și-ăsta-i bun, fuga marș și mai cheam-o Salvare!
Doctorul a scos din buzunar un sul firav de tifon, l-a deșirat, l-a făcutghem, a scuipat pe el și mi-a șters sângele de la nas.
Am închis ochii cu teama că, odată cu pierderea mirosului, n-o să mai fiu în stare să-mi amintesc o grămadă de lucruri.