După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie, minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut, Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptând reacţii de la auditoriu. Mihai Ursachi, ca și Cezar Ivănescu de altfel, transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”…! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”…
1. Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului, în ultimele decenii din perioada comunistă, mai ales? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?
2. E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc?
3. Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?
4. Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri trei (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut, pe care le rețineți, care fac parte dintre cele pe care nu le puteți uita … !
(Adrian Alui Gheorghe)
Notă. Am solicitat să răspundă la anchetă multora dintre confrații scriitori. Unii nu ne-au trimis niciun răspuns, alții au considerat tema interesantă dar nu erau/ sunt pregătiți să răspundă. E posibil ca unii să o fi considerat neserioasă, deși nimeni nu s-a exprimat în acest sens. Unii nu au avut timp. Oricum, chiar și dintre cei care nu au răspuns la întrebările noastre au spus că abia așteaptă să citească ”ce a ieșit”. Ordinea în care se succed răspunsurile în această anchetă, este ordinea primirii răspunsurilor.(A.A.G.)
Balázs F. Attila
O poezie a lucidității scurte, un fel de haiku social
1-3. Bancul este, poate, cea mai scurtă formă de literatură născută din tresărirea spiritului. E o sticlă minusculă aruncată în mare cu un bilețel înăuntru; o revelație în miniatură, un fulger care luminează pentru o secundă o porțiune de adevăr și apoi dispare lăsând în urmă doar ecoul râsului. Gluma, așa fragilă cum pare, e locul unde oamenii se întâlnesc fără a-și arăta complet fețele ‒ un teritoriu de trecere, o fâșie liminală pe care realitatea e tradusă în semitonuri. Râsul are ceva din alchimia vechilor meșteșugari: transformă frica în aur ușor, rezistența în metaforă, suferința în poveste. Terapeutic? Desigur. Dar terapia aceasta nu e nici individuală, nici colectivă ‒ e mai curând o undă care trece prin lume, un curent electric al lucidității. În comunism, bancul era felinarul aprins într-o noapte prea lungă. Circula din mână în mână, din șoaptă în șoaptă, cu prudenția unei relicve. El nu răsturna regimuri, dar salva oameni de la înăbușire. Era o gură de aer sub o apă prea adâncă.
Tot el, însă, poate amorți. Poate înlocui revolta cu un zâmbet, indignarea cu o ironie. E un dublu cuțit: taie și pansează în același timp. Râsul a îngăduit supraviețuiri, dar uneori a amânat treziri. Suntem o cultură care a învățat, de-a lungul istoriei, să se salveze prin glumă ‒ însă salvarea aceasta nu întotdeauna duce spre acțiune; uneori doar spre rezistență discretă.
Bancurile de dinainte de 1989 aveau greutate, risc, tensiune. Fiecare glumă despre partid era o mică detunare a unei mine. Erau spuse în bucătării, în colțuri de întuneric, între prieteni ‒ și, totuși, străluceau ca niște bijuterii negustorite la negru. După 1989, bancul s-a luminat, s-a democratizat și, odată cu aceasta, s-a volatilizat. A devenit mai degrabă un abur care plutește și se risipește repede, fără solemnitatea și gravitatea vechilor timpuri. Libertatea, prin umor, e o libertate de perspectivă: capacitatea de a te uita la tine și la lume de la o palmă distanță, ca la un joc de umbre.
Câtă realitate încape într-un banc? Poate cât într-o picătură de ploaie: toată furtuna, dacă o privești cu atenție. Realitatea imediată e adesea mai absurdă decât bancul însuși ‒ de aceea bancul pare uneori doar o oglindă cu rama îndoită, nimic mai mult. În schimb, un banc reușit este o sculptură instantaneu cioplită din această materie brută.
Iar în mijlocul acestei geografii a umorului stă Bulă ‒ un personaj fără autor, dar cu biografie completă. Un copil perpetuu, un adult împiedicat, rătăcit într-un manual de psihologie populară. Bulă poartă cu el frici discrete, inocențe ridicole, obrăznicii tandre și o șmecherie care nu rănește, ci doar supraviețuiește.
Bulă este, în fond, umbra noastră proiectată pe pereții unei istorii prea complicate. Nu noi l-am imitat pe el, ci el a absorbit, ca un burete mitologic, toate gesturile noastre ezitante, toate negațiile, toate ocolirile, toate zâmbetele puse în locul unui „nu” răspicat. El este caricatura unei culturi, a adaptării și a improvizației, dar și dovada unei imense capacități de autoironie. Ne recunoaștem în Bulă tocmai pentru că ne permite să ne privim fără ranchiună.
În cele din urmă, bancul, cu toată modestia lui, rămâne o formă de literatură care nu cere tipar, ci doar respirație. Este o poezie a lucidității scurte, un fel de haiku social, un gest prin care îl dezbraci pe împărat de hainele lui noi fără a ridica vocea. Într-o lume care se grăbește tot mai tare, bancul rămâne fâșia de lumină în care, pentru câteva clipe, adevărul devine suportabil ‒ pentru că poartă masca unui zâmbet.
4. a) Nedumerire într-o familie de berze: – Pe noi cine ne-o fi adus? b) Dacă întâlnești o femeie frumoasă, fierbinte, cu ochii strălucitori și care tremură din tot corpul, las-o în pace. Are gripă. c) Doi prieteni discută: – Acasă sunt ca un tigru. – Adică? – Merg în patru labe și fără zgomot.
Peter Sragher
Cum o făcea tata pe mama să râdă
1-4. Îmi aduc aminte că eram într-o excursie de schi la Cabana Babele organizată de Liceul german din București – unde am învățat – cam pe la mijlocul anilor șaptezeci ai secolului trecut și, într-o seară, după ce eram așa obosiți de schi că nu ne mai ardea de nimic și așteptam să vină în sfârșit cina, trei colegi mai mari cu vreo doi ani au scos fiecare dintre ei trei un caiet din rucsac. Nu știam ce se întâmplă, dar unul dintre ei adeschis caietul și unul dintre ei a zis: „14…” și deodată ceilați doi, fără să fi deschis caietele lor, au izbucnit într-un râs nebun – la care s-a alăturat și cel care spusese doar numărul –, care ne-a trezit pe toți din lâncezeala ce se așternuse peste noi. După ce și-au revenit din … râs, altul a deschis caietul și a zis: 49…”, la care toți au izbucnit într-un râs delirant. Ei erau fericiți nevoie mare, dar noi, care începusem așa, prin contaminare, să râdem și noi prostește, eram totodată și intrigați, pentru că nu reușeam să înțelegem de unde bucuria asta complet descătușată. Abia mai târziu, când erma la masă, unul din noi a îndrăznit să-i întrebe pe unul din ăștia mai mari de ce râsul monstruos pe care l-am auzit în dormitor. Și ne-au zis că au scris fiecare aceleași bancuri în aceeași ordine, 150 la număr. Le știau după un an de zile pe toate pe dinafară și nu mai era nevoie să le citească. Era suficient să enunțe numărul bancului și toți se prăpădeau de râs. Numai că noi nu le știam nici pe dinafară, nici pe … dinăuntru, așa că râdeam doar de râsul lor. Și atunci mi-am adus aminte că unul din primele discuri după inventarea patefonului a fost cel în care un bărbat râdea molipsitor vreo cinci minute, iar după o vreme nu puteai să te abții din râs. Așa, fără niciun banc, niciun mișto, erai vesel fără să știi de ce. Și dacă erai trist, imediat ți se schimba starea în bine. Și-mi aduc aminte că atunci când eram mai mic începusem într-o bună zi să râd și eu, fără niciun motiv, iar Mama s-a molipsit și ea. Tata însă s-a enervat, pentru că nu era niciun fel de motiv serios pentru râs. A spus să încetăm, că n-are niciun sens. Și a părăsit camera supărat. Noi nu căutam dar niciun sens, pur și simplu voiam să fim veseli și nu știam de unde începe veselia. Da, din râs,
Pentru tinerii din ziua de azi trebuie spus ceva. Epoca pe care unii o considerau „de aur” a comunismului – adică cei care aveau de profitat de pe urma ei, căci căzuseră la pat cu comunismul – era pentru majoritatea foarte tristă, în care nu aveai să-ți spui cu adevărat opinia, iar dacă o spuneai și ea contravenea liniei Partidului Comunist Român, mai rău, dacă erau aduse critici conducerii de partid și de stat, dacă Nicolae Ceaușescu era ridiculizat, atunci puteai să îți pierzi slujba, ba chiar să ajungi la închisoare. Bancurile politice despre România, un tabu. Așa că o modalitate de a scăpa de tensiunea acestei pușcării a spiritului, era să evadezi în lectura cărților, în vizionarea spectacolelor de teatru, în lumea imaginarului, în care-ți închipuiai o lume după mintea și sufletul tău și nimeni nu ți-o putea lua, atâta vreme cât nu știa nimeni despre ea, decât tu însuți. Iar o altă modalitate de evadare din acel prezent dureros era râsul, bancul, gluma.
Se vorbea în anumite cercuri despre faptul că în cadrul aparatului represiv al Securității ar fi existat un departament care ar fi născocit bancuri pe seama lui Ceaușescu și al soției sale. Dar nu oricine avea dreptul de-a le spune nepedepsit, ci erau alese anumite persoane care să le răspândească în anume cercuri, iar dacă apăreau alte bancuri, poate chiar și mai corozive la adresa conducătorului suprem sau/ și al consoartei sale, atunci dispăreai pe nepusă masă. Și tot acest efort făcut de organul statului sus-menționat, cel mai represiv, erau aruncate în public, ca să zicem așa, numai și numai ca să nu explodeze mămăliga. Ca să se distragă atenția de la frigul, de la lipsa alimentelor, de la toate îngrădirile și de minciunile pe care le auzeai zilnic repetate la radio și televizor, cum că ne merge excesiv de bine în comparație cu țările capitaliste putrede din punct de vedere moral.
Unul din bancurile pe care le-a inventat în mod spontan tatăl meu, scriitorul și istoricul I.M. Ștefan, mi l-a povestit mama mea și vreau să vi-l spun. Părinții mei urmăreau la televizor o emisiune în care se prezenta o coridă. Și, deodată, mama mea are o nelămurire și-l întreabă pe tata: „Sergiule, de ce crezi că se năpustește taurul la pânza aceea roșie pe care o ține mereu în mâini toreadorul?” Tata își cumpănea mereu cuvintele și gândurile, așa că după o vreme îi răspunde cu mare seriozitate: „Silvelin, cred că taurii sunt anticomuniști”. Mama se uită atentă la chipul lui tata, serios nevoie mare, după care, mai întâi mama, apoi și tata au izbucnit în râs.
Când oamenii își spuneau bancuri, adesease spunea că trebuie „Să facem haz de necaz!” În acest fel necazulului pare să-i tăiem ghearele care ți se înfig în suflet. Și se trezește o satisfacție. Parcă viața nu mai este atât de grea. Și poți răsufla ușurat. Până la următoarea dezamăgire care-ți cotropește sufletul.
Îmi aduc aminte și de serile de marți dinainte de 1989, în care la prietenul nostru de familie, Acad. Nicolae Cajal, erau open house, adică pe seară puteau veni prietenii, fără o invitație specială. Într-o atmosferă destinsă, Nicolae Cajal și soția sa, fermecătoarea Bibi, ne întâmpinau cu cafele, cu pateuri și dulciuri, chiar cu whisky sau vin, și atunci discuțiile curgeau libere. Unii veneau să-l vadă, pur și simplu, pe Profesor, alții să ceară o recomandare la un medic mai bun, alții, se duceau într-o încăpere alăturată pentru o discuție mai serioasă, cerând un sfat, alții veneau să asculte bancurile pe care le spuneau cu un talent remarcabil. Și dura vreun sfert de oră în care ne cocoșam de râs. Fiecare pleca de acolo destins, cu o rază de speranță, cu chipurile luminate.
Bancurile au fost pentru mulți și o modalitatea de supraviețuire într-o perioadă care era plină de îngrădiri. Mirabil este că le-am uitat pe toate în afară de cel care, sufletește, mă leagă de părinții mei. Ca și cum ar fi fost un medicament care te-a vindecat, dar căruia i-ai uitat denumirea, odată ce nu mai ai nevoie de el.
Filosoful Henri Bergson a dedicat o întreagă lucrare înțelegerii cauzelor și efectelor râsului – ca urmare a bancurilor, printre altele – care se intitula simple „Le rire” (Râsul) din care vreau să amintesc doar aceste idei ale lui: „Râsul este o anestezie de moment a inimii, în care emoția sau afecțiunea sunt lăsate deoparte; face apel la inteligența pură.”
Leo Butnaru
Cât glumesc – gândesc. Și, bineînțeles, exist
1. Până a trece la răspuns, mi-am luat de motto, de deviză, următorul leologism: Cât glumesc – gândesc. Și, bineînțeles, exist. Anecdota modernă este o formă umoristică, uneori și satirică, relevantă a discursului artistic popular (social). Un studiu al glumei, întreprins în cadrul teoriei textului, o caracterizează drept enunț scurt, comic, de folclor urban (de cele mai multe ori; pe când satul e mai… grav, mai serios…), cu un final neașteptat. Presupunând inteligență și subtilitate a spiritului, anecdota e o fuziune de literatură, folclor și implicarea unui sau mai multor elemente de umor, comicitate, „extrase” din societate și societății reîntoarse. Este… alchimia surprizei, eclatării fulgerătoare a poantei. Are o impresionantă mobilitate de a se răspândi și de a declanșa reacții imediate, nu de puține ori mai adecvate situației socio-politice, morale, la zi; reacții și considerații mai veridice decât cele ale politicienilor, istoricilor. În multe bancuri este evidentă transmisibilă teatralitatea, printre mulți spunători de bancuri manifestându-se adevărați actori, interpreți hiper-isteți, în jurul cărora se adună lume ascultătoare, hohotitoare. Uneori, în anecdote își fac cuib și cuvintele înaripate, memorabile. Cele mai bune bancuri au o formă literară șlefuită. În fine, de ce nu am crede că în loc de ortul tradițional Charon nu ar prefera o anecdotă bună? Să moară de râs…
2. Paradoxal, însă anecdota, ca ceva foarte… răspândit, inițial era supusă unor condiționări, restricții, în grecește anekdotos însemnând „nepublicat, nesupus unei largi publicități” (apăru pe la mijlocul secolului al VI-lea d.Hr. în Bizanț, în lucrarea lui Procopiu din Cezarea Istoria secretă, dedicată demitizării/ demistificării imaginilor panegirice ale împăratului Iustinian și ale soției sale, Teodora). În comunism, anecdota ar fi fost libertatea cuvântului sui generis, însă în spații restrânse, însă deloc neprimejdioase; de cele mai multe ori spațiul dintre un ins și altul, aflați în… ilegalitate provizorie, cât își spun bancuri. Mai ales politice, bineînțeles. În laconismul anecdotei e un imens spațiu pentru un sens concret, care duce spre un imens text și subtext implicite, deduse, interpretate în mod individual, dar și social, colectiv. Adică anecdota este un microtext ce funcționează în cadrul unui macrotext (social, dedus). Iar diferența între perioadele socio-politice respective e și în modul de a face publică anecdota. În comunism, genul se numea, englezește, whisperdanecdotes (anecdote șoptite). După 1989 a dispărut șoapta, surdina și, precum se intitulează un poem al lui Maiakovski, anecdotele-contondentele sunt spuse în gura mare. Însă, iertare, azi, uneori, îți vine să întrebi: Oare chiar atât de mult să fi degradat poporul, că nu mai e în stare să creeze bancuri memorabile?
3. Dacă în ultima vreme nu prea circulă bancuri cu Bulă la școală, asta încă nu înseamnă că respectivul personaj și-a luat BAC-ul. La români, Bulă a descins din fa-Bulă. Iar odată descins din ce am spus, din fabulă, Fa Bulă este soția lui Bulă. Precum mAdam e soția lui Adam. Dacă Aladin freacă lampa, Bulă freacă menta. În situația sa socială, morală, bineînțeles că Bulă nu se conduce de o busolă, ci de o bulolă.
4. Două bacuri scurte, dar și câteva leologiseme referitoare la anecdote, glume. * Ion: – Mărie, am reparat gardul, am scos cartofii, i-am pus unde trebuie, am dus fânul sub șopron, am tăiat lemne, am adus apă, am hrănit porcu’și iepurii, am pus sperietoare aia în vie să nu dea graurii, am măturat curtea… Ce ar mai fi de făcut? Măria: – Ioane, da eu credeam că viagra e pentru altceva… * – Cetățene, cum vă permiteți să intrați în pielea goală în bancă?! – Doar câteva clipe, îmi achit ratele la ipotecă și ies!
Și câteva leologisme: * Anecdota cu barbă: hirsutism, dereglaj hormonal.
Frizerii mixte: „Anecdote cu barbă”, „Samson și Dalila”. * Bărbier pentru anecdotele cu barbă. * Blestem: Mai bine să te lase soția decât simțul umorului! * Femeia îndrăgostită? De la poezie la anecdotă – o simplă rocadă de gen. * În ultima jumătate de secol, blondele au făcut o cale de la inspiratoare de poezie la motiv de anecdote. De la muze – la confuze. Ca să nu zicem obtuze. * Dacă, înainte de a le spune bancuri celor care sunt gata să te asculte, anticipezi că tu ești sigur că dânșii au un fin simț al umorului, efectul bancurilor plate va fi cu 20-30 la sută și tot cu atâția decibeli mai răsunător. * Umorul (bancul) are putere retroactivă. * Detestând umorul negru, africanul se delectează cu umorul alb, povestind bancuri cu balerine din Montmartre. * Cum să localizezi un negru în întuneric? Să spui bancuri haioase! * Cele mai ingenioase sunt bancurile despre peștișorul de aur spuse în bancurile de pești. * Anecdotele de mai jos de centură se întâlnesc în același loc cu anecdotele de mai sus de genunchi. * Lumea are diverse criterii de valorizare. Să zicem, există vreun ins-critic atât de neimportat, microscopic-minimalist, încât nici că merită măcar să născocești anecdote despre el, dar mai ales să-i povestești bancuri despre altcineva sau chiar despre criteriile lumii în a valoriza. * Să mori de râs, nu alta: ce de-a anecdote în barometrul opiniei publice despre barometrul pescarilor! * Se întâmplă ca o biată glumă să acționeze ca o… bâtă-gumă. * În fiecare glumă există și o doză de adevăr, iar dacă este întreagă doar adevăr, înseamnă că e sau ironia sorții, sau un alineat din codul (penal) mental. * Mă revăd copil, pe când mă închin GLuminăției Voastre, Charlie Chaplin. * Alegerile prezidențiale sau parlamentare? Glume minore cu consecințe grave. * Umorul e de pus pe glume, satira – de pus pe gânduri. * De când cu corectitudinea politică, nu e de glumă: umorul negru este interzis. Unii trec la umorul afroamerican. * Dacă din neatenție sau prostie un citat devine glumă de prost gust, deja el are șansele de a fi foarte citat („foarte” – ca o înălțare în grad…). * Goethe: „Natura nu recunoaște glumele…” O fi și asta o glumă. * Glume ridicole ce nu provoacă râsul. * Iar în anumite cazuri, umorul negru amintește de… amorul la negru. * Se zice că oamenilor ce le este scris, în frunte li-i pus. (Ce de-a umor în acel scris… pe frunte…Ba chiar și cu greșeli gramaticale…) * Satira este umorul ajuns la maturitatea, a cărei copilărie a fost ironia. * Domnule Dostoievski, dacă frumusețea nu va reuși să salveze lumea, se va apela la ultima șansă: simțul umorului… * Fără supărare fie spus,homosapiens pare mai curând a fi un humorosapiens. * Chiar dacă statul te poate lipsi de orice, nu te poate priva și de simțul umorului, simțul glumei în istorie sau la zi. * Uneori, satira poate fi atât de dură, încât ai crede că îi lipsește simțul umorului. * Niciodată nu le promite o dragoste eternă: nu toate îndrăgostitele știu de glumă. * Se întâmplă ca șeful să comită o glumă involuntară, zicând cu năduf: „Te-aș vedea eu pe dumneata ce ai face, dacă ai fi în locul meu”. * – Eu nu înțeleg glumele tâmpiților. – Dacă nu le înțelegi pe ale tâmpiților, cum le vei înțelege pe ale deștepților? * Pare a fi sigur că simțul umorului e sinonim cu simțul măsurii. * Unora li se pare (pare-se, și eu sunt printre ei) că teoria relativității ține într-o anume măsură (și) de umor. * În fiecare glumă există un sâmbure de adevăr. Mai mare sau mai mic, în dependență de cei care ascultă. * De fapt, simțul umorului este chiar gândul umorului.Iar lipsa simțului umorului ar fi primul semn de… nesimțire. * Reacția la umor a doamnelor nu depinde doar de simțul umorului, ci și de dantura pe care o au dânsele. * Printre cei mai ridicoli inși – cel care își explică gluma care nu avu efect. * Chiar dacă are simțul umorului, cu sănătatea nu e de glumit. * Pe pieptul stripteuzei era tatuat: „Aici am fost eu. Bulă”. * Râde și calul, însă asta nu înseamnă că are simțul umorului. Simțul umorului nu se obține prin dresaj. El e chiar… anti-dresaj! * Dacă ai o piatră pe inimă, inima poate cădea în călcâi. Iar dacă și călcâiul mai este al lui Ahile, gluma se îngroașă și situația e albastră de tot. * A glumi la vreo înmormântare nu ar fi o blasfemie, ci expresia firească a necesităților umane. Gluma ar fi ideea-fulger de mai mare sau mai mică intensitate. Hohotul de râs care-i urmează e tunetul. * În cazul lui Pantagruel ar fi o glumă nereușită, dacă s-ar spune că el ia… micul dejun. * Să fim serioși, GLuminăția Voastră!
Mihai Posada
Cu cât mai ascuțită ironia, cu atât mai bun bancul
1- 4. Oricum l-am afla, bancul constituie un gest cultural. Și unul de spirit, atunci când se prezintă guvernat de bun-simț. Dacă se inspiră din prost gust, bancul rămâne prost și atât. Nici măcar sec. Bancul funcționează ca o supapă de siguranță contra prostiei, a lăcomiei și a majorității păcatelor sociale care îi nemulțumesc pe oameni. Pare ruda mai modestă a fabulei și a comediei satirice, însă condensează în sine ceea ce reprezintă «poanta» celorlalte, esența educativă, paideică prin extensie. Cu cât mai ascuțită ironia, cu atât mai bun bancul, cu atât mai gustat, mai de efect. Bine au făcut bancurile, sufletește, prin decompresie. Tot bine și nu rău, când au arătat că fapta, nu vorba schimbă ceva.
Bancul trebuie să provoace râsul. Râsul cât mai sănătos, depășind nivelul simplei glume. Sigur că atunci când vizează persoane sau instituții publice, bancul le deranjează. Înainte de 1989, sunt dovezi, de exemplu Constantin Tănase (mort în plină invazie a Armatei Roșii, la 29 august 1945, în împrejurări suspecte), ori Păstorel Teodoreanu (arestat de Securitate în perioada comunismului). Mai aproape de noi, se știe că pentru bancurile «politice» spuse în public se putea să dispari în beciurile aceleiași Securități. Umorul este, politic vorbind, expresia libertății spiritului. Așadar, realitatea cea mai reală alcătuiește esența oricărui banc autentic. După 1989, bancul prezentat pe scenă a devenit o meserie de top, numită Stand-up Comedy. Anterior, o prestau unii actori în cadrul emisiunilor televizate de Anul Nou, când se practica «șopârlița», un soi de ironie social-politică, aprobată de cenzură spre a crea impresia de libertate (a exprimării). Ea reprezenta o formă de critică la adresa «sistemului» comunist, cu voie de la conducere. O pseudorezistență prin umor, în cadrul mai larg al «rezistenței prin cultură», specifică oricărei distopii.
Data nașterii lui Bulă nu ne este cunoscută. Așa cum necunoscută rămâne adresa posesorului de carte electronică de identitate, recent pusă pe piață, adresă ocultată de teama răufăcătorilor, încât instituțiile la care are treabă posesorul nu au aparatură de citire/ decodare necesare și deci nu o pot afla, omul trebuind să aducă acte doveditoare adiacente, de fiecare dată. Dar, acesta este un exemplu de banc prost. Bulă a devenit personaj național popular, începând din «Epoca de Aur» a României, când i-a depășit cu brio pe antecesorii Păcală și Tândală. După 1989, aproape dispărut o vreme, mai supraviețuiește în bancuri cu vădit caracter nostalgic. Adevărat, nici sensibilitatea politicienilor și a funcționarilor publici nu mai e ce-a fost. Au avut tot timpul să dezvolte o imunitate soră cu nesimțirea; pensiile (și salariile) lor speciale stau neclintită mărturie. Portretul lui Bulă se află, în diverse procente, în ramele oglinzii oricărui cetățean care îi gustă și colportează bancurile. Bancul poate fi perceput și ca o caricatură vorbită.
Am avut un prieten mai mare, pictorul Petru Ovidiu Dumbrăveanu care, înainte și după 1989 le făcea prietenilor săi, în legătură cu tezaurul de bancuri pe care îl deținea, provocarea: – Dați-mi o temă! De altfel, cu toții trăiam viața ca pe un banc și vesel și trist, după caz. Petru al meu, căruia îi spuneam Petre, a condus o vreme Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă, tot el făcând remarca: – Cum poate fi îndrumată creația populară, dacă ea e spontană? Deși Petre nu se mai află printre noi, sunt convins că ar fi de acord cu afirmația mea următoare: Guvernanții cu diplome false sunt bancul inubliabil, amar, al veacului românesc XXI. Și încă unul: Au venit la putere ăștia care nu au plecat niciodată.
Mihai Merticaru
Tratamentul cu vitamina haz încarcă bateriile ființei și regenerează circuitele psihice
1 – 3. Atâta vreme cât există injustiție și moravuri, omul are posibilitatea și dreptul de a râde pe seama altora și chiar a sa. Pe acest teren fertil se întâlnește bancul cu literatura, ambele urmărind sancționarea și eradicarea tuturor relelor ce se abat de la bunul-simț. Alături de o serie de narațiuni, glume și anecdote, bancul este un produs al folclorului urban, oglindă a vieții contemporane, expresie a modului în care locuitorii orașului înțeleg să gestioneze lumea din jurul lor. Aceste creații recente, forme de frondă și diversiune, se transmit prin viu grai, dar și prin internet și prin unele posturi de radio și televiziune, având o mare acceptabilitate în rândul tinerilor. Trăsătura lor dominantă o reprezintă râsul, creator de bună dispoziție, supapa de siguranță care îl ajută pe cel asaltat de violuri și nedreptăți să se echilibreze și să-și continue existența. Dintotdeauna, râsul și-a manifestat prezența în straturile cele mai năpăstuite ale populației și în epocile cele mai tragice ale istoriei, ca un fel de revanșă asupra tuturor nenorocirilor, dar și ca o expresie a vitalității celor oprimați. În societatea comunistă, bancurile s-au dovedit a fi o supapă prin care răbufneau nemulțumirile poporului, fiind permise chiar de stăpânire pentru a mai diminua tensiunile, știut fiind că tocmai securiștii spuneau cele mai savuroase bancuri, bineînțeles și pentru a-i atrage în cursă pe creduli, cărora apoi le deschideau dosare de urmărire.
Reflectând practica amendării unor vicii umane, bancul reflectă caracteristicile psihologiei românului, ilustrând puterea libertății spiritului de a râde de toate anacronismele, stârnind umorul amabil, sănătos și conciliant. Poanta, legea epică a încheierii, solicită ingenuitate, viclenie, ambiguitate sau spontaneitate și constituie de cele mai multe ori o morală implicată. Bulă este personajul omniprezent în majoritatea bancurilor ca un simbol al omului presupus prost care, de fapt, este capabil să-i păcălească pe toți. Nu o dată îl vedem pe Bulă cum reușește să dea cele mai năstrușnice răspunsuri la întrebările interlocutorilor. Să ne amintim de replicile sale, elev chipurile fiind, la întrebările profesoarei. Bulă te face să râzi numai când îi auzi numele, mai ales că poți să te trezești pronunțând un alt cuvânt substituind doar o consoană. Numele lui ne duce cu gândul la un alt personaj din folclorul românesc: Păcală, prostănacul sau năzdrăvanul satului, idiotul tragicomic capabil totuși să iasă din orice situație. Tema aceasta o găsim demonstrată magistral de Ion Creangă în povestirile sale corozive. Ionică cel prost face dovada că nu e prost deloc, reușind să se bucure de farmecul și deliciile unei soții chiar sub ochii soțului său. Dănilă Prepeleac, un om care pare nătâng, învinge până la urmă și pe dracul. In fine, Ivan Turbincă reușește să-i bage pe toți dracii în turbinca lui. Identificăm în opera marelui nostru povestitor, care s-a născut cu creația anonimă în sânge, aceeași vibrație fundamentală, același tip de imaginație și sensibilitate, același mod de a concepe și trăi existența ca în literatura populară
Un alt exponent al adevăratului geniu popular este Anton Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb, poetul popular prin excelență, un Păcală literat. Prin Anton Pann, s-a integrat artei românești a cuvântului folclorul de mahala, folclorul urban, în genere sursă generoasă, după aceea, a literaturii multora dintre scriitorii de origine munteană: Ion Ghica, I. L.Caragiale,Delavrancea, Arghezi, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Barbu ș.a. Poporul român iubește umorul în toate împrejurările, iar lipsa de umor e resimțită ca un defect moral. Tratamentul cu vitamina haz încarcă bateriile ființei și regenerează circuitele psihice. Expresia cea mai vădită a poftei de viață a românilor o aflăm, așadar, în simțul rar al umorului rafinat și subtil. Românul manifestă o înclinație deosebită spre farsă, glumă, ironie și chiar autoironie, fiind înzestrat cu un haz greu egalabil și cu talentul de a face haz de necaz.
Râsul rafinat de calitate devine o armă culturală de care se cutremură orice tiranie. Râsul și plânsul sunt proprii numai omului și nicidecum vreunui animal. Râsul este o modalitate de tonifiere a gândirii, fiind indispensabil pentru buna funcționare a creierului. Se presupune chiar existența unui hormon cerebral al râsului, o substanță euforizantă, cel mai tare drog pozitiv care transformă în plăcere experiențele neplăcute și frustrarea. Cronicarii moldoveni, reprezentanții Școlii Ardelene, I.H. Rădulescu sunt printre cei dintâi care au recunoscut funcțiile tonice și simpatetice ale umorului, cel mai însemnat antidot natural împotriva mâniei și violenței, având un rol covârșitor în dobândirea poftei de viață, în acumularea și fixarea bucuriilor, folosindu-se de expresia comică ca element de contact prin care să consune cu cititorul și să-i atragă simpatia. De fapt, întreaga istorie a literaturii române ar putea fi rescrisă din această perspectivă ordonatoare.
Dacă omul râde frumos înseamnă că are un suflet frumos. Râsul e ultimul refugiu în fața nefericirii, e mirifica plăcere pe care ne-o dă inteligența, fiind un indiciu al echilibrului sufletesc și al sănătății morale. Dintre toate zilele, cea pierdută este aceea în care n-ai râs deloc.
4. * Ospătarul: Doamnă, soțul dv. a căzut sub masă! Doamna: Te înșeli, domnule, soțul meu abia a intrat pe ușă. * – Cum convingi patru blonde să se așeze pe un scaun? – Întorci scaunul cu picioarele în sus. * Un inspector vine la o casă de nebuni și le dă acestora un test. – Cât face 7+7 ? – Primul nebun:1782. – Al doilea nebun: miercuri. – Al treilea nebun: 14. – Bravo! Cum ai procedat? -Păi, am împărțit 1782 la miercuri. * – Mamă, strigă Bulă, am o veste bună și una proastă! Cu care vrei să încep? – Începe cu cea bună! – Vestea bună este că am luat nota 10! – Bravo, băiatul meu! Și cea proastă care e ? -Vestea proastă este că nu e adevărat.
Savu Popa
În ziua de azi, bancurile sunt mult prea seci, au luat parcă ad litteram vorba de duh a lui Mark Twain care spune că nu există umor în rai
1-4. Mă declar, cu toată sinceritatea, un afon în materie de memorat sau de spus bancuri. Desigur, mi se întâmplă destul de des să mă aflu în miezul unor discuții care, oricât de aprinse, de încordate s-ar dovedi de la un punct încolo, dezamorsarea conflictului incipient, destinderea mult dorită survin la final atunci când unul dintre interlocutori deschide cutia Pandorei a bancurilor. Apoi, încep fiecare, pe rând, să își arate forțele pe acest teren destul de minat. Eu stau și ascult, râd sau doar zâmbesc în funcție de natura bancului, de modul firesc, lejer sau afectat în care este rostit, interpretat, recitat. Și toate acestea se petrec înainte de orice climax bahic. După aceea, puterile sporesc, vă dați seama!
Bancurile sunt o formă de terapie chiar și pentru cei ca mine, de care, nu știu de ce, nu se prea lipesc, deși îmi place umorul, cel inteligent, mă simt în largul meu când un partener de conversație sau chiar un scriitor știe cum să destindă atmosfera, apelând la ironie, pastișă, parodie, etc. Dintotdeauna, bancurile au reprezentat o supapă a expresiei prin care a fost repudiat fumul negru al depresiilor colective. Totodată, prin limbajul încifrat, plin de șopârlițe, al anumitor bancuri, românii și-au luat revanșa de la o istorie mașteră. Au tras un perdaf de zile mari unui regim, cum a fost cel comunist, cu toate metehnele, ororile, chipurile obeze ale dictaturii, caricaturizându-le, bagatelizându-le, deformându-le printr-un comic de toate felurile și năravurile, spumos, savuros și cât se poate de inteligent. Ridendo castigat mores!-deviza principală.Am preluat toate aceste impresii, deși nu sunt născut în comunism, de la cei care au traversat perioada de tristă amintire blindați cu armurile trainice ale umorului autohton de bună calitate și cantitate.
Practic, în toate perioadele, societatea a colecționat o serie de bancuri care au devenit repede anticorpii umorului și ai bonomiei acesteia împotriva conformismului, aplatizării, abrutizării umane în regimuri care, lipsite de fermentul voioșiei și al jovialității, au modelat societatea conform unor principii adeseori derizorii, pline de rapacitate și rigiditate.
Dotat cu o natură cameleonică, versatilă, atât de nonconformistă, imitând capriciile naturii umane, bancul scapă unor categorii sau clasificări indiferent de natura lor. Sigur, putem vorbi de originea acestora, în funcție de regiuni geografice, sau de tematica lor, una socială, politică, economică, istorică, sau de moravurile pe care le amendează. Dar, și acestea sunt niște categorisiri poate cu un grad ridicat de generalitate. Mi-aș putea permite, în schimb, să realizez în manieră proprie o clasificare mai aparte, care ar suna astfel: bancuri cu stil, cu un umor rafinat sau neaoș ca vorbele unui țăran sănătos și la minte și la trup, bancuri de cancan, colorate ca la o paradă a modei, bancuri de-o simplitate aspră ca o hârtie de șmirghel, așa-numitele bancuri seci și, nu în ultimul rând, bancuri care umanizează. Acestea din urmă, prin finețea și eleganța umorului, prin poanta și elementul didactic pe care le îmbină armonios, prin simplitatea luminoasă a exprimării, chiar și prin stilistica lor proprie, sunt capabile să formeze un manual necesar într-o școală a umanității. Doar într-o astfel de instituție ireală deocamdată, sper că nu și iluzorie, am reînvăța nu neapărat să fim sau să devenimoameni, ci să deprindem din nou arta umanității, care să ne destupe mai bine mințile și gândirile, să ne confiște ochelarii de cal pentru totdeauna, să ne provoace să gândim, să vorbim și să ne comportăm omenește într-o lume ca aceasta în care, aparent, bancurile au devenit pe alocuri mai grosolane, au cam uitat cei șapte ani ai umorului rafinat, au adoptat un limbaj și un discurs de-o directețe care nu frizează naturalețea, spontaneitatea, ci deriziunea, exagerarea unor tușe ale ridicolului, prost-gustul și indolența, tot mai piedestalizate toate acestea. Parcă, în ziua de azi, bancurile sunt, uneori, mult prea seci, rigide de-a dreptul, au luat parcă ad litteram vorba de duh a lui Mark Twain care spune că nu există umor în rai.
Bulă cel de astăzi– în tagma scriitorilor, un nou soi de domnul Sarsailă autorul sau un Don Quijote îmbrăcat în costumul de mire din tinerețe; în politică- tipul acela de personaj din teatrul francez, bufon sau fanfaron prin excelență, care, atunci când curta o doamnă din societatea înaltă, îmbrăca un costum pestriț, intens colorat, care îl transforma într-un cocoș împăunat; în societate- acel amestec de corporatism, dandysm și hipsterism. Iar exemplele ar putea continua. Ceea ce merită reținut e faptul că prezența acestui personaj, era să spun de basme, se impune tot mai mult în realitatea românească pe care o traversăm. Practic, el se situează, din punctul meu de vedere, între inocența de tip kitsch și viclenia jovială, extreme omniprezente și azi, în lume. Datorită noilor forme și tehnologii de comunicare, Bulă s-a ipostaziat și în cel care practică un comic de scenă, protagonistul nelipsit din zecile de stand-up comedy care au împânzit internetul, televiziunile, scenele țării. Și, astfel, acest Bulă contemporan cu fluturii, contemporan cu Dumnezeu (Blaga) pare a fi găsit formula potrivită a descătușării tuturor frustrărilor, nesiguranțelor, resemnărilor premature, aceste fantome niciodată dresate care bântuie mentalul colectiv. Descătușarea aceasta, dezlegarea sau răcirea unui temperament uman tot mai expus unor temperaturi ridicate ale prostiei și răutăților de tot felul sunt, astfel, prin forța cathartică a bancului, dacă nu cel puțin anulate, măcar mai îmblânzite, topite în pasta densă a duioșiei și a spectacularului umoristic. Așadar, ipostazele acestui personaj mucalit, întâlnit în orice zonă a țării și a istoriei, a ascultat și încă ascultă de sugestia salvatoare de la orice naufragiu mental, pe care Jose Ortega y Gasset a oferit-o prin următoarele cuvinte: cine nu ironizează, naufragiază.
Acum, după aceste impresii la cald despre un domeniu în care mă simt încă novice, ca un indian dintr-un trib oarecare nimerit din greșeală în tribul războinic Comanche, supranumit și Vikingii Americii, dușmanul numărul unu al tuturor indienilor, pot spune că îl îndrăgesc și încerc să îi fiu cât mai aproape, atunci când gândurile mi se luptă cu hoardele de tensiuni de tot felul.
Și, tot la final, un banc aproape real, sec și de un umor cu totul aparte, auzit de la prietenul meu, scriitorul și actorul Emil Cătălin Neghină. Nu știu cum se face că este singurul care îmi vine în minte, acum, pe loc.
Un student în an terminal la actorie joacă pe scena unui teatru în fața unui public format, în mare parte, din studenți la medicină. La finalul unui spectacol, un necunoscut, posibil spectator, îi iese în întâmpinare studentului, întrebându-l: – Dumneavoastră sunteți actor? – Da, îi răspunde tânărul. – Și îmi puteți, acum, pe loc, recita o poezie? – Dar, dumneavoastră, cu ce vă ocupați? – Eu sunt doctor?- Atunci îmi puteți, acum, pe loc, realiza o operație?
Un alt banc: Un programator își pune alarma să sune la 7:00.
Dimineața, alarma sună. El deschide un ochi și spune: — Snooze.
Alarma: „Ai mai apăsat snooze de 9 ori.”
El, liniștit: — Perfect, acum e la versiunea 1.0. (Creat de ChatGPT, într-o seară, când îi cerusem să îmi scrie un banc, fiindcă îl simțisem mai relaxat și pus pe șotii. Dacă v-ați prins de poanta marca A.I., poate măcar încercați să zâmbiți.).
Mircea Stâncel
În lumea lui Creangă
1. Dragă Adrian, întrebările tale ar putea constitui fără dificultate materia unui studiu amplu, nu doar a unei discuții ocazionale. Să încerc totuși să deschid subiectul cu o privire generală: deși bancul este perceput, în mod obișnuit, ca o formă minoră de divertisment, care în societatea de dinainte de revoluție funcționa într-un registru mult mai complex și mai încărcat de semnificații.Deși scurt, anonim și cu o circulație orală, bancul funcționează ca un mecanism complex de comunicare, în care umorul este doar stratul vizibil al unei structuri mult mai profunde. Pentru a-l înțelege în întregime, trebuie privit simultan ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal și ca vehicul al unor semnificații subliminale.Astfel, bancul devine un „dispozitiv cognitiv” ce provoacă o scurtă sincopă în percepția obișnuită a realității.Dincolo de efectul comic, bancul opera în comunism, prin urmare, la granița dintre ceea ce putea fi spus și ceea ce trebuia ascuns. Mesajul liminal este vizibil, dar nu direct, el este recunoscut, dar nu afirmat explicit. Bancurile au atins (și ating) teme sensibile: politice, sociale, culturale, într-o formă care permite exprimarea lor fără consecințe directe.În perioade de cenzură sau presiune politică, bancurile devin un limbaj paralel, o formă de comunicare „pe dedesubt”, în care adevărul circulă mascat în umor. În perioada proletcultistă pentru un asemenea banc făceai cinci ani de pușcărie! Aici, mesajul subliminal nu este formulat, ci insinuat. El modelează percepții, întărește identități și transmite valori uneori fără ca receptorul să fie pe deplin conștient de acest proces.Privit ca purtător de mesaj liminal, el devine un spațiu al adevărurilor nerostite. Iar ca vehicul al mesajelor subliminale, bancul reflectă și modelează structuri profunde ale culturii, după cum ne-ai avertizat. În literatura noastră se infiltrează treptat, prin anecdote, snoave, satire și schițe. De altfel, se poate spune că bancul este personajul„nelegitim” al literaturii orale și al literaturii culte. Nu intrăm în detalii,putem spune, totuși, că Ion Creangă introduce episoade scurte cu poantă, care cred că au funcționat ca „bancuri” cu mult înainte de a fi scrise: glume despre popi, ironii despre școală, anecdote despre săteni. Râsul provocat de bancuri este o formă de igienă mentală. Acum, cea mai concentrată figură de umor (cotidian) e bancul, care la noi, la români, reprezintă mai mult decât o narațiune minimalistă, în care tensiunea dintre realitate și aparență se rezolvă printr-o poantă ce produce distanță critică și care provoacă nu doar râsul, ci și conștiința în forurile ei adânci. Dar bancul mai e și un purtător de mesaj subliminal, întrucât transmite adevăruri incomode prin cele mai comune coduri. Bancul cu efectele lui imediate nu a schimbat sistemul, dar a trezit percepția asupra zilei respective, a conservat, putem spune, un spațiu interior al libertății și o formă discretă de percepție a lumii de atunci. Prin urmare, el a preluat rolul unei supape, și transformă revoltele mocnite, nemulțumirile, în ironie, în râs… Astfel, bancul a funcționat simultan ca formă de terapie colectivă și ca mecanism de adaptare la constrângerile cotidiene, contribuind atât la coeziunea socială, cât și la perpetuarea unei culturi a cinismului defensiv, care a modelat (și continuă să modeleze), într-o anumită măsură prezentul. Circulă chiar și anecdota potrivit căreia Dej, ajuns la Stalin, s-ar fi plâns că politicienii burghezi răspândesc bancuri și astfel incită populația la nemulțumire, iar Stalin i-ar fi sugerat, cu binecunoscuta lui figură pragmatică, să deschidă șantierul Canalului Dunăre–Marea Neagră și să-i trimită acolo pe toți cei care îndrăznesc să miște în front.
2. Supraviețuirea, pe de o parte, și divertismentul, pe de alta, definesc problemele puse de tine, în cele două lumi. Mai pe larg, întrebările legate de diferențele dintre bancurile de dinainte și de după 1989, de libertatea pe care o imprimă umorul existenței și de raportul dintre realitate și ficțiune în banc sunt, de fapt, întrebări despre felul în care românii au trăit istoria și au transformat-o în povești haioase. Bancurile din perioada comunistă și cele de după 1989 aparțin unor societăți complet diferite. Înainte de 1989, bancul era o formă de rezistență simbolică, cum am mai spus. Regimurile totalitare se tem de glume, tocmai pentru că gluma subminează solemnitatea puterii. Gluma era articulată în cercuri restrânse, cu unele riscuri, oricum, ea era cunoscută de toți și comunicată pe tren, pe autobuz, la chefuri etc. Țintele erau clare: absurdul cotidian, lipsurile, Ceaușescu, partidul, securitatea. Bancul ținea de o formă de libertate interioară, într-o lume în care independența era anulată. După 1989, bancul se eliberează, dar își pierde o parte din intensitate. Nu mai există riscul în rostirea lui, deci dispare tensiunea. Dacă înainte el era o formă de supraviețuire, acum este o formă de divertisment. Umorul nu schimbă realitatea, dar schimbă felul în care o trăim. În acest sens, el este o formă de libertate. Cozile, birocrația, promisiunile politice, situațiile cotidiene, toate par a fi desprinse dintr-o glumă. Românii au o capacitate extraordinară de a vedea ridicolul în viața de zi cu zi, de a transforma neplăcutul în anecdotic, de a extrage poanta din tragedie. Un banc bun condensează realitatea, o comprimă până când devine esență. În comunism, bancurile spuneau adevărul pe care presa nu-l putea spune. După 1989, bancurile spun adevărul pe care oamenii îl simt, dar de multe ori nu reușesc să-l formuleze teoretic. Cred că bancul este un mod de a înțelege clipa. El nu descrie realitatea, ci o interpretează. Nu o reproduce, ci o decodează celui care îl ascultă. Bancurile românilor de dinainte de 1989 sunt mărturii ale unei lumi închise, în care umorul era o formă de rezistență. Cele de după sunt expresia unei lumi deschise, în care umorul este o formă de adaptare. Realitatea produce bancuri, iar bancurile revelează realitatea. În final, bancul este o formă de a spune adevărul altfel de cum o fac celelalte arte.
3. Bulă este unul dintre personajeleoralecare a avut un impact uriaș în cultura română stradală. S-a născut din bancuri, și mai ales a viețuit în folclorul urban și rural al comunismului de fiecare zi, dar, mai ales, el este și supraviețuitor al tranziției postdecembriste. Bulă nu este doar un protagonist al umorului popular, ci un adevărat arhetip social. În spatele glumelor care îl au ca erou se ascunde o întreagă antropologie a românului confruntat cu absurdul, frica, lipsurile și improvizația. Bulă este, în același timp, un produs al epocii sale și o oglindă a mentalităților colective, când umorul devenise singura formă de libertate.Bulă este un personaj complex: copilul obraznic, adultul incompetent, funcționarul care nu înțelege nimic, individul care se descurcă prin șmecherie, omul care scapă mereu, deși nu merită. Despre el mai putem spune, ca să nu ne lungim, că nu e curajosul, nu e moralul, nu e inteligentul, dar a fost personajul de care am avut nevoie mereu și până la urmă a încercat să ne învețe să ne descurcăm.
4.1. Un pacient merge la medic pentru un control de rutină. Medicul îi întinde o rețetă stufoasă, iar omul oftează în gând: „trebuie să trăiască și doctorul”. La farmacie, farmacista îi pregătește o plasă plină de medicamente; el zâmbește amărât: „trebuie să trăiască și ea”. Ajuns în sfârșit acasă, se uită la plasa doldora, o aruncă direct la gunoi și conchide liniștit: „ca să trăiesc și eu”.
4.2. Întrebare: Care au fost ultimele cuvinte ale lui Bulă, care alerga cu Ianoș într-o dacie combi?
Răspuns: «Liber dreapta!»”
4.3. La școală, profesoara de logică îl întreabă pe Bulă:
– Bulă, dacă îți dau două pisici și încă două pisici, câte pisici ai?
– Niciuna, doamnă profesoară.
– Cum adică niciuna? Hai să încercăm altfel: dacă îți dau două mere și încă două mere, câte mere ai?
– Patru.
– Perfect. Și atunci de ce, dacă îți dau două pisici și încă două pisici, spui că n-ai niciuna?
– Pentru că eu nu suport pisicile, doamna profesoară. Le dau imediat afară.