Sonet azur
Învolburat e cerul în depărtări deșarte,
Pământul, un ghem, rostogolind ușure,-
Ah!, Luna cum se tremure aiure,
Prin ape clare sau învolburate.
Poruncă vântului din păru-ți mir să fure! –
Și-nmiresmate rafale să mi-l poarte,
Cu dorul meu adânc de moarte,
Învăluindu-mi năzuințele azure.
M-aș vrea atunci o pasere în zbor aparte,
Să săgetez văzduhul cu aripile-mi dure
Înaltul răsuflul să mi-l fure.
Dar frânt e zborul, nu-s departe,
Iar aripile-mi cad, nimic în jur nu e –
Decât un timp necruțător ce ne desparte.
Tăceri
Adâncul din noapte
Se lasă în suflet,
Tăcerile triste
Se pierd printre șoapte.
Strajă de veacuri
E Turnul cel Sfânt;
Purtate de vânt
Sunt frunzele moarte.
E somn în cetate.
Gând
Mă tot trimite gândul spre trecut,
Spre ce a fost sau ce-aș fi vrut.
Trecut-au zile, trecut-au nopți întregi –
Iubita mea – aceeași – mă-nțelegi?
Peisaj
O, iată culorile din urmă!
Din înaltele și`ntinsele păduri
Se unduiesc umil sub prima brumă,
Din cer încețoșat de nori obscuri.
Te uită! Cețuri, dâre albe,
Ce stau pe creste ca un scrum,
Iar roua ‘ntinsă ’n fine salbe –
Cunună florilor ce’s triste-acum.
Cu puful fin ne ning scaieții
Și-n toamnă, iată-mă venit,
În haina nostalgiei și-a tristeții,
Cu-același gând etern, spășit;
Disting în depărtări pe largul zbor
Al stolului înalt care cuprinde,
Imensul zărilor sub timpul călător
Și-a viselor ce se petrec murinde.
Meditație
Fulgi rătăciți prin desfrunzite ramuri,
Încet, le-mpodobesc cu albe brocarturi,
Albe gânduri, albe lumini, peste albe întinsuri –
Se aștern peste mine triste suspinuri.
Meditez în devoia mea
Cum, pierdut sub troiene,
Întregul meu leat
Își scrie sfârșitul de veac.
Eternul schimb
Zile ce trec deșire
A cerurilor nimb!
În vestea cu uimire
A fiecărui anotimp,
Respir eternul schimb.
Vremi în despărțire
Prin care gândul plimb.
O, greaua mea pășire,
Ce-o târâi peste timp!
Obsesii
Simt cum mă-mpresură miros greu
Pământul înțesat e de flori mute ;
Departe-mi sunt miasme cunoscute,
De vadul cel fertil al sufletului meu.
Pe suflet parcă simt o ceață moale –
Parcă mă pierd, ori delirez deștept –
Aș vrea să zbor, dar trebuie s-aștept
Și-o taină ne-înțeleasă-mi dă târcoale.
În vis mi se arată tot stafii,
În piept îmi tot răsun’-un țipăt gol,
Iar prin tarabe înțesate de nămol
Își leapădă moneda, în pas păgân, zaraful.
Trăiesc cu teama cosmicului tunet
Ce va-îngheța în preajmă orice sunet.
Străbunii
Străbunii mei, cu toții, în ceruri sunt.
La vorbă înțeleaptă stau îngerii, ca să-i audă –
Și pentru c-au avut prinos de trudă,
În preajma lor mereu e câte-un sfânt.
Lunecă torcând timpul, trece-n urma mea
Drapat în mantia-mi de fapte grele,
Simt biciul sângelui zvâcnindu-mi carnea
Când stau cu ei în gândurile mele.
Ajută-mi Doamne, pe toți să-i cânt
În harpe ca o minune nesperată mie,
Cât încă mă preumblu pe pământ,
Tovarăși buni să-i simt în veșnicie.
Sonet rebel
Și singură cu mine la cină-aș vrea să fii
Prin blide flămânzită să cauți farfurii
Și-n marea de tăcere, să fim noi singuri
Să-mi pui în față un taler cu struguri aurii.
Să simt în firea mea tot foșnetul din vii,
Pe limbă să simt gustul de poame timpurii,
Iar când din cupă sorbi-vom cu mici înghițituri,
În jur să nu mai fie glasuri – doar noi singuri.
Iar cînd ar fi de trăsnet cîmpia sfâșiată
S-apuc timpul de mijloc, să-l mușc de beregată,
Să simt că-n clip-aceea trăiesc viața toată.
Ziceri
Stelele luminând arată
spre descoperire drumuri
fără de știrea astrologilor.
✶
Când bătăile inimii intră în ritm cu pulsul naturii, apare cuvântul poetic.
✶
O carte e interesantă nu prin ceea ce-ți dezvăluie, ci prin ceea ce te determină să gândești. Astfel, în procesul de lectură, ultima pagină dintr-o carte
nu este un sfârșit – este un îndemn
pentru prima pagină a unei alte cărți.
✶
Pe zi ce trece devii tot mai expert în știința iluziilor.
✶
Cei cu capul în nori nu sunt interesați de potecile pământenilor.
✶
Te-ai rătăcit pe drum sau te-ai înstrăinat de tine însuți?
✶
Lumina și întunericul stau sub același capac – omul!
✶
Omul de știință forțează ușile spre a le deschide. Dacă are și credință, pe unele le găsește larg deschise.
✶
Dacă drumul îl presupune pe drumeț, atunci povestea drumului este adevărul vieții lui.
✶
Sceptrul purtat la adânci bătrâneți nu-idecât un toiag.
✶
Când citatul tinde să se substituie raționamentului, atunci gândirea își pierde sensul.
Leave a Reply