Antrenat deja cu remarcabilul roman despre Bacovia (Iorgu), Adrian Jicu iese din nou din pielea universitarului și criticului literar pentru a recompune efigia unui alt Maiorescu decât cel pe care, îndeobște, îl cunoaștem: Maiorescu. Confesiunile unui stoic, (Polirom, Iași, 2025). Sarcina n-a fost ușoară, fiindcă autorul teoriei „formelor fără fond” n-a lăsat să transpară în olimpiana sa figură publică prea multe detalii care să contureze și căldura unui portret pur uman, altul decât cel al profesionistului cultural desăvârșit – filosof, estetician, critic literar, profesor, politician, diplomat, ministru, jurist etc.. Consultarea altor „mărturii” și documente a fost, deci, inevitabilă, la fel ca și materializarea subiectivă a unor intuiții și presupuneri, cu tot cu îngroșările și hiperbolizările necesare. Rezultatul e un convingător roman despre Maiorescu, prins exact între figura sa rigidă de „om al ideilor” și civilizator și cealaltă, de „om viu”, omul obișnuit din spatele scenei.
Tot romanul e derulat de lunga confesiune freudiană a unui Maiorescu bătrân și singur, făcută acasă, cu puțin timp înainte de moarte, deci cândva la începutul lui 1917, în plin război mondial. Aflat în fața unui preot căruia i se spovedește mai degrabă psihanalitic decât spiritual, protagonistul, ateu îndoielnic și francmason convins, recunoaște că-i e frică de uitare, de propria-i conștiință și de judecata posterității. Schopenhauerian format la școala geniului romantic german, structural un singuratic, dar unul bântuit de fantasmele unei sexualități debordante, ale unei irepresibile voințe de-a se ridica deasupra mediocrităților și de-a lăsa ceva durabil în urmă, eroul lui Adrian Jicu își face bilanțul. În luptă permanentă cu figura castratoare a tatălui (pentru zona intelectuală) și cu cea incestuoasă a surorii (pentru zona erotică), Maiorescu rememorează pe sărite în fața preotului mai toate reperele importante ale existenței sale: anii de colegiu terezian și de studenție berlineză, „revelația Frumosului” trăită în turnul catedralei din Köln, în iulie 1859, viața tumultuoasă alături de cele două soții, de amante și de numeroase alte femei ocazionale, copiii legitimi și cei ilegitimi, avatarurile calității de fiu, de tată, de soț și de iubit, marile idei politice și literare, activitatea de la „Junimea”, „Convorbiri literare” și „Timpul”, Viena, Parisul, Berlinul, Iașii și Bucureștii, profesoratul la pensioane și universitate, marile prietenii (cu Iacob Negruzzi, cu Alecsandri, Creangă, Eminescu și Caragiale) și relațiile onorante cu familia regală, picanteriile și gesturile publice, faptele bune de menționat și cele mai puțin onorante. E un Maiorescu sincer până la capăt, locvace, melancolic, dispus să se predea pe de-a-ntregul, un înțelept superînzestrat sufletește și intelectual încă din tinerețe, trecut cu anii prin toate, uneori cinic, alteori tandru, alteori de-a dreptul epicureu. Obsedat a fi pe măsura realizărilor sale, de-a sfârși demn, de-a fi atins măcar puțin fericirea și sentimentul împlinirii, Maiorescu mărturisește sincer că a reușit în unele (cultură, avere, recunoaștere) și a ratat în altele (familie, iubire, creativitate spontană). Lucid până la sânge, cu riscul de a-și dărâma statuia oficială, îndoit de sine, dar încă mândru de ce lasă-n urmă, personajul lui Adrian Jicu e un alt Maiorescu decât cel din manuale și istorii. Deși pretinde că înfățișează confesiunile unui stoic, romanul revelează un Maiorescu profund uman, care a trăit sub „negațiune” și „abnegațiune” o viață ca a oricărui ins care așteaptă iertarea unui Dumnezeu în care nici măcar nu crede. Sub stoicismul afișat al eroului, se ascunde, de fapt, pulsația firească a vieții. Asta-l și face eroul unui roman cât se poate de convingător.
Noul roman al lui Cristian Fulaș pare să vină în siajul precedentului Fâșii de rușine, după tipologia expresionistă din Ioșca și satira politică din Specii. E vorba de Forma tăcerii (Litera, București, 2025), o carte pe cât de intensă, ca discurs literar despre ratare, moarte și nimicnicie, pe-atât de veridică în tonul ei de litanie improvizată, ostentativ spontană și haotică. La asta contribuie, desigur, opțiunea pentru narațiunea confesivă, la persoana I, adică, și pluralitatea vocilor narative, foarte diferite între ele. E aici și o doză de experimentalism prozastic, altfel destul de potrivit pentru ceea ce și-a propus autorul: consemnarea câtorva monologuri ale participanților la o înmormântare, mai precis, o simfonie tanatică în jurul unui sicriu expus. În noul roman tăcerea e cea chestionată, tăcerea aceea care survine dintr-o dată, după ce o viață s-a stins, rămânând ca un reziduu mut, dar reevaluat după standardele variate ale celor care au făcut parte, într-un fel sau altul, din ea.
Mari e o văduvă care, la cincizeci și unu de ani, a avut un atac cerebral care a lăsat-o pe jumătate paralizată. Șapte ani mai târziu, după opt ani de stat prin spitale românești și străine, de mers în cârje, de imoblizare în cărucior și de surzenie cronică, e îngrijită de o străină un timp și se stinge la șaizeci de ani, în urma unui cancer extins. Destinul ei e tipic pentru femeile din România anilor 1980-1990: doi ani de litere la Cluj, cu ambiții mari de viitor, întoarcere bruscă în satul natal, sacrificii imense pentru a-și întreține familia săracă, măritată repede cu un bărbat mult mai în vârstă, muncind confecționeră, infirmieră și apoi badantă în Italia, ca să-și crească cei doi copii, un băiat rebel și o fată mai așezată. Confesiunea ei, cu puțin timp înainte de a muri, deschide romanul și tot ea îl închide în chinurile agonice ale sfârșitului, ea trasează liniile tematice principale pentru celelalte confesiuni – ale copiilor, ale fraților, ale rudelor și prietenilor prezenți la înmormântare. Alienarea, durerile fizice atroce, mizeriile bolii, senzația de neputință, singurătatea ultimă, regretul că poate ar fi putut face mai mult pentru ea și pentru ai ei, mulțumirea că a luptat până la capăt și că nu s-a dat bătută, sentimentul de iubire pentru toată lumea și așteptarea eliberării finale sunt constantele principale ale protagonistei. Greutatea confesiunii e dată mai ales de reflecțiile asupra contrastului dintre dinamica zgomotoasă și colorată a vieții, așa cum a fost ea, cu bune și cu rele, și absurdul dezumanizant al morții, cu tot ce aduce pentru sine și pentru ceilalți. Această linie tanatică e preluată de toate celelalte confesiuni din roman, în varii contexte și stiluri, sicriul drapat de pe catafalc provoacă celor care participă la ritual impulsul de a face bilanțuri personale, de a-și reconsidera relațiile cu ceilalți, de a se pune în locul defunctei, de a trage concluzii despre cum le-a fost viața, despre ce-nseamnă moartea și, eventual, despre ce-i așteaptă „dincolo”. De vârste și educații diferite, nici unul dintre naratori nu seamănă cu celălalt, unii vorbesc simplist, agramat și argotic, alții filosofează și liricizează duios, alții rememorează evenimente trecute cu ei și cu cei prezenți la catafalcul defunctei. În ultimă instanță, toți se-ntreabă dacă după moarte mai e ceva sau doar nimic, dacă moartea e finalul inexplicabil a tot, dacă, în perspectiva inevitabilă a morții pe care Mari doar o repetă universal, viața merită trăită într-un fel sau într-altul. Roman de doliu, lamento când patetic, când reținut, Forma tăcerii e cea mai tanatică proză din cîte s-au scris la noi, în ultimii ani. Impresionant prin autenticitate și construcție, e un roman care va rezista nu doar în parcursul deja consistent al literaturii scrise de Cristian Fulaș, ci și dincolo de ea.
Substanțial ca materie epică, spectaculos în imaginar și captivant întru totul prin culorile puternice ale poveștilor pe care le întrețese, Soarele negru (Trei, București) a fost, de departe, unul dintre cele mai bune romane ale anului 2024. De la Copilăria lui Kaspar Hauser, Bogdan Alexandru-Stănescu a dovedit treptat că poate bifa la fel de notabil și statutul de prozator de cursă lungă, pe lângă acela de poet, traducător, cronicar și editor, ceea ce-i rotunjește onorant calitatea de performer în literatură. Peste toate, cărțile sale de dialoguri, eseurile sau textele lirice dovedesc o disponibilitate neobișnuită de a mobiliza în discurs o imensă plajă culturală (istorie, psihanaliză, ideologii politice, antropologie, religie, muzică), cu referințe dintre cele mai diverse și mai îndepărtate, aparent, de literatură.
Cred că cea mai potrivită etichetă pentru Soarele negru e aceea pe care tot autorul a pus-o într-un interviu despre scrierea romanului: arheologie. O arheologie a rupturii, a ambivalențelor, a fragmentarului, aș adăuga eu. Narațiunea nu-i altceva decât o încercare de a recupera prin memorie – memoria eroului și a altor personaje – rămășițele împrăștiate ale unui trecut cețos, dar plin de evenimente care ar trebui să dea seama de anumite identități și configurații prezente. Nu degeaba există și o dimensiune metaliterară a cărții, căci Soarele negru este, de fapt, eponimul unui neterminat roman interior din care eclozează fantasmatic obsesii și direcții simbolice ale protagonistului-autor, preluate de o poveste-ramă erijată, la rându-i, într-o imensă depoziție, într-o megaconfesiune care înghite ca un leviathan hobbesian confesiuni ale altora, visuri, istorii știute și contrafactuale, scrisori, intertexte muzicale, cinematografice și livrești, reflecții psihanalitice, politice, geologice, oculte și sociologice, geografii urbane, arhitecturi domestice, întâmplări publice recente și clasicizate de mult în mass-media națională.
Motorul acestui roman suprasaturat de ploturi, semne iradiante și analogii întortocheate este destinul unui personaj născut sub zodia riscantă a marginalității. Acest statut se metaforizează în supraviețuirea sub lumina blocată ostentativ, sub disoluția interioară, sub eclipsa totală, într-un cuvânt, sub „soarele negru”. Gheorghe Ibrahim Abdallah e copilul unor absolvenți de geologie (deloc întâmplător, în economia unei povești menite să devoaleaze straturile adânci ale realității), pasionați de arte marțiale și de anduranțe fizice, care s-au cunoscut încă de pe băncile facultății, la sfârșitul anilor 1970. Camerunezul Diallo Abdallah, fiu de guerrillero marxist african, și Smara, fiica unui preot ortodox de lângă Galați, alcătuiesc încă de la-nceput un cuplu straniu pentru toată lumea – părinți, colegi, autorități, ceea ce i-a făcut să se izoleze într-o viață strict privată. Născut în 1979 și alintat „Tăciunel” din cauza pielii mulatre, copilul le-a moștenit exotismul social și tensiunile trezite de diferențele de rasă, de concepții și de trai. Dispariția subită a tatălui străin (întors în locurile natale pentru un trai mai bun și eventual emigrat aiurea pentru libertățile occidentale deloc garantate de regimul comunist din România) marchează profund copilăria lui Ibrahim. Puternică și orgolioasă, mama își asumă singurătatea și se refugiază în religia tatălui ei renegat (fusese imposibil pentru un rigid preot ortodox neolegionar să accepte căsătoria fetei sale cu un „negru”) și-n în susținerea unei școli de karate, pe care o va patrona după 1990 până la moarte. Ibra, însă, pare opusul părinților săi, căci nu are firea lor belicoasă și răzvrătită, nu are nici curajul, nici forța fizică să-nfrunte prejudecățile agresive ale lumii. Tarat de timiditate și de varii atitudini retractile, pierdut în colcăiala snoabă din liceele, din sălile de curs și apoi din redacțiile capitalei, cu o adolescență boemă care a provocat involuntar limitele convenționalului (aspectul de ins afro, slab, cu o claie de păr creț în cap, l-a ajutat din plin), tânărul mulatru se refugiază în câteva prietenii devotate și-n lecturi. Îi adoră pe Cortázar, Valéry și Baudelaire, vrea să scrie poezie și roman, participă la cenacluri și absolvă jurnalistica. Pasionat de psihologia criminalilor și a violatorilor notorii, se specializează în reportaje de gen, lucru care-i va prelungi incursiunile printre patologici și marginali. Rarele semne primite de la un tată pe care și-l amintește vag, dar pe care-l mitizează din greu așteptându-l, îi tulbură din când în când existența și-așa franjurată de stupefacția că oameni aparent normali comit cele mai atroce fapte. Avansarea în vârstă nu-i aduce decât confirmarea evoluțiilor ironice de „sub soarele negru”. Cei mai buni prieteni dispar și ei subit, la un moment dat, transformându-se implacabil, iubirile refuză să-i rămână statornice, ideologiile capitalismului nu-s chiar comode, scrisul încă nu i-a adus satisfacțiile dorite, agnosticismul de orice fel îi pare cea mai bună cale, atotputernica mamă devine la final cineva de care trebuie să aibă grijă, iar tatăl pe care nu l-a mai revăzut decât în poze nu prea e, din câte află, cel pe care și-l amintește.
Dincolo de acest pseudo-Bildungsroman al unui Kaspar Hauser recontextualizat palpită povești care mai de care mai inedite, povești derivate din destinele cu care eroul se intersectează de aproape sau de departe. Sunt incursiuni sinuoase prin istorii vechi și noi, aureolate de flash-uri onirice, de scene dark și de remake-uri verosimile. Întâlnim, astfel, cadre și personaje dintre cele mai pestrițe: chipuri ale lumii interlope și securiste din jurul copiilor Ceaușescu; o naiadă care-l inițiază erotic în sălbatica pădure Letea; petrecerile LGBTQ date în anii 2000 de un cunoscut jurnalist bucureștean; traiul greu al unei familii respectabile din Sulina; o matroană modistă care are la picioare toată protipendada nomenclaturii comuniste; o tânără creatoare de haine care trece printr-un teribil episod psihotic după un eșec amoros; un psihanalist trimis cu bursă la Leningrad imediat după război, racolat de KGB și retrimis în România; câțiva membri homosexuali ai ocultei naziste din Berlin, în frunte cu Rudolf Hess; un melancolic scriitor german, rezident la bătrânețe în Norwich; un sociopat rus care dezgroapă tinere, le mumifică și le tratează ca pe păpuși vii. Peste toți plutește lumina neagră a necunoscutului de la capătul fiecărei clipe. „E sfârșitul oricărui erou: poartă în suflet soarele negru și deasupra capului carena putredă a tinereții eroice”. Savuros, labirintic, nihilist, plin de umbre întunecate precum pielea eroului său, romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu încheie crepuscular o trilogie cu largă detentă epică. El ne reamintește și de frumusețea ambiguă a literaturii, și de imprevizibilitatea, fragilitatea și nebunia vieții cuprinse în ea.
Literatura lui Mălaicu-Hondrari e străbătută de la un capăt la altul de eflorescențe caleidoscopice și de mozaicuri lirice, care mai de care mai centrifuge și mai spectaculoase, fie că e vorba de personaje, decoruri, acțiune sau afecte. Romanul Clandestin (Trei, București, 2024), al cincilea al autorului, e ușor diferit în desfășurare și amplitutinde tematică de precedentele, dar întru totul consecvent în stil. Filmică în construcția cadrelor, derulată dinadins cu încetinitorul și foarte atentă la decupajul scenografic, narațiunea subîmparte trei povești interconectate, ale căror personaje comune se dezvăluie treptat, alcătuind un fel de plasă care, mișcată în trecut și-n prezent, desfășoară o istorie dramatică. Ea surprinde între ochiuri nuclee epice disparate, de aici și impresia de inconsistență, de împrăștiere, de impas.
Prima poveste o are în centru pe Iustina, o corporatistă de treizeci și trei de ani, care-și dă demisia de la firma bucureșetană unde lucrase zece ani doar pentru a trăi „ca un personaj”. Retrasă în geografia bucolică din Băile Sângeorzului, cu destui bani în buzunar cât să nu ducă lipsă de nimic, tânăra gustă din plin eliberarea de chingile convențiilor urbane și relaționale. Traiul solitar în zona rural-minieră a Bistriței, într-o căsuță moștenită, îi aduce în sfârșit bucuriile visate: să-și decidă programul după plac, să-și gătească simplu, să citească mult stând pe acoperiș sau în iarbă, să admire zăpada, animalele sau florile, să revadă vecini și prieteni, să-și drept companion o pisică, să se plimbe cu mașina sau pe jos unde și când vrea, să-și întâlnească iubitul în cele mai neobișnuite timpuri și locuri. „Își dăduse demisia pentru a nu mai fi inumană”, pentru a căpăta „pacea sufletească”, performanța „de a fi încheiat o zi fără să faci nimic rău”.
A doua poveste îl privește pe Roland, fratele vitreg al eroinei (tatăl lui Roland se căsătorise cu mama Iustinei, rămasă văduvă după moartea soțului într-un accident minier), un ucigaș profesionist de la celălalt pol geografic și moral al surorii sale (lunetist agil, angajat pentru rezolvarea rapidă și definitivă a eventualelor datorii neplătite). Rezident în Londra și-n insulele Camarile, Roland își evaluează viața în funcție de banii câștigați (deloc puțini) și de polițele personale care trebuie plătite până la ultima lețcaie. Între cei doi s-a țesut din copilărie o legătură afectivă puternică, la limita incestului, generată și de afinități intelectuale (tatăl lor, un veșnic rebel profesor de engleză, îi inițiase în exersarea obsesivă a demnității, în muzica bună de pe viniluri și-n literatura de calitate), dar și de tragediile prin care au trecut: moartea tatălui, ucis de bâtele minerilor și de strategiile securiștilor pentru a conserva vechea-noua nomenclatură de după 1990, statutul de orfani, emigrarea în Anglia, ajutați de amanta tatălui. Schimbul de confesiuni dintre ei, prin rețele sociale sau prin mesaje telefonice, aglutinează reperele principale ale narațiunii, descoperind, dincolo de avatarurile unei familii franjurate, datele unei istorii zbuciumate pe care au traversat-o și ei, și ceilalți din jur.
În fine, în a treia poveste (singura relatată la persoana I), Alexandrina e o adolescentă de șaptesprezece ani, o rockeriță inteligentă și cultivată, care se plasează mereu în zona revoltei tipice vârstei: față de părinții ei conformiști, față de prietenii banali, față de școală, față de omniprezenta politică, față de societatea meschină care nu oferă nimic pe măsura viselor ei. Modelul ei, aruncat cu obrăznicie în fața părinților cu care se ceartă des, e Iustina, corporatista demisionară doar din capriciul de a trăi liberă. Fuga ei în Spania cu tânărul Adrian, fiul ministrului pesedist de la interne, nu e decât apogeul unei atitudini în care „subversivul” și „clandestinul” joacă mereu rolul principal.
Ceea ce unește aceste trei povești de familie și le face să conveargă neașteptat într-un thriller politic sfârșit à la manière de Tarantino e exact această acțiune constantă de ruinare a convenționalului, a previzibilului, a „normalului”, pe de o parte, și de îndârjire în a repara oricât de tardiv marile nedreptăți din trecut, de cealaltă. Punând cap la cap informații și mici revelații întâmplătoare (din poze, din amintiri, din poveștile altora, dintr-un material filmat de fosta iubită a tatălui lor, când venise ca jurnalistă în București pentru a documenta invazia minerilor aduși de președintele Iliescu, din întâmplări apărute din senin cu tot cu sensurile necesare), Iustina și Roland descoperă cine a fost cel care le-a ucis tatăl. Acest ucigaș care trăiește bine mersi în același prezent cu ei și se lăfăie pe toate ecranele are legătură și cu Adrian, și cu Alexandrina, și cu ticăloșia generală a oamenilor împotriva cărora a rămâne fuck off, „clandestin” și „subversiv”, pare singura poziție potrivită. A fugi din orașul devorator de suflete, a emigra dintr-o țară care nu și-a revenit moral niciodată, a trăi solitar și cât mai natural în peisajul superb dintr-un fost oraș minier, a te simți perfect liber și independent printre lucruri foarte simple, a reproiecta în lumină amintirile frumoase cu cei dragi, a disprețui politicianismul, minciuna, ipocrizia, banalitatea și răul gratuit, a lupta cumva împotriva tuturor acestora sunt valențe ale acestui „clandestin” pe care-l caută personajele din roman. Căci „clandestin” înseamnă „dorințele oamenilor”, „chestiile care-i fac să suporte viața, alea neștiute, secrete, chestiile despre care nu vorbești, la care mai mult visezi, dar nu aiureli, chestii adevărate”, „un secret, ceva care îți taie respirația”, „cel mai frumos cuvânt auzit vreodată”.
Romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari e intens erotic și muzical, cu încetineli tandre și cruzimi aduse brusc la vedere, cu tăceri semnificative, continuități bine ascunse și devoalări eliberate la timp. Desfășurat în fragmente alternative, cu schimbări de ritm și de voci narative, cu tipologii și decoruri de efect, Clandestin respinge cu nonșalanță orice pudibonderie în cronologie, imagini și cuvinte. Aparenta lui incoerență e și ea tot o formă de subversivitate, până la urmă, dar una specifică autorului, cum am zis deja. Mai vechiul „lunetist” al lui Hondrari a revenit, iată!, și-și vânează ager cititorii, la propriu și la figurat.
Jurnalistă cunoscută, poetă și prozatoare multipremiată dincolo și dincoace de Prut, Paula Erizanu a publicat anul acesta o carte greu de încadrat într-un gen. Arhivă orală a unui anume spațiu geo-politic (Basarabia și Transnistria, în speță, dar cu extinderi spre România, Ucraina, Rusia, Europa, SUA, Canada și America de Sud), investigație etnologică, antropologică și istorică despre Basarabia ultimilor o sută de ani, colecție de onto-documente „povestite”, toate ar putea fi etichete potrivite pentru ea. Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită (Cartier, Chișinău, 2025) e o colecție de mărturii de viață culese prin explorări personale, de-a lungul și de-a latul spațiului basarabean. Protagoniști de toate vârstele (bunici, părinți, maturi, tineri) și de toate culorile etnice (moldoveni, bucovineni, ruși, găgăuzi, evrei, ucrainieni și varii combinații între aceștia) au fost provocați să vorbească, adesea în reprize succesive – pe whatsapp, la telefon, în case, apartamente și cafenele, pe messenger, în camerele unor centre specializate. Înregistrările au fost transcrise de autoare cu tot cu retorica specifică graiului subiecților și, între scurte intermezzo-uri explicativ-poetice, au fost adunate într-un volum care a urmărit să cartografieze, prin scene de viață autentică, o lume profund nestatornică în salturile ei cronologice și geografice. Istoria acestei lumi a fost străbătută la tot pasul de trădări, violențe, războaie, deportări, pogromuri, dezrădăcinări, de nenumărate și radicale schimbări politice și sociale, cu rare momente de răgaz în care conștiința demnității, speranțele de libertate, empatia, iubirile, prieteniile sau raporturile individuale și de familie ar fi putut decupa etape mai lungi de normalitate și de relativă fericire. De la primii ani ai secolului XX, de la Revoluția Bolșevică și Primul Război Mondial până la dinamica inexorabilă a anilor 1990-2000, trecând alternativ între granițe țariste, românești și sovietice, cu inevitabile extinderi emigraționiste spre vest și uneori peste ocean, oamenii spațiului basarabean au fost condiționați mereu de instanțe care i-au copleșit și, când n-au fost devastați de catastrofele politice ale vremurilor, au fost marcați de sărăcie, de prejudecățile celorlalți și de varii drame private care, poate, în alte contexte, ar fi putut fi evitate. Binele și răul din viețile lor s-au succedat amețitor și imprevizibil, lăsându-i pe ei înșiși să decidă cum își administrează situația pe care soarta le-a rezervat-o, periodic, fără să-i întrebe. Unele dintre tipologii, evenimente și decoruri ne sunt oarecum cunoscute, deși niciun destin nu seamănă cu altul și, vorba lui Tolstoi, în comparație cu bucuriile, nefericirile sunt foarte diferite: viața basarabenilor de dinainte și de după 1918, când Basarabia devine românească, viața lor de dinainte și de după 1940, când e din nou preluată forțat de ruși). Altele, însă, par cu totul noi pentru cei ce n-au imersat mediul basarabean după 1991, precum autoarea: mișcările naționalist-unioniste, emigrarea în Occident sau la Moscova din cauza endemicei precarități financiare de după destrămarea URSS, războiul transnistrean, tensiunile dintre ruralism și urbanitate, statutul de minoritar sexual sau conflictele dintre anti și pro-europeni.
Amintind prin teme și discurs de Svetlana Alexievici, Liliana Corobca sau Ruxandra Cesereanu, cartea Paulei Erizanu dă mărturie nu doar despre un veac de istorie basarabeană. Ea e simultan un eseu testimonial despre omul lăsat la cheremul marilor imperii, prins în malaxorul rece al istoriei, care macină fără oprire și scuipă orice îi este aruncat între colți.
Gânditor cu largă deschidere mai ales spre spațiul epistemic al reflecției (educație, politică, antropologie, economie, istorie etc.), Mihai Maci are abilitatea de a vedea clar, de a face sinteze diacronice pertinente și de a trata cu maximă luciditate o problemă. Opiniile sale nu se pliază întotdeauna pe opiniile dominante, așa cum disponibilitățile sale dialectice îl fac să pară, adesea, prea secular și pragmatic. Toate sunt asumate și trebuie remarcat că autorul poate acoperi destul de susținut un spectru larg de domenii culturale umaniste, fără a fi neapărat partizanul vreunui eventual agnosticism sau relativism filosofic.
Unele dintre articolele publicate sau postate ici-colo au fost adunate recent sub titlul Înainte de răspunsuri, întrebările (Polirom, Iași, 2025) constituind, dincolo de o antologie „de autor”, adică o legitimare publică prin idei și discurs personal, și un tablou al dinamicii sociale românești, în ce a avut ea mai important, în ultimii ani. Bazat pe conexiuni intelectuale convingătoare, interdisciplinaritate reflexivă, abordări diacronice și statistici mereu lămuritoare, volumul cartografiază analitic-interogativ în cinci secțiuni fie chestiuni care au fracturat acut spațiul autohton (familia tradițională, nostalgia comunismului, extremele politice de tip dreapta-stânga, limbajul unora dintre producțiile artistice care au făcut vâlvă), fie din cele care privesc interminabilul proces de europenizare a mentalităților și instituțiilor românești (școala, biserica, mediul economic), fie atitudini de admirație față de unele personalități care au jalonat destinul autorului (Horia-Roman Patapievici, Neculai Constantin Munteanu).
În prima secțiune, Ce ne așteaptă, e atins etosul noilor generații, felul în care se raportează astăzi elevii și studenții la educație, la palpitul lumii moderne și la asimilarea ori, dimpotrivă, la respingerea valorilor și a parcursurilor care au format generațiile anterioare. În Derivele modernității noastre atenția se îndreaptă către dinamica rural-urban de dinainte și de după comunism, cu tot cu derivatele ei inevitabile: concepția despre familie, despre traiul economic decent, despre intimitate și datorii patrimonial-familiale, despre secularizare și felul în care am asumat câteva dintre racilele private și publice ale trecutului antedecembrist. În Ambiguitățile memoriei sunt discutate impedimentele unei atitudini calme și lucide față de destinele politice ale „eroilor” și „sfinților” României postbelice, venerați după 1990 fără discernământ și fără cuvenita așezare morală și juridică pe care ar fi trebuit s-o aducă o adevărată și documentată analiză istorică. Compromisurile „de-a dreapta” și „de-a stânga” ale unora și ale altora n-au fost niciodată bine și definitiv contextualizate, făcând loc derivelor pe care încă le vedem în societatea prezentului autohton. Deschideri și conexiuni în lumea în care trăim (probabil cea mai analitică parte a cărții lui Mihai Maci) abordează chestiunea digitalului, a inteligenței artificiale și a felului în care acestea modifică receptivitatea umană, raporturile dintre minte și corp, dintre om și realitate. Mintea și corpul își co-aparțin, dar nu se suprapun, susține autorul, între ele există o mulțime de științe și domenii care le revendică – „o întreagă lume care angajează întregul parcurs al cunoașterii și al istoriei europene”. În sfârșit, Chipuri de lumină rememorează admirativ trei întâlniri memorabile, trei prietenii cu impact personal profund modelator.
Născute dintr-o „nevoie de a înțelege”, eseurile lui Mihai Maci nu oferă răspunsuri ultimative, soluții imediate ori concluzii apodictice. Ele doar problematizează o suprafață consistentă de imponderabile contemporane, pe care mass-media fie le tabuizează exact când pretinde că le atacă furibund, fie le exploatează potențialul populist, uitând esențialul: că există o „dimensiune problematică a existenței”, cu alte cuvinte, că nu există rezolvări pe termen scurt, că multe lucruri merită analizate mai atent și mai responsabil și că unele au rămas aproape neatinse sau au fost pur și simplu deformate de opinii inadecvate. Din familia marilor reflectori de impact social imediat (Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Ioan Stanomir), Mihai Maci argumentează convingător că, pentru derivele din exotica și mobila modernitate românească, încă avem mai multe întrebări decât răspunsuri. Se-ntâmplă asta fiindcă n-am terminat de completat spațiile albe ale trecutului și fiindcă n-am asimilat destule instrumente filosofice și istorice pentru a le completa rezonabil, cât de cât. Dar, dacă nu avem soluții salvatoare, măcar să punem problemele cum trebuie în condițiile date, cu faptele și documentele pe masă. Cu toate că putem rămâne la nivel de ipoteze și opinii, e un punct de pornire necesar.
Ultimul roman al Tatianei Țîbuleac e la fel de tăios și de dramatic ca precedentele Vara când mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă. Pare că tonul narativ al autoarei a rămas consecvent unei percutanțe estetice care nu menajează cititorul, dimpotrivă, îl ține conectat, îl șochează, îi dezvăluie adâncimile nebănuite ale unor existențe altfel banale. Nu-s deloc deplasate analogiile făcute cu Aglaja Veteranyi și Anthony Burgess, la care i-aș adăuga și pe unii precum William Burroughs, Chuck Palahniuk, Ian McEwan și Kurt Vonnegut. E o literatură care mizează pe geografiile antitetice ale estului și vestului, pe tarele genetice și fizice, pe asprimile marginalității, ale violenței, ale singurătății, ale eșecurilor de tot felul și ale niciodată împlinitelor iubiri care, cehovian, ar fi trebuit să existe exact acolo unde n-au existat vreodată.
În Când ești fericit, lovește primul (Cartier, Chișinău, 2025) se păstrează incursiunile la firul ierbii în zbuciumatele interioare domestice basarabene de dinainte și de după 1991, în franjuratele vieți afective și familiale ale moldovenilor proaspăt scăpați din colosul sovietic, în peisajele schimbătoare ale Chișinăului și-n visele împlinirii în emigrația pariziană, după ce călătoriile în străinătate n-au mai fost o problemă pentru cei care puteau strânge sumele necesare și aveau anduranța unui trai de azi pe mâine. De data aceasta, însă, se schimbă în mod programatic accentul temelor, fiindcă Tatiana Țîbuleac dă un „roman al tatălui”, după ce până acum raporturile dintre mamă și fiică fuseseră motorul poveștilor. Mila e o fată care-și pierde mama la douăzeci și trei de ani, rămânând prizoniera unei relații cu un tată cvasi-absent (etnolog vagant, ziarist veșnic în delegații, editor-traducător inutil și scriitor ratat) și instabil sentimental, dar consecvent în a-și aplica principiile educative: nu efuziuni afective, protecție financiară sau prezențe necesare, ci literatură cu orice preț, mormane de cărți peste tot (adunate inclusiv de la gunoi), anonimat intelectual, boemie alcoolică, risipă în toate și ucigător provizorat social. Terminând filologia la Chișinău, după un scurt episod universitar, Mila realizează că, în locul unei țări unde instalatorii, rackeții, speculanții, prostituatele și interlopii sunt mai respectați decât profesorii, inginerii și medicii, doar statutul de emigrant parizian ar mai putea schimba ceva. Dintr-o existență supusă compromisurilor, sărăciei endemice, umilințelor și erotismului amestecat, traiul la Paris sub orice formă poate reprezenta o salvare onorantă. Badantă, menajeră, îngrijitoare de copii și de animale de companie și amantă de ocazie sunt tot atâtea poziții din care eroina, împreună cu vechiul său prieten-iubit Malik, cu infatigabila Roza și cu alte câteva moldovence alcătuiesc o mică diasporă, colorată vag de relațiile apropiate cu unii francezi și de falsa imagine de împlinire pe care trebuie s-o știe cei de acasă. Aproape nimic nu seamănă la Paris cu ce au văzut ei când vizionau compulsiv la Chișinău filme „occidentale” dublate în rusă pe casete video, la începutul anilor 1990, proiectând despre Occident cele mai strălucitoare dintre iluzii. Peste toate plutește umbra tatălui, reper al unui spațiu obsedant lăsat în urmă, dar rememorat de fiecare dată cu obstinată nostalgie într-o mulțime de gesturi și cuvinte, cu tot cu excesele alcoolice moștenite și practicate cu aplomb în țara de adopție. Moartea tatălui e evenimentul care o readuce pe Mila la Chișinău, pentru a vinde mica lor fostă locuință și pentru a redescoperi, o dată cu ea, amintirile unei figuri paterne care, în loc de traume afective, a lăsat efigia unui poet neînțeles, a unei ființe luminoase, esențiale în viața de aici, în cea de dincolo și de oriunde. Subtil poetic, intens autoscopic, cât se poate de trist și de crud, noul roman al Tatianei Țîbuleac confirmă talentul debordant al unei autoare consecvente cu temele sale și cu spctacolul lor narativ.
După Cornul inorogului, un remarcabil debut în proză, criticul și universitarul ieșean Bogdan Crețu revine cu o poveste la fel de ramificată și de consistentă. În Mai puțin decât dragostea (Polirom, Iași, 2023) temele sunt din nou grave și probabil că abilitatea autorului de-a se juca cu planurile temporale, de-a topi narativ documente și de-a construi destine veridice de-a lungul unei cronologii generoase face ca noul său roman să se citească pe nerăsuflate. Dacă-n proza de debut aveam tripticul moarte-eros-scris, cu o bună doză experimental-metaliterară (eroul era universitar și scriitor), autorul provoacă acum o meditație la istoria comunismului românesc, cu prelungiri în contemporan. Incursiunea ficțională e grefată – aș zice din nou! – pe o poveste de dragoste, de fapt pe două povești, dacă delimitez parcursul absolut diferit al celor două cupluri protagoniste, Vlad-Sara și Vlad-Maria, unde personajul comun pare să constituie oglinda bipolară în care se reflectă partenerele, aparținătorii și istoriile lor violente.
Cele trei personaje centrale întrețes o istorie complicată, ale cărei ițe se despart și se reîmpletesc cuprinzând ca-ntr-o plasă alte și alte destine. Vlad, alergător maratonist și montaniard prin Europa, a emigrat de nevoie, a rămas singur și s-a profilat pe recorduri sportive numai ca să uite de tinerețea românească și să-și vindece trauma unei mari iubiri. El e fiul unui bărbat care fusese arestat în 1956 pentru un cântec proferat în cimitir cu o gașcă amețită de vin și înfundase pușcăriile comuniste în cele mai negre momente ale lor. Vlad se îndrăgostește în anii 1980 de Sara, fiica fostului torționar al tatălui său, ajuns după 1964 director de unitate alimentară, un fel de magnat al vremurilor ceaușiste, cu vilă, relații și o putere care s-a păstrat intactă și după căderea comunismului. Dar regimul criminal nu i-a răpit doar tinerețea tatălui lui Vlad, ci și iubita pe care o avea în momentul arestării, căci ea e nevoită să se căsătorească pentru a supraviețui cu cel care-l bătuse în timpul detenției și pretinsese că, prin blândețea tratamentului, îl lăsase în viață. Când trecutul li se dezvăluie întâmplător lui Vlad și Sarei, aflând stupefiați fiecare al cui copil e – fiul victimei marcate definitiv, cuplat cu fiica monstrului niciodată vindecat – cei doi fug de acasă și se refugiază într-un paradis montan, trăind la intensitate maximă singurele lor momente de intimitate. Apropierea nu le aduce doar mult dorita evadare de sub imperiului răului endemic, ci și un copil. Dând buzna peste ei cu miliția, tatăl Sarei, la fel ca și părinții lui Vlad, realizează că trebuie să-și asume consecințele unei istorii pe care de acum nu o mai pot schimba. La celălalt capăt, această istorie se alătură celei a Mariei, care caută să-l cunoască pe Vlad fiindcă mama ei fusese menajeră după 1990 în vila familiei Sarei, iar ea rămăsese fata lor de suflet după ce Sara fugise în Occident. Rămasă și ea cu un copil după un eșec erotic care începuse promițător, Maria experimentase o altă față a comunismului și a vremurilor de după. În compensația stigmatului social al sărăciei și al prezenței unui tată alcoolic, ea are un atu care a făcut-o la fel vulnerabilă ca cei tarați politic: frumusețea. Ajuns la peste 50 de ani, în cu totul alte vremuri, deci, Vlad e pe pragul unei noi relații, alături noua sa parteneră mai tânără. Retrași cîteva zile în apartamentul Mariei, cei doi se lasă pradă propriilor povești de viață și ele sunt cele care, derulate alternativ, cu devoalări treptate, compun materia alambicată a romanului. La fel de surprinzător ca și restul, finalul reunește personajele pe o scenă de dimensiunile unei tragedii antice, unde mesajul, deopotrivă dramatic și catartic, nu mai e transmis ex machina de un cor, ci de cei care chiar au trăit ceea ce tocmai au povestit și au înțeles că ceea ce nu are logică sau morală oricum „e mai puțin decât dragostea”: că „dragostea rezistă”, că „dacă ar fi avut norocul să trăiască în vremuri mai așezate, poate că ar fi fost fericiți și acum”, că „dacă așa s-a-ntâmplat, înseamnă că nu există o a doua șansă”, că „totul începe cu o poveste de iubire între doi adolescenți și se sfârșește cu o altă poveste de iubire între doi adolescenți”, că au trecut amândoi printr-„o poveste de iubire care n-a avut șanse, dar care a renăscut prin intermediul copiilor” și „că era scris ca ea să se-mplinească”.
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atât de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul, facilul și lacrimogenul, iar asta e o veritabilă probă de anduranță pentru un prozator care o vrea atât de eflorescentă, de întinsă și de tensionată. Romanul e de dragoste, da, în primul rând, dar e și roman istoric, o megaparabolă a indiscernabilului etic în comunism – densă în referințe și fapte, impresionantă prin arhitectura sinuoasă, gnomică pe alocuri, liric-frisonantă în altele, dar întru totul valabilă de la un capăt la celălalt. Bogdan Crețu dă, iată!, încă o carte de ficțiune care completează fericit palmaresul unui prozator care, altfel, n-are prea mare vechime în gen.