După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie, minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut, Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptând reacţii de la auditoriu. Mihai Ursachi, ca și Cezar Ivănescu de altfel, transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”…! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”…
1. Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului, în ultimele decenii din perioada comunistă, mai ales? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?
2. E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc?
3. Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?
4. Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri trei (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut, pe care le rețineți, care fac parte dintre cele pe care nu le puteți uita … !
(Adrian Alui Gheorghe)
Notă. Am solicitat să răspundă la anchetă multora dintre confrații scriitori. Unii nu ne-au trimis niciun răspuns, alții au considerat tema interesantă dar nu erau/ sunt pregătiți să răspundă. E posibil ca unii să o fi considerat neserioasă, deși nimeni nu s-a exprimat în acest sens. Unii nu au avut timp. Oricum, chiar și dintre cei care nu au răspuns la întrebările noastre au spus că abia așteaptă să citească ”ce a ieșit”. Ordinea în care se succed răspunsurile în această anchetă, este ordinea primirii răspunsurilor.(A.A.G.)
Alina Caraghin
Bancul este o realitate comprimată la nivel de glonț,
dar trasă cu un pistol de jucărie
1. Bancul este, în esență, un mic animal al umorului, care se hrănește cu situații reale, pe care le mestecă bine și le scuipă înapoi sub forma unei poante. Ca manifestare, e liminal când gluma stă la granița dintre ce poți spune și ce n-ar trebui; subliminal când reușește să-ți transmită ideea că “știm cu toții despre cine e vorba, dar nu zicem cu voce tare”. Umorul e terapie: • individuală, când râzi singur în bucătărie, ca un om sănătos… sau nu; • colectivă, când râde toată nația de același banc și descoperă că măcar problemele sunt comune, dacă soluțiile nu sunt. În comunism, bancurile au fost antidepresivul oficial neaprobat de partid, dar consumat masiv. Au făcut bine pentru că au permis supraviețuirea psihică; au făcut rău pentru că uneori, în loc de revoltă, ne-am mulțumit să râdem. Practic: bancurile au fost un fel de valvă de siguranță la cazanul social — bună pentru a nu exploda, proastă pentru că s-a întârziat explozia.
2. Înainte de ’89, bancurile erau: • lucrate, metaforice, codate ca misiunile secrete; • spuse în șoaptă, ca să nu vină „tovarășul de la 5”; • despre lipsuri, conducători și eterna coadă la orice. După ’89, bancurile sunt: • în voce tare, cu internet, emoji și chiar prea multă libertate; • despre politicieni noi, dar probleme cam la fel; • plus un capitol nou: tehnologie, UE, și eterna coadă la ghișeu. Libertatea pe care o aduce umorul este aceeași libertate pe care o aduce vântul într-o după-amiază toridă: nu schimbă clima, dar schimbă respirația. Câtă realitate e într-un banc? Multă. Uneori bancurile sunt mai realiste decât știrile. De fapt, bancul este o realitate comprimată la nivel de glonț, dar trasă cu un pistol de jucărie.
3. Bulă este bunicul lui Dorel, personajul național neoficial, sfântul protector al gafelor, prostiilor strategice și inteligenței accidentale. El este: • copilul care pune întrebarea pe care nu trebuia s-o pună; • adultul care dă răspunsul pe care nu trebuia să-l dea; • românul care trece prin viață ca printr-o comedie proastă, dar cu optimism. Este, practic, o oglindă în care românul se vede și râde, pentru că altfel ar trebui să se supere. A împrumutat românul trăsături de la Bulă? Da — și nu din neatenție, ci pentru că Bulă este, în secret, rădăcina noastră comună: acea parte din noi care continuă să râdă chiar și atunci când povara istoriei e prea mare. Și are Bulă ceva din românul majoritar? Nu doar „ceva”, ci poate esența: capacitatea de a transforma absurdul în supraviețuire.
4. Bancuri pe care mi le amintesc: Pe vremea lui Ceaușescu se întâlnesc trei câini vagabonzi: unul american, unul român și unul rus. Câinele american: La noi dacă latri destul de mult și tare, în cele din urmă primești ceva carne. Câinele român: Ce-i aia carne? Câinele rus: Ce-i aia să latri? ** – Ce îi trece prin cap unei muște când se lovește de un parbriz? – Fundul. ** Pe vremuri, în Uniunea Sovietică dura foarte mult achiziția unui automobil. Cumpărătorul, la ghișeu, plătind avansul: Când să vin după mașină? Tipul din spatele ghișeului: Peste 10 ani. – Dimineața sau seara? – Ce contează dacă dimineața sau seara, e peste 10 ani! – Păi, dimineața vine instalatorul.
Anca Ianchiș
Unul dintre cele mai grele lucruri, atunci când cineva se mută în altă țară, este pierderea abilității de a face glume pe care să le înțeleagă și ceilalți
1. Ca să răspundem la întrebare trebuie să pornim de la faptul că literatura este un tip de artă care folosește ca mijloc de exprimare cuvântul. Prin urmare, orice manifestare a acesteia, care întrunește criteriile estetic și etic, poate fi considerată literatură, indiferent dacă folosește mijloace umoristice sau nu. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că umorul este o parte intrinsecă a dezvoltării ființei umane, prin urmare acesta va întâlni literatura câtă vreme va fi realizată de om. Nu știm, bineînțeles, ce va fi când artele vor fi practicate de roboți. De-a lungul istoriei a existat un soi de scepticism privind umorul, în general. Unul dintre cei care considerau că gluma este fie un semn răutate, fie unul de superficialitate, de abatere intelectuală de la ideile înalte, a fost Platon. Abia la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX umorul a început să fie recunoscut ca un proces cognitiv superior, precum și utilitatea sa din punct de vedere al maturizării psihologice și emoționale.
Având în vedere că oamenii tind să se adune în jurul celor care au simț al umorului dezvoltat și că, acesta și inteligența sunt legate între ele, bancul în sens larg nu este, după părerea mea, doar „un reziduu de spirit”, însă, în funcție de tipul de umor folosit și de intenția pe care o are cel care spune gluma putem vorbi sau nu de esențializare, deci de spirit sau nu. Apoi, în românește avem expresia „a gusta o glumă”, ceea ce oferă un caracter palpabil actului de a glumi și totodată arată că cel care primește gluma trebuie să folosească un simț concret pentru a o înțelege. În alte limbi, verbul folosit este „a prinde” care se referă de asemenea la un simț. Revenind, actul de a savura umorul depinde de mulți factori, prin urmare deși există o paletă largă de tipuri de glume nu toți oamenii vor „gusta” la fel aceeași glumă, care poate fi mai plină de spirit sau mai puțin plină de spirit. Mă refer aici la glumele de situație, la cele vulgare sau care sunt mai degrabă apropiate de batjocură.
Ca să părăsesc un pic sfera largă a subiectul aș vrea să împărtășesc cu cititorii câțiva dintre scriitorii care care îmi plac și cu al căror simț al umorului rezonez, cum ar fi Molière, Jane Austen, Isaac Bashevis Singer; sau românii Eugen Ionescu și Tudor Arghezi, cel care a introdus în literatura română, așa numita „tabletă” (un gen specific de pamflet alegoric) și care a scris romanul „Cimitirul Buna-Vestire”.
Cu certitudine orice banc are un mesaj liminal, care este gluma sau situația în sine, dar ca să vorbim de un banc de calitate acesta trebuie să aibă și un mesaj implicit, care poate fi înțeles la nivel cognitiv (ca etapă intermediară). Putem ajunge apoi cu discuția la mesajul subliminal, care poate fi de exemplu inducerea fricii, sau spunerea unui adevăr ce nu poate fi rostit. Umorul este o formă de sublimare și un mecanism de apărare la nivel individual dar și colectiv. Glumele care se fac într-un anumit spațiu geografic au legătură directă cu acesta și cu condițiile socialo-economice și politice, fiind totodată un factor de întâlnire și recunoaștere reciprocă a mebrilor sociatății. Tocmai de aceea unul dintre cele mai grele lucruri atunci când cineva se mută în altă țară este pierderea abilității de a face glume pe care să le înțeleagă și ceilalți. Totuși, globalizarea a dus la o oarecare uniformizare a informațiilor legate de politic și social în general, prin urmare acum situația arată puțin diferit față de cum arăta, să zicem cu 30 de ani în urmă.
În perioada comunistă umorul a funcționat ca o formă de rezistență la absurdul traiului în dictatură, fiind totodată o supapă pentru eliberarea tensiunilor care se acumulau în rândul populației și nu în ultimul rând o formă de protest. Bancurile despre realitatea de zi cu zi au funcționat ca un liant social, spusul adevărului într-o sociatate în care minciuna era premiată a fost cu adevărat o formă de terapie individuală și colectivă. Este ca în povestea împăratului gol. Acesta nu avea haine nici înainte de a striga copilul: „Împăratul este gol”! Dar faptul că cineva a rostit evidența a făcut ca lucrurile să devină concrete și pentru cei din jur.
Din păcate, însă, supapa aceasta a produs și un rău imediat, și vorbesc aici de cei care au fost arestați, dar și de un rău pe termen lung, tocmai pentru că nu a lăsat tensiunile să se adune până la un moment critic și pentru că au cultivat și perpetuat un soi de fatalism și resemnare, care încă se mai prelungesc și astăzi. De altfel, primul gând pe care l-am avut când am citit introducerea și întrebările a fost la poezia „Cu voi” scrisă de George Bacovia și publicată în 1930 în volumul cu același nume, în care apare versul: „O țară tristă, plină de umor”. Acesta este cunoscut acum de foarte multă lume și, de-a lungul timpului, a primit o interpretare mult mai „ad litteram” decât cea gândită de poet. În esență vorbim de o combinație de umor, care de cele mai multe ori ia forma absurdului, și melancolie.
2. Bancurile înainte de 1989 aveau funcția de relevare a realității, de a denunța absurdul vieții de zi cu zi și de împărtășire a faptul că așa cum spuneam mai sus „împăratul este gol”. De altfel, la întâlnirile între cunoscuți spunerea de bancuri făcea parte din momentele esențiale și era așteptat ca atare. În fapt toate grupurile aveau sau se grupau în jurul unui sau unor persoane care aveau acest rol. După 1989, în mod evident, umorul s-a schimbat odată cu realitatea socială, politică și culturală. În primul rând felul în care oamenii se întâlnesc și interacționează s-a schimbat. De asemenea, umorul nu mai are un rol coeziv atât de puternic deoarece societatea este împărțită acum în mai multe grupuri decât era în comunism, prin urmare cel care primează acum este rolul său de eliberare a frustrărilor imediate. Dacă este bine folosit umorul este un factor eliberator, o supapă care permite individului să gestioneze mai ușor o situație specifică, permițându-i să se îndepărteze suficient de problemă cât să o privească din alt unghi, mai puțin implicat. Dacă ne gândim la „expresia viața bate filmul” aș zice că trăind într-o societate destul de disfuncțională, realitatea însăşi devine de multe ori comică, prin absurdul ei în timp ce, un banc nu este altceva decât o pilulă, în general amară, plină cu o realitate condensată.
3. Bulă este un personaj fictiv care a apărut la începutul anilor 60 și care poartă acest nume pentru a nu leza, prin vulgaritate, urechile sensibile. Bulă reprezintă tot ceea ce este românul, evident într-o formă comprimată și satirizată, este un soi de autoportret caricatural al românului din perioada dictaturii, fiind, în definitiv, și în ciuda tuturor circumstanțelor un supraviețuitor. „Omului nou” inventat de comuniști, românii i-au găsit „personaj nou”, în locul celor vechi cum erau de exemplu Păcală sau Tândală.
4. Pentru că am trăit doar 13 ani în comunism, din folclorul meu personal nu fac parte bancuri cu Bulă prin urmare las mai jos două dintre bancurile care îmi plac.
Un ziarist află că un gospodar are un porc cu un picior de lemn așa că vine și îl întreabă: – Cum o ajuns porcul ăsta să aibă un picior de lemn? Gospodarul zice: – Ăsta e un porc extraordinar. Odată, când a luat casa foc a scos copilul din incendiu. – Aha… – Altă dată, când s-a umflat râul m-a salvat de la înec. – Impresionant… – Iar anul trecut, când au venit hoții a guițat așa de tare că i-a speriat și au fugit. – Dar totuși… de ce are picior de lemn? – Păi, un porc ca ăsta nu-l mănânci dintr-o dată. Pentru o piftie nu trebuie să îl tai de tot!
Un scorpion vrea să treacă un râu și îi cere broaștei să îl transporte pe spate. Broasca îi spune: Nu vreau, că poate mă înțepi. Scorpionul răspunde: Ar fi absurd să te înțep, căci atunci o să mă înec și eu. Broasca se lasă convinsă și îl ia în spate. La jumătatea drumului, scorpionul o înțeapă. Broasca speriată spune: De ce ai făcut asta? Acum ne vom îneca amândoi! Scorpionul răspunde: Nu am putut să mă abțin.
Gabriel Mihăilă
După o îndelungă conviețuire, Bulă a modelat
caracterul unor clase sociale
1. Bancurile reprezintă spiritul unei națiuni. Spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești sau adaptat la situație, spune-mi bancurile unui popor ca să îți pot spune despre el: dacă are umor, dacă are spirit de învingător sau dacă este fatalist, cum face față provocărilor, cum arată eroul național, ce caracter are. Bancurile, în special în perioada comunistă au ținut în viață spiritul românilor și au dat speranța și puterea de a rezista regimului, de a face haz de necaz chiar și în situații inimaginabile și de a trece peste obstacole. Ca și limba română, bancurile au evoluat de-a lungul timpului, pornind de la un umor anecdotic și continuând cu personaje politice sau alte celebrități, scene din viața reală sau imaginară în care povestitorul sau personajul principal se identifică sau ironizează tarele societății.
2. Bancurile actuale sunt diferite de cele din perioada comunistă, cele vechi fiind foarte eficiente în privința efectului. În acea perioadă, cu oameni lipsiți de drepturi elementare care țineau de însăși existența, fără mâncare, apă, curent, căldură și ce este mai important, cu libertatea de circulație și libertatea cuvântului ”amputate”, bancurile reprezentau speranța în mai bine sau evadarea dintr-un prezent cenușiu. Acum când suntem liberi, fără o educație suficientă a exercițiului democratic și a binelui comun, masa de consumatori este foarte fragmentată, nevoile și asimilarea spirituală sunt eterogene în rândul unei populații mari iar bancurile sunt mai multe și mai nefiltrate; ele provin din lumea reală însă aceasta se regăsește în mai multe versiuni pentru fiecare dintre noi astfel încât gusturile, înțelegerea și acceptarea unui banc, a mesajului pe care îl transmite trec de la un nivel de masă la unul de grup sau chiar individual.
3. Bulă este ”românul majoritar” din perioada comunistă însă nu se mai regăsește peste nivelul clasei mijlocii din perioada contemporană, când societatea este mult mai divizată și stratificată. Bulă nu este niciodată funcționar, inginer, academician, președinte, primar, doctor, judecător, profesor sau corporatist. El este din categoria meseriașilor sau a liber profesioniștilor și nu este niciodată șeful clasei, însă are întotdeauna un avantaj al situației în care se află: nu cedează niciodată, nu poate fi doborât, nu-și pierde speranța și rămâne un învingător indiferent de context pentrucă are capacitatea de a renaște chiar și din propria cenușă. După o îndelungă conviețuire, Bulă a modelat caracterul unor clase sociale și reprezintă personajul hâtru, ager la minte și speculativ, chiar șmecher, ușor misogin, cel cu care se identifică multe categorii de oameni sau dintre cei care sunt captivi într-o existență monotonă, planificată, fără adrenalină și vor altceva în viața lor.
4. Prietenie. O femeie se întoarce acasă dimineață. Barbatul o întreabă unde a fost până la ora aia, la care femeia răspunde că a dormit la cea mai bună prietenă a ei. Bărbatul dă telefon la 10 cele mai bune prietene ale soției. Nici una nu-i confirmă că a dormit noaptea la ea…! Se întoarce bărbatul dimineață acasă. Femeia îl întreabă unde a fost până la ora aia. El răspunde că a dormit acasă la cel mai bun prieten. Femeia telefonează la 10 cei mai buni prieteni ai soțului ei și, din toți, 8 îi confirmă că într-adevăr noaptea precedentă soțul ei a dormit la ei, iar ceilalți 2 insistă că încă se află acolo…
Între bețivi. Doi bețivi într-un bar, unul dintre ei zice: – De 2 săptămâni nevasta mă tot dă afară din casă când vin beat. Ce să fac? – Când ajungi în fața ușii te dezbraci, și ea nu poate să te lase afară că doar vecinii ce or să zică? – OK. Zis și făcut. După câteva zile se reîntâlnesc la bar: – Bă, am făcut cum ai zis tu… – Da, și? – Stai să-ți zic, am ajuns în fața ușii, m-am dezbrăcat, s-a deschis ușa, am intrat și am auzit: “Urmează stația PiațaSudului, cu peronul pe partea stângă.
Cu avionul. Doamnelor și domnilor, avionul nostru se va prăbuși în ocean și în jur e plin de rechini. Luați de sub scaune vestele de salvare și cutiuța cu cremă. Trebuie să vă ungeți pe corp, împotriva rechinilor. – Și nu ne mai mănâncă?? – Ba da, dar mai în scârbă.
Șoferie. Un sofer își conducea mașina pe un drum de țară desfundat. Dintr-o dată, drumul sfârși într-un râu. Scoase capul pe fereastră și strigă la un țăran care tocmai trecea prin zonă: – Nene, crezi că pot traversarâul cu mașina? – Cred că poți, răspunse acesta. Așa că șoferul ambală mașina și intră în apă. Nu trecură însă nici câteva minute și automobilul începu să se scufunde. Omul abia reuși să se salveze în ultimul moment. – M-ai mințit!, țipă șoferul înfuriat către țăran. Râul ăsta are cel puțin câțiva metri adâncime! – Ciudat, replică țăranul. La rațe le ajunge doar până la mijloc.
La bârfă. Niște vecini își bârfeau vecinii. Unul dintre ei spune:
– Nu-ți pot spune mai mult. Deja ți-am spus mai mult decât știam!
Pregătiri. Un om foarte bătrân zăcea pe patul de moarte. De-odată simți aroma prăjiturii lui favorite cu ciocolată, urcând încet și ademenitor pe scări. Și-a adunat forțele rămase și s-a ridicat din pat. Sprijinindu-se de perete, a mers până la ușă și cu un efort și mai mare a coborât scările, ținându-se cu ambele mâini de balustradă. Gâfâind, s-a sprijinit de tocul ușii și a aruncat o privire în bucătărie. Dacă n-ar fi simțit durerile acelea cumplite, ar fi zis că este deja în Rai. Puse pe un ziar, erau sute din prăjiturile lui favorite cu ciocolată. Era ăsta Raiul sau era ultima dovadă de iubire din partea soției, care se asigura că soțul ei părăsea lumea fericit? Cu un ultim efort, se aruncă înspre masă. Mâna tremurandă ajunse la o prăjitură de pe marginea mesei, când brusc fu lovit cu o lingură în cap de către soție. – Nu te atinge de astea! Spuse ea, sunt pentru înmormântare!
Lucia Bibarț
Nu degeaba românii l-au votat pe Bulă printre cei mai mari
100 de români ai tuturor timpurilor
1. Deci, ce este bancul? O glumă, o anecdotă. O respirare eliberatoare, șugubeață, deblocantă, urmarea unor acumulări interioare devenite deranjante. Bancul poate fi privit din mai multe unghiuri. Ca pe un produs fără altă pretenție decât aceea de-a capta atenția, de a destinde și a crea o stare plăcută, de confort. Potrivit acestei prime intenții, bancului i se atribuie, poate cu o prea mare lejerețe, rămânerea în zona divertismentului facil, menirea de-a ridica doar oleacă temperatura, de la rece la căldicel. Un mare număr de bancuri se înscrie în această categorie. Doar că bancul, poanta, anecdota, există și în varianta lor sclipitoare, subtilă, cu dublu înțeles, mesaj liminal/subliminal care le conferă prestanță. Bancul are forța să se așeze în public, să-l aștepte, să-l caute, să-l stârnească spre dialog. Pedularea bancului printre oameni îi asigură plusul de vivacitate de care realitatea lui are nevoie ca să reziste. Cred că gluma bună este o scânteie de spirit ce concentrează în miezu-i învățătură, morală, pildă, acordându-i astfel o altă calitate decât distracția, săltându-l din banal înspre spirit, din obișnuit, în literatură. Umorul românesc a avut mereu regii săi încoronați sau mai nu. Istoria a fost reprezentată de eroi cu haz născuți din popor, semănând cu „românul majoritar”.
2. Regele bancului românesc a căpătat pe rând, depinzând de perioada istorică aparținătoare, nume diferite. Cel neaoș e Păcală, venit pe poteca istoriei exact din poveștile moșilor noștri purtând pe el straiul străvechi, în gură voroava țărănească și-n spate desaga cu fascinantele pățanii hazlii, cu tâlc, soluționate cu iscusință și umor. Numele-i vine de la principala lui preocupare, aceea de a păcăli, de-a trage pe sfoară. Păcală apare uneori acompaniat de vărul lui Tândală, venind din același mediu cu el. Apoi, lui Păcală i s-a alăturat în jurul anilor 1800, pentru o scurtă perioadă de timp și fără să lase o patină puternică în mentalul românesc, Nastratin Hogea, personaj urban legat și el de social-politicul epocii. După ce ”evrei din Rusia se strămută pe pământurile româneşti, paleta umorului nostru se îmbogăţeşte cu încă alte două personaje. Este vorba de Iţic şi de Ştrul.” (Dilema Veche nr. 117 din 20 Apr 2006), o pereche de comercianți, isteți, lacomi și zgârciți. În perioada comunismului, de prin anii 60, personajul erou național, se numește Bulă. Un nume concentrat ca o esență, de impact, prins semnificativ între câte o pereche de consoane și vocale: Bulă! Vestitul Bulă, cu succes considerabil la public, mai abitir decât Păcală. Bulă descurcărețul are adesea și varianta nefericită, blegul, neputinciosul, tontul. De aci și zicala: „Ești un Bulă!” Între Păcală și Bulă există diferențe și asemănări bine conturate. Îi diferențiază mediul din care provine și se dezvoltă fiecare. Unul aparține mediului sătesc, celălalt celui urban. Manifestările, contextul și limbajul sunt diferite, dar nevoia lor de râs este aceeași. Bulă, un Păcală strămutat la oraș, schimbă comportamentul, straiele și vorba în funcție de revoluția industrială la care ia parte. Primește o mare varietate de fațete, spre deosebire de predecesorul lui. Este prunc acasă, la grădiniță, școlar, muncitor, director, chiar parlamentar și împrumută caracteristicile vârstei și păturii sociale întruchipate. Trăsăturile comune importante ale umorului practicat de celebrele personaje românești de banc sunt intenția terapeutică individuală sau colectivă și caracterul dramatic al producțiilor lor. Faptul că narativele comice se consumă adesea sub forma dialogului, le asigură bancurilor vitalitate și desfășurare, dinamică, ceea ce le păstrează în mentalul comun, făcând accesibile și durabile comunicarea și conexiunea dintre transmițător și receptor.
3. Bulă, însă, este eroul național cel mai faimos și longeviv. El îmbracă ipostaze foarte diverse conforme vremurilor. Astfel că, realitatea, culoarea, conținutul bancurilor de dinainte de 1989 şi a celor de după 1989 sunt diferite. Umorul de bună calitate se adaptează la realitatea înconjurătoare. El are viața propriilor lui personaje și se definește ca o oglindă a lor. De unde anume au apărut Păcală și Bulă, șugubeții stăpânitori ai râsului, ai comicului de situație, de caractere, de limbaj, de nume și de moravuri care iau în balon cusururile umane, mereu cu haz de necaz, dar gata să se autopersifleze, la rându-le? Cele două chipuri gemene, produsul imaginarului colectiv, sunt fațete non-identice ale aceluiași personaj, dizigoţi cu apucături, comportament, straie diferite. Păcală este emanația imaginarului rustic. Se comportă, acționează ca un țăran, doar în mediul lui, prin urmare figurează ca un personaj static. Celălalt este emanația societății socialiste, proletcultiste, neînchegate, cu o conștiință confuză, în migrare de la comunitatea tradițional-țărănească la cea proletară, un țăran îndomnit strămutat din casa de chirpici în cea de beton etajat. Pe când Păcală persistă în involuție, țăran se trezește, țăran moare, Bulă ni se-nfățișează în transformare, crește, studiază, se ridică pe scara socială, așadar activ.
M-am întrebatcare este originea numelui Bulă, al celui mai de succes dintre personajele bancurilor românești, însoțitorul nostru, ca-ntr-un jurământ, la bine și la rău, dintr-o perioadă istorică în alta. Uneori singurul aliat când în comunism te înspăimântai și de umbra ta, darămite de opresiunea sistemului,de grabă ajutător în reglarea tensiunilor mintale și sufletești. Bulă poate fi coborâtor direct dintr-o bulă, bula pe care norodul și-a construit-o ca pe o șalupă de salvare din naufragiul sistemic, în totalitarism. Cine sunt născătorii lui Bulă? Zicătorii și făcătorii de glume sunt tipi cu viziune optimistă care întrevăd ieșiri în spatele situaților fără ieșire. Ei se hrănesc/ ne hrănesc cu pastile de umor profilactic, își întăresc/ ne întăresc sistemul imunitar mental/ sufletesc tocmai pentru a-și asigura/ a ne asigura anduranța necesară parcursului. Banchiștii: gustătorii, purtătorii și făcătorii de glume se constituie ei înșiși, ca eroul lor, într-o bulă. Banchiștii nu se mulțumesc să-și plângă de milă, ci caută dezlegări, eliberări chiar dacă ele pot dura cât o respirare, cam cât durează spusul unui banc. Purtătorii de bancuri au rolul de-a duce spre audiență poantele, iar cealaltă categorie, cea mai importantă desigur, categoria creatoare, scornitoare, fie că recunoaștem, fie că nu, poate avea sâmburele, măiestria oricărui artist iscusit. Adesea bancurile cu Bulă sunt de-a dreptul geniale.
Longevivul Bulă este un erou al glumelor citadine. Bulă e exponentul unei categorii de cetățeni care adoptă un mod superior de-a rezista opresiunii sistemului prin strecurarea în creația orală, dar și scrisă, a șopârlelor, a ironiilor, a parodiilor, a jocului de cuvinte, a aluziilor prin care își varsă oful, neîmplinirile, frustrările, plângerile. Suportivul Bulă e identificat cu nimeni și cu toți, cu șeful statului, dar și cu vecinul, în egală măsură. Bulă e cel în mintea și-n gura căruia s-au pus minusurile sociale, culturale, politice, fără teamă de represalii și de băieții deștepți cu epoleți, fiindcă Bulă râde de ceilalți, dar are curaj să se autobatjocorească, ca și când totul, chiar viața,deși de plâns, ar fi de râs. În Bulă s-a putut da ca-n sacul de box, el a fost liber, a spus și a făcut ce a vrut, fără să fie pedepsit. Până la urmă, gluma e doar o glumă, chiar dacă ar putea conține adevăruri. Nu e cinstit și nici corect să o pedepsești. Numele lui Bulă poate veni de la bula protectoare (Bășică de aer ce poate asigura un timp respirația sau de la sferă, glob de stică sau metal,tot cu rol protector! ) în care te puteai refugia și-o puteai părăsi la nevoie ca pe o închisoare zilnică, eliberându-te prin RÂS. Poate numele lui are vreo legătură subtil mascată cu o parte anatomică masculină, tare evidențiată de popor în înjurături și în vorbirea curentă!!! Românul are gust pentru vulgar. Poate de aici ni se trage nevoia de-a brodi bancuri fără perdea, fără fermoar la gură, indecente, bine așezate în umorul nostru. Ei, aș!!! La ce bun umorul? Ne spun studiile. Umorul, râsul are multiple și importante funcții: psihologic și emoțional reduce stresul, îmbunătățește starea de spirit, ajută la abordarea situațiilor dificile dintr-o perspectivă mai veselă, face față adversităților. Social și relațional: facilitează legăturile, ajută la comunicare, afirmă identitatea. Fizic: stimulează sistemul imunitar, are beneficii cardiovasculare, îmbunătățește circulația sanguină, arde calorii. Critic și subversiv: prin satiră și ironie, umorul este un instrument necesar care critică moravurile sociale, politice sau abuzurile de putere, inversează ierarhiilor, subminează autorităților. În esență, umorul este un instrument adaptativ complex, esențial pentru sănătatea individuală și armonia socială. Deci are valoare literară. Cu certitudine însă, cel mai mare câștig al bancurilor, al umorului, este râsul, iar râsul le-a făcut bine românilor și i-a făcut bine! Sperăm că nu va înceta să-i facă. Bulă e parte din genomul românesc, prototipul umorului românesc, nu degeaba românii l-a votat printre cei mai mari 100 de români ai tuturor timpurilor! Bulă a ocupat locul 59 în top! Bulă ca erou al umorului românesc nu va pieri definitiv niciodată, ci ca Pintea Viteazu` „numa-oleacă-o hodini”. Îl vom reîntâlni pe nepusă masă, la fel de proaspăt și pus pe ghidușii.
4. * Bulă se duce la biserică să se spovedească. Preotul îl întreabă: – Ai făcut păcate? – Da, părinte. – Te lepezi de Satana? – M-aş lepăda părinte, dar am doi copii cu ea. * Bulă, pe care raft din bibliotecă ai pus cărţile de matematică? – La raftul cu cărţi horror. * Merge Bulă la un magazin alimentar și întreabă: -Bună ziua, fiți amabilă, aveți pâine? – Da, avem, de care doriți? – Păi aveți de mai multe feluri? – Da, de azi, de ieri și de alaltăieri. – Bineînțeles că doresc una de azi! – Reveniți, vă rog, peste două zile! * – Bulă, cum se numesc ultimii dinți care ne apar in gură? – Proteza, domnule profesor. * Bulă și-a chemat soția, iubita și vecina și a spus: – Fetelor, vin vremuri grele, vor fi disponibilizări. * Bulișor către Bulă: – Tată, azi proful de mate m-a pus să găsesc cel mai mic multiplu comun. – Nu l-au găsit nici acum?!!- Nu, de ce?- Păi îl caută de când mergeam eu la școală! * – Bulă, să nu te mai aud că spui asemenea cuvinte! – Bine, tăticule, dar le-a folosit şi Shakespeare… – Aşa? Să nu te mai prind că te joci cu el! * La şcoală: – Luna este atât de mare, încât ar încăpea să locuiască pe ea un milion de oameni! Bulişor: – Şi ce se întâmplă cu ei când e lună nouă?
Ionuț Calotă
Între timp, Bulă a ieșit din clandestinitate și s-a multiplicat
1. Esenţa bancului e paradoxală, căci mă duce către definirea lui ca pe o formă de comunicare aparent uşoară, dar care, totuși, funcţionează printr-un mecanism psihologic mult mai profund decât pare, un fel de supapă de refulare a tensiunilor sociale colective, precum și a frustărilor individuale. În comunism, bancul era un spaţiu de libertate simbolică, un loc unde se putea sugera subtil ceea ce nu se putea spune direct în public, făcând conviețuirea cu regimul comunist restrictiv mai acceptabilă. Era o formă de rezistenţă culturală și de igienă spirituală, dar şi un ritual de solidarizare conspirativă. Nu cred că bancurile au făcut rău, chiar dacă ele ne-au ajutat într-un fel să tolerăm abuzurile și nedreptățile prin reducerea lor la starea suportabilă de simplă ironie, poate doar dacă ne referim la neîncredere cronică în instituţiile statului pe care se pare că am moștenit-o de atunci.
2. În primul rând că bancurile de dinainte de 1989 trebuia să fie neapărat subtile, să sugereze fără a numi direct, să fie codate uneori până la absurd, să aibă un limbaj dublu, care să păcălească propaganda, ceea ce este, desigur, mult mai complicat, dar acestea presupuneau și asumarea unor riscuri. După 1989, libertatea cuvântului a permis și relaxarea, dar și diversificarea bancurilor. Românii au dobândit un reflex aproape automat de a transforma orice situaţie în bancuri. Bancul este, de fapt, o oglindă deformatoare, haioasă sau grotească, a realității.
3. Bulă este o creație a folclorului românesc contemporan, un arhetip ieșit din specificul nostru tradițional, reintegrat, apoi, în tiparele societății comuniste. E un model cultural în care ne-am recunoscut, de care ne-am amuzat, dar prin care, cumva, ne-am şi scuzat complicitatea. Bulă este caricatural, el exagerează trăsături reale ale românilor. El scoate în evidență adevărurile incomode, fără a deprecia, însă, spiritul românesc. El a rămas un personaj viu și necesar, pentru că ne-a împrumutat identitatea sa când am avut nevoie. Între timp, el a ieșit din clandestinitate și s-a multiplicat, astfel că au apărut și alte personaje derivate din caracterul său de prostănac local, precum Dorel.
4. Nu sunt un talentat povestitor de bancuri, în primul rând pentru că nu le rețin. Totuși, pentru că anul trecut am reușit performanța să iau un Mare Premiu la prima participare la un festival de umor, o să vă citez câteva din zicerile mele umoristice: – Ce ciudat îmi pare! Citesc o carte și nu găsesc butonul de like când îmi place ceva; – Oare de ce inteligenţa artificială, cea care dă ordine, e de genul feminin, iar robotul, cel care execută, e de gen masculin?; – Idei de afaceri: Vând gheaţă lichidă!; – S-a aflat că la instituţiile care se ocupă de păduri se fură ca-n codru; – Sper să nu mă întrebe cineva unde stau, că nu-mi mai aduc aminte decât adresa de facebook; – Până şi ouăle roşesc câteodată; – M-am decis să scriu sonete în vers liber; – Ministrul educației lucrează la nou manual: Analfabetar. * Și un banc care se potrivește cu ce spuneam la început: Un tip într-o librărie: -Bună ziua, aș dori să cumpăr cartea „Lupta contra pierderii memoriei”. Vânzătoarea: – Nu pot sa cred!!!! Iar???
Olimpiu Nușfelean
Bancurile sunt un tezaur, pe care orice popor
trebuie să-l țină la mare preț
1. Bancul e cea mai frumoasă minciună, o minciună colosală, care glorifică lumea pe dos. N-am vrea ca lumea să fie așa, dar ea e așa, o validăm prin glume și astfel o respingem, trăind-o, dacă se poate spune astfel. Paradoxuri indubitabile. Fiindcă viața nu ne e deplină, o dublăm într-o oglindă răsturnată și o trăim astfel, în două realități suprapuse. O trăim pe dos, cu satisfacție, completată cu o sapiențialitate a derizoriului, pentru că nu o putem „vedea” altfel, în justa măsură, nu reușim să ne facem o altă idee despre ea, acceptabilă. Paradoxală, și validată prin latura greșită a paradoxului. Într-o astfel de lume suntem împinși de prezent, un prezent care se detașează de trecut și nu își aruncă ochii nici spre viitor. Bancurile – spuse – inițiază și întrețin o terapie de grup, chit că, în dictaturi sau în democrații, printre participanții la starea de bine mai sunt și informatori. Starea de bine în starea de rău, făcînd haz de necaz, căci, de fapt, cele mai bune bancuri te scot din starea de necaz, în care îți demonstrezi, în ciuda nenorocirii, că ai o minte sclipitoare, care te ridică – prin spunere și ascultare, cînd omul este un mare „ascultător” – deasupra celorlalți. Și chiar într-o stare de bine, relaxată, e sondată starea de rău, validată artistic. Deoarece bancurile exprimă și ele o chintesență artistică. Și aduc relaxarea cînd dai de greu. Ce, credeți că pe cîmpul de luptă, cînd îți șuieră gloanțele pe la urechi, nu se fac glume, nu se spun bancuri? Fără să-ți trădezi misiunea ce ți s-a dat la înrolare. Bancurile nu fac niciodată rău în viață, nici în istorie. Ade…comitem vreo greșeală istorică, asta nu se întîmplă din cauza bancurilor. Bancurile consemnează istoria și ne-o oferă ca pe o fericire care, în subtext, poartă sancțiunea, dar, ce să faci?, viața noastră e plină de sancțiuni. Cosmetizează istoria – ca și viața. Nu cred că bancurile ne dezactivează dorința de a învinge în luptă.
2. Într-un banc e atîta realitate încît nu poți să o cuprinzi cu mintea. Te insinuezi în ea, cu ajutorul minții. Și, eventual, o cuprinzi cu sufletul. Căci sufletul e mai mare decât mintea. De aceea și Inteligența Artificială, oricît de grozavă ar fi ea, oricît de „mintoasă” ar fi aceasta, nu poate cuprinde întreaga realitate. Căci realitatea mai are – în ea, prin om, poate și animale și plante – și suflet. Iar cu sufletul nu te poți pune. Această cuprindere sufletească adună în ea și pe femeia care își înșală bărbatul, și pe bărbatul care își înșală nevasta, pe bogatul care macină la moară grăunțe de aur pentru mămăligă, și pe mămăligarul care nu are ce măcina, pe hoțul de găini și pe cel care dă tunuri financiare, pe dictatorul care se înfășoară în pînzele de păianjen ale gloriei, pe toți îi cuprinde cu drag și îi biciuiește cu biciul muiat în oțet…
Da, din cîte îmi dau seama, bancurile de dinainte de `89 erau mai bune pentru că aveam, noi, un suflet mai mare și cuprindeam cu el o mai mare diversitate de situații și personaje. Aveam mai multă „suflare”, ca să înaintăm cu curaj prin pădurea de împotriviri. Erau bancurile politice, nu puțin lucru. Le spuneam și ascultam cu un sentiment al curajului, al împotrivirii la nedreptățile vieții, o împotrivire ascunsă și imensă. Megalomanul Ceaușescu devenea un biet personaj, pipernicit, de care nu puteai decît să rîzi. Pînă și informatorii mureau de rîs, pe bune, în cercurile de amici în care se spuneau bancuri… politice. Și nu numai. Rîdeau… și numai după aceea… spuneau. Unde trebuie. Nu le era lor de dictator, s-a văzut la revoluție, i-au întors spatele imediat ce au văzut că nu mai e un personaj de banc viabil. După `89, parcă sufletul ni s-a chircit, nu mai avem chef de bancuri, nici realitatea nu mai e atît de adîncă încît să suporte în ea oglinzi divergente. A devenit rizibilă, dar asta nu mai e materie pentru banc. Greutățile vin peste noi ca un potop, nu mai ai timp să le discerni și să-ți faci o atitudine cît de cît realistă, critică – decît în cîrcoteli, dar cîrcotelile nu sînt bancuri –, ce să mai zicem de una sarcastică. Pier și întîlnirile în cercuri variabile, nu mai ai cui să-i spui un banc. Și nu mai găsești bancuri de spus la ureche. Nu mai au nici un farmec. Oare așteptăm iarăși o lume în care bancurile, revitalizate, să ne fie singura veselie?… În epoca apusă, copleșită de neajunsuri, ne era oferit, indirect, privilegiul de a ne desfăta cu bancuri… politice. Azi cu ce ne mai desfătăm? Nici măcar minijupele nu mai sînt ce au fost…
3. Bulă… e și el acolo un personaj (public) în sama lui. Nu-l prea simpatizez. Mie îmi plac personaje de banc precum Ion, Gheorghe, Măria, un neamț, un rus, Janos, Piști, Ițic, Ștrul, ardeleanul, olteanul… Bulă e cam trivial, precum bietul navetist care înjură porcos în autobuzul cu care se întorc elevii de la școală. Deși, dacă e pe recunoscut, nu prea mai există navetiști. Românul obișnuit nu prea cred că a dobîndit caracteristicile lui Bulă, nu-i atît de îndrăzneț în a pune întrebări fără răspuns, care să vină din adîncul existenței lui de român. Bulă pune întrebări absolute, la care se poate da un răspuns convențional. Convențiile răstoarnă răspunsurile. Deși cei care au ceva de Bulă în aspectul ontologic și antropologic nu sînt ”majoritarii”, ci cei puțini, care au în mînă pîinea și cuțitul. Ei nu sînt majoritari deoarece astfel nu ar avea cum și mai ales de unde să-și procure pîine la discreție și cuțite de măcelari. Ei au comportamentul cinic al lui Bulă, dar nu în răspunsuri, ci în decizii. Nu în ceea ce gîndesc, ci în ceea ce zic și în ceea ce fac. Ei îl reprezintă, azi, pe Bulă, de care nu mai avem chef să rîdem.
4. Nu prea mă pricep să spun bancuri, dar îmi place să le ascult. Mai spun, uneori, bancuri celor apropiați sau nevestei, să vadă și ea că nu toate sînt perfecte în lume, dar sînt bune de valorificat artistic. Căci, da, cum ziceam, bancurile sînt mari creații artistice, în al căror anonimat fulminant își pierd mulți înțelepți izbînzile de creație. Un tezaur, pe care orice popor trebuie să-l țină la mare preț. Dar nu toate popoarele au asemenea bogății. Pe vremea cînd mintea mea s-ar fi putut preta la învățarea (și reținerea) de bancuri, eu am învățat poezii. Știam, într-o vreme, multe poezii pe de rost. Deși nu am o memorie reproductivă foarte bună. Cel mai vechi banc rămas în mintea mea ar fi următorul: „Un canibal-tatăl se plimba împreună cu canibalul-fiu pe o plajă vastă cînd, din întîmplare, dau peste o fată care făcea plajă doar într-un sumar costum de plajă. – Tati, tati, zice canibalul-fiu, hai să o răpim și să o ducem acasă ca să o mîncăm! Carnea ei fragedă va fi pentru noi o sărbătoare. – De acord, zice tatăl-canibal. Dar nu vrei să o ducem acasă și să o mîncăm pe mami?” Ei, zic eu, pe o plajă pustie, fiecare e liber să gîndească potrivit propriilor valori, pe care bancurile le… valorifică din plin. Dar mai vin cu o întrebare: știți bancul acela cu diferența dintre iadul comunist și iadul capitalist? Se zice că un comunist român (de dinainte de `89 sau de după, n-are importanță) moare și ajunge în Iad. La poartă este surprins să vadă două uși, în loc de una, pe care scria „Iadul comunist” și „Iadul capitalist”. „Pe care îl alegi”, este întrebat de Sf. Petru… „Desigur, Iadul comunist… cu siguranță că acolo lipsește combustibilul pentru cazane”. Acum, cu tăierile astea financiare, cînd electricitatea, gazul și petrolul sînt tot mai scumpe, oare spre ce iad sîntem îndemnați, discret, să ne îndreptăm atenția și direcția?
Laurențiu-Ciprian Tudor
Bulă ascultă azi manele, e mai degrabă cocalar și
se visează șmecher și bombardier
1. Bancul este, din punctul meu de vedere, o așchie de spirit, rudă imberbă a sentinței, a maximei, a adagiului. Un fel de nepot de frate al proverbului. El este zglobiu, zbanghiu, hâtru, nonconformist, dar nu aparține batjocurei, zeflemelei, mișto-ului (deși sunt bancuri și bancuri, unele deocheate, „cu prostii”, asemenea cu cei care le fac). Bancul nu ține de lături, de zoaie, dar nici nu e musai să aibă studii, să fie prețios. El este pișcăcios, ține de ironie și uneori de cinism, este o răz-bunare fără mânie rea și o punere la punct a absurdului, a răului, a anormalului. E o răcorire, o grenadă a curajului, o variantă igienică și ultrainteligentă de a face haz de necaz (și, în acest caz, ca specie a râsului, este terapeutic, o bună variantă de autovindecare). Dacă au făcut bine vieții românului? Neîndoielnic da. Așa cum am spus am reușit să suportăm, să avem răbdare, să scăpăm de năduf, să supraviețuim. Altfel, rău nu știu dacă au făcut. Eu nu le leg de fatalitatea noastră asupra căreia am cam căzut cu toții de acord și de aceea s-ar putea să fie doar un stereotip. Nu sunt convins că cei ce fac sau/ și poartă bancurile sunt totuna cu cei care își pleacă fruntea. Unii se pot dezamorsa, descărca prin ele, și astfel să se calmeze, dar înclin să cred că pentru ceilalți (bancurile fiind expresii ale spiritului, cum am spus deja) nu pot fi o manifestare a resemnării, a lașității, ci, eventual, o amânare startegică a acțiunii. Avem, totuși, destule exemple că mămăliga explodează, nu?
2. Există, evident, diferență între bancurile dinainte de 1989 şi cele de după 1989. Cele de dinainte erau preponderent politice (doar trăiam într-o societate închisă), erau mai stratificate, mai subtile, mai adânci, mai „cu perdea”, mai „cenzurate”. Cele de azi sunt mai diverse ca tematică, mai directe, mai contondente, mai puțin de pus la decriptat. Cât privește raporturile banc-realitate eu văd relația ca una de tip cerc. E clar că nucleul, substanța, materialul bancului este realitatea, dar, pe de altă parte, e și o reținere a sa, o retragere a sa, o luare în răspăr, o corectare, sensul fiind acela de a protesta, de a îndrepta. Să nu uităm deviza comediei dată de poetul francez J. de Santeul: „Castigat ridendo mores” (lat. „Râzînd îndreptăm moravurile”). Asta însemnă limpede că bancul și realitatea nu se suprapun perfect și că ce rămâne presupune „a lua atitudine”, în virtutea nu a unei idealități, ci a normalității.
3. Bulă e nepotul lui Păcală, rudă bună, chiar dacă îndepărtată, cu Nastratin și cu nebunii întru Hristos. E nepotul de la oraș, fiul crescut în cartierul muncitoresc, deștept, dar, de cele mai multe ori, neșlefuit, o pușlama simpatică, o „brânză bună în burduf de câine”. Așa era până mai acum câțiva ani, când, câteodată, atunci când nu exagera făcând pe nisnaiul, amintea de faptul că pe arborele său genealogic nu erau „prostul satului” sau „oaia neagră”, ci neamul acela de înțelepți al căror spirit încercase să-l prindă Anton Pann. În ultimul timp, însă, Bulă a coborât mai degrabă din îndoielnicul „Las Fierbinți” decât din râsul acela sănătos care ciupește exagerările, patetismul, ridicolul sau prostia. El ascultă azi manele, e mai degrabă cocalar și se visează șmecher și bombardier. Da, poate că azi seamănă cel mai mult cu „românul majoritar”, se declară și el suveranist, iubitor al tradiției și vrea să obțină cât mai repede „trezirea în conștiință”. Când eram student aș fi vrut să fac o lucrare de licență pe bancuri, să realizez o analiză de conținut a lor, azi, însă, ar merita o lucrare de doctorat tocmai pe această modificare de meniu, pe degradarea lor, pe schimbarea figurii lui Bulă.
4. Ei bine, o să vă ofer trei bancuri „seci” și scurte: * Uno: Bulă era pe moarte și… moartea gemea de plăcere. * Due: De ce găina după ce e călcată de cocoș se scutură? Ca să își distribuie plăcerea în tot corpul. * Tre: un chinez avea un câine și … câinele nu știa.
Ovidiu PECICAN
Cine e Bulă? Tu, deci și eu. Noi, deci și voi
1. Bancul este o formă de folclor oral urban, manifestare a spiritului mucalit, dar și a ironiei, sarcasmului și chiar cinismului, reprezentând, din acest punct de vedere, o exersare a efectului umoristic pe o paletă largă și inventivă de atitudini și mijloace. Formal bancul este caracterizat de apartenența lui la formula narativă succintă, de existența poantei sau de suspendarea ei semnificativă. Bancul fructifică legăturile sale cu realitatea imediată, dar și cu mitologiile locului și ale mediilor care îi sunt acestuia caracteristice. Da, umorul este și o formă de terapie, colectivă și individuală. Dar el este, în primul rând, o atitudine în fața vieții, o expresie a spiritului critic și, totodată, a bucuriei de a trăi, o ocazie pentru întâlnirea dintre creativitatea narativă, spiritul mucalit, incisivitate și expresivitatea artistică prin cuvânt. Oamenii pot trăi o viață întreagă în miezul umorului, dar nu pot trăi nici măcar o perioadă mai lungă în inima tragicului fără a se deteriora iremediabil. De aici rezultă că, în general, umorul face bine, iar tragicul face rău, chiar dacă, estetizat și prelucrat spre a-și evidenția implicațiile morale, se socotește că tragicul purifică. Rău n-au făcut bancurile. S-a considerat fără temei că românii s-au retras în munți și în păduri. Eroare! Ei s-au retras în bancuri…
2. Desigur. Este diferența dintre două momente istorice cu caracteristici diferite și diferența dintre două generații de emițători și de receptori de bancuri. Fiecare exprimă în mod adecvat și sintetic preocupările unei epoci, sensibilitatea acesteia, continuități în raport cu trecutul și noutăți față de acesta. Umorul imprimă fiecăruia exact atâta libertate câtă poate absorbi respectivul, fiind, totodată, expresia nemijlocită, chiar dacă transfigurată, a libertății acestuia în conjuncție și adversitate cu libertatea epocii înseși. Cît din realitatea imediată e banc, cîtă realitate e într-un banc? Nici mai multă, nici mai puțină decât poate duce. Sau, cum spun gospodinele prin rețetele din cărțile lor de bucate: „cât cuprinde”; nici peste, nici sub această proporție (aplicație a principiului logic numit „briciul lui Ockham”).
3. Cine e Bulă? Tu, deci și eu. Noi, deci și voi. Cum adică „cine e Bulă”?! Doar îl știe toată lumea. Nu trăim într-o țară fără oglinzi, Doamne ferește! Dacă acăpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Nicidecum. E chiar invers, românul i-a dat lui Bulă unele dintre trăsăturile lui: imbecilitatea șmecheră și precocitatea tardivă. Plus că, Bulă are ceva din trăsăturile „românului majoritar, mai nimic înafară de cam tot.
4. Iată un banc dintre cele de formă catehetică (ultima parte a tripticului am inventat-o anonim acum cinci secunde, restul vine din popor). – Cum fac câinii în Ardeal? – Noa, ham! – Cum fac cocoșii în Moldova? – Șușurigu. – Cum fac politicienii în Muntenia? – Ce, nu se vede?