Antitoamnă
nu înțeleg toamnele
de ce octombrie
e o dezbrăcare
de ce noiembrie
e o sinucidere
dezbrăcarea
nu e niciodată a frigului
despletirea
nu e niciodată a furiei
dacă septembrie e seducție
restul toamnei
e un divorț
Balerinul
da
Crist e un balerin
o făptură săltată
ca Ariel, al treilea arhonte al vânturilor
nu de la început
mai întâi a fost crucea & suferința
ca să se întipărească bine poziția brațelor
și înălțimea iertătoare a inimii
intersecția perfectă a gândurilor
aidoma cu axele lumii
de aceea
crucea & suferința nu se mai văd
s-au evaporat, s-au topit
pentru că totul are moarte
și înviere
care nu e niciodată la fel cu ce-a fost
e în registrul aerului, al duhului, al suflării de viață
cum chiar pământul este înviat
și astfel au apărut oamenii
și copacii
și păsările
și tot ce poartă viață îmbrăcată în carne
sau în tulpină
dar va să vină învierea de-a doua
în care precum apele ne vom evapora
vom fi și noi făpturi de aer
trupuri duhovnicești
holograme
de aceea
Crist e un balerin
un învățător de dans
de detașare
și de bucurie
suita de îngeri cântă și dansează
și așa vine primăvara
mugurii pocnesc de satisfacție și
cascada de flori strigă
bulbul inimii
Despărțire
să ne despărțim
nu, nu vreau o alta
n-aș face decât să te caut în altă femeie
tot pe tine
vreau doar să te regăsesc
să fii, din nou, neobișnuită
prima între gândurile mele
emoție și dor neînserat
joc de delicii
mirodenie
fum de plante aromatice
de carne arsă de poftă
ridicat în sus
deasupra vieții mele
un fel de duh al lămpii
al inimii
care îndeplinește toate dorințele
să ne despărțim, femeie
tu nu poți fi un obiect din culise
o haină din dulap
gelul de duș
tu ești marea iubire
scena
concertul
pentru care îți pui hainele de sărbătoare
pentru care inima are bătăi speciale
mai tari decât frica
ești tu
și abia apoi adrenalina
nu
cearta nu ține
iar împăcarea e un armistițiu
care împuținează
un foc disperat și forțat care nu arde
un metru în plus la depărtare
bărbații nu mai pleacă de-acasă
nu mai sunt războaie cu-onoare
nici turme de dus
nimic de cucerit
nimic de luptat
lumea e toată un mall
el ei, ea lui, doar un accesoriu comod
să ne despărțim
să mor
să plâng
să te pierd
să revin
să mă tem că golul din piep
ca o Niagară
o să mă-nghită
să ne despărțim, femeie
sau măcar
să plecăm
Doliu
am 50 de ani
nu mai cred în jurăminte
în promisiuni
în iubire
să amețim
să fim la limita nebuniei
deasupra zgurei și-a axiomelor
plătesc prea mult
ca să uit de timp
pe trupul tău
trebuie să urmez protocolul
pregătire ordine merite măsurători recompensă
în părăginire, de fapt
în predictibil
datoria victoriană
care sufocă tot
puritanismul reproșurilor strigate
iar eu visez
să amețim
o beție cruntă, dar fină, a senzualității
o catifea cu cuțite
un dans al curbelor
ca și cum trupul ar desena e-S-uri vizibile
ca să fac ceva cu tristețea aceasta
care frământă și arde
din care gâlgâie cântecul
ca dintr-un rănit pe moarte
sângele de rubin
un fel de nefericire
care mânâncă pe dinăuntru
un dor care sfredelește
un gol de foc
doliu
după ireversibil
timpul acela
în care eram poet
în care dragostea era oricând posibilă
în care sânii erau muguri
sărutați îndelung
provocau primăvara
Gotic
e o toamnă mai frumoasă decât oamenii…, ai spus
merită să mori…, am adăugat
râsul nostru nu era al nostru
avea lumina
ca o oglindă a frigului
în care nu se ivesc decât
spaimele gotice
Ison
există un loc
unde liniștea e solidă
pentru că
un fel de muget imperturbabil
ține isonul
e ca o membrană
un balon
nu se vede intrarea
treci ca dintr-un univers în altul
acolo iubita e mută
pentru că nu e nevoie de nimic
totul e de la sine-nțeles
o paranteză japoneză
sobră și tăcută (mai ales)
ca un seppuku
apoi la margine
la un moment dat
înflorește un zâmbet
de niciunde
La limită
dacă o felie de pâine
cu nimic pe ea
e tristețea
un deșert
ca un cântec
care te rupe-n bucăți
e dorul
plin de tot
ce ai trăit pe jumătate
ce a rămas vis
nu e nimic de făcut
poate doar
să îngâni vântul
să i te dai
cu ochii închiși și
cu fața ridicată
știu că e un fel de clișeu
masochist
adolescentin
dar chiar
nu e nimic altceva de făcut
să te bată vântul
ca și cum ai fredona
ai zbura și
apa care-ți sună-n cap
când ești…
în apele tale
între clipa magică și dezastru
dă-o altora
doar dorul stinge setea dorului
doar dorul stinge focul dorului
la marginea autoimpusă
a lumii
a timpului
nu
nu e obligatoriu
să supraviețuiești