Anchetă: Bancul și literatura (II)

După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie, minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut, Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptând reacţii de la auditoriu. Mihai Ursachi, ca și Cezar Ivănescu de altfel, transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”…! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”…

1. Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului, în ultimele decenii din perioada comunistă, mai ales? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?

2. E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc?

3. Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?

4. Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri trei (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut, pe care le rețineți, care fac parte dintre cele pe care nu le puteți uita … ! 

(Adrian Alui Gheorghe)

Notă. Am solicitat să răspundă la anchetă multora dintre confrații scriitori. Unii nu ne-au trimis niciun răspuns, alții au considerat tema interesantă dar nu erau/ sunt pregătiți să răspundă. E posibil ca unii să o fi considerat neserioasă, deși nimeni nu s-a exprimat în acest sens. Unii nu au avut timp. Oricum, chiar și dintre cei care nu au răspuns la întrebările noastre au spus că abia așteaptă să citească ”ce a ieșit”. Ordinea în care se succed răspunsurile în această anchetă, este ordinea primirii răspunsurilor.(A.A.G.)

Adi G. Secară

Dacă bancul ar fi foarte bun, l-aș putea pune ca epitaf pe un monument funerar de unde aș lipsi cât se poate

1-2. Cu bancurile nu am avut, nu am o relație foarte bună, deoarece… nu țin minte bancuri. Este ca un fel de blestem, conștient fiind de necesitatea bancurilor în societate și în parcursul spre „Înalta Societate a Bancurilor”. Nu le țin minte, așa cum nu țin multe minte, în afara oamenilor buni și care fac bine… nu le țin minte în sensul că nu le pot reproduce, re-transmite mai departe, cu sau fără talent de stand up comedy! Când mi se repetă un banc, mi-l aduc aminte, îmi aduc aminte că mi-a mai fost spus, cu cine știe ce prilej! Când încep să se spună bancuri în grupul meu, mă angoasez imediat… O să-mi vină rândul, ce-o să fac? Că eu știu doar unul sau două, unul cu un rabin care nu juca la loto, dar se ruga mereu să câștige, și unul cu un ofițer legionar francez, din Legiunea Străină, care este trimis undeva departe prin Sahara, și trebuie să se ducă cu cămila la distracții, dar înțelege greșit ceva, nu spun ce… Dar asta nu înseamnă că nu-mi plac bancurile bune, îmi place umorul care nu este de dragul umorului, umorul firesc, orice om trebuie să nu se ia prea în serios, ci și să se mai și autoironizeze, măcar atât. La urma urmelor, cred că ne lipsește umorul, mai ales (cel din) în rândul celor care ne conduc, la orice nivel… Un slogan bun ar fi „Seriozitate și umor!”, curat caragialesc, pardon, murdar caragialesc!

Așadar, încercând să răspund (și) concret la toate întrebările care apar mai sus, bancul, ca și epigrama sau aforismul, ca să nu mai spun despre anecdotă (ce tratat ar ieși despre diferențele dintre bancuri și anecdote!), se pot coaliza, pot face, prin reprezentanții lor, o altă asociație de creație care să lupte pentru dreptul la existență și la evoluție ale acestor forme literare, totuși, ba chiar să se desființeze, sic, toate celelalte, și astfel ajungem la distopie/ utopie, trebuie luptat pentru dreptul la superficialitate, chiar și în maniera mai complicată a doamnei Flaubert, pardon, Bovary. N-aș spune că este doar ceva rezidual…! Cea mai kafkiană temere a mea este să nu locuiesc într-un banc, să nu fiu eroul unui banc, al unui roman cât un banc, viața mea să nu fie decât un banc, în care nu aș avea loc din cauza unui Bulă. Deși, dacă bancul ar fi foarte bun, l-aș putea pune ca epitaf pe un monument funerar de unde aș lipsi cât se poate… de mult, poate chiar definitiv.

Bancul este începutul, poate fi începutul unui roman. Un banc bun nu se poate defini, așadar. Bancul care nu este bun este un banc mai sec decât un banc sec și, apropo de legenda că bancurile bune erau făcute în laboratoarele vechii Securități, definiția unui banc bun este secret de stat! Sic! Serviciile de inteligență trebuie să știe că mântuirea este un act individual, deci și umorul trebuie să existe, dar în care comunitatea trebuie să aibă grijă! Să nu se moară de râs! Așadar, în ceea ce privește ultima întrebare de la ultimul calup, este o legătură directă între capacitatea de a savura un banc bun, creat de cine trebuie sau nu, și a conduce un stat: cei care râdeau până se tăvăleau pe jos la bancurile superiorilor au născocit și chestia cu capul plecat de la atâta râs!

3. N-am studiat subiectul, dar cred că, măcar încetul cu încetul, a dispărut Ceaușescu din bancuri, acum se prea poate să revină ca o fantomă proastă, pardon, banc prost sau… mă rog, ca un caracter, personaj cu o anumită cultură, militarizată sau nu, care ar vrea să demonstreze sau poate că nu că unii români sunt mai români decât alți români, că au oi mai multe și mai cornute, câini mai bărbați, Miorițe care știu bancuri. Apropo de libertate, probabil azi nu vei mai fi închis din cauza unui banc, dar… nu se știe ce poate înțelege un lider, un manager, un…! Mai ales dacă are un simț al umorului… discutabil! Sau, mai ales, indiscutabil! Uneori mă gândeam cum să inventez bancuri…?! Dar cred că am renunțat repede la idee: cum să faci un banc cu un tip, Bulă sau nu, Ștrulă sau… fără aluzii la liderii actuali, sic, un tip care dorește să inventeze bancuri, dar nu știe cum să procedeze? Să creezi un banc este o știință întreagă, tehnologie, dacă vor mai fi astfel de provocări voi apela la ChatGPT sau ceva în genul… La început, adică în copilărie, am crezut că Bulă… este Ceaușescu copil. Am încercat să-mi explic această asociere. Teama insuflată, cumva, deși, trebuie să recunosc, nu pot detalia. Că doar nu l-am cunoscut personal, nu l-am întâlnit sau nu am trecut pe lângă el, pe lângă Ceaușescu, nici măcar întâmplător, cum a fost cu Ion Iliescu în interiorul catedralei ortodoxe din Galați… El era în orice început de almanah, era la televizor, era aproape peste tot, Marele Frate, cred că pe la șapte ani i-am scris și un poem versificat, probabil ca să scap de el, cumva, deși nu eram conștient, la vârsta aceea de filmul de groază în care jucam… Astăzi Bulă ar putea fi un fel de super erou, precum cei americani, un fel de Comisarul Corcodușă al lui Adrian Buzdugan, calchiat pe Incredibilii și comisarul Moldovan, dar care s-ar simți bine tot într-un banc sau o serie, împreună cu Alinuța sadica… Din nefericire nu putem face din el un Zorba sau un Gattopardo, ca personaje emblematice ale literaturii universale… sau, cine știe? Încercând totuși să înțelegi „liderii” din ultimii 35 de ani, parcă unii chiar ar merge să se „înnobileze” cu titlul de Bulă (papală)! Nici nu mai știu dacă este cu ghilimele sau nu…

4. Dintre ultimele care mi-au atras atenția (bineînțeles că nu mai știam amănuntele cu el, l-am căutat pe internet și l-am găsit destul de repede): * Trei vulturi făceau bungee jumping. Sare unu de pe stâncă cade vreo 100 de metri şi cu 5 metri înainte de sol deschide aripile. Sare al doilea, sare al treilea… – Mamă ce cool a fost, zice unul, hai să mai sărim odată. Sus apare ursul. – Băi, ce faceţi voi aici? – Bungee jumping. – Vreau şi eu! – Păi hai, sări! Sare ursul odată cu vulturii şi, după vreo 50 de metri, un vultur îl întreabă pe urs: – Bă, dar tu ai aripi? – Nu, n-am…! – Mamă, ce cool e ursul!  *  Și unul despre condiția omului religios, apropo la faptul că omul este lup pentru alt om, ups, urs, sau că mieii ajung să trăiască cu leii în pace și bunăstare: Un turist merge pe munte și se întâlnește cu un urs. Neștiind ce să facă, începe să se roage tare: – Doamne, Te rog să dai ursului gânduri creștine!!! La care ursul își împreunează labele și zice:

– Doamne, binecuvântează această masă!… * Și ceva care seamănă mai mult cu o anecdotă:  – Ce dimineață grea! Am avut timp să aspir, să fac curat în baie, să ud florile de pe terasă, (asta adaug eu: să scriu!). – Dar nu ai făcut nimic! – Nu, dar am avut timp.

Andrei Mocuța

Realitatea imediată se strecoară în bancuri

ca o lumină pe sub uşă

1. Bancul e o mică fisură în zidul realităţii, o formă de literatură miniaturală, atât de scurtă încât abia are timp să respire, dar suficient de intensă încât să rămână în memorie.Umorul, în general, funcționează ca o formă de masaj social – o terapie individuală, fiindcă te dezumflă, te reașază în propriul corp, și una colectivă, fiindcă îți amintește că nu ești singur în absurdul cotidian. În comunism, bancurile au circulat într-un fel de reţea clandestină: au ținut psihicul românesc conectat la luciditate. Au făcut mult bine: erau o supapă, uneori singura. E și o formă de umor concentrat, dar și un dispozitiv narativ care operează simultan la două niveluri: liminal și subliminal. La suprafață, bancul produce râsul: acea contracţie binefăcătoare a conștiinței, care relaxează tensiunea și reumple corpul cu aer. Dedesubt însă, el transmite informație despre frici, frustrări, tabuuri și structuri de putere.

Bancul spune ceva ce nu poate fi spus direct. De aceea funcționează ca un mesaj liminal: stă la graniţă între exprimabil şi inexprimabil. Când devine subliminal, transmite adevăruri deghizate în glume, adevăruri care, rostite frontal, ar incomoda, ar enerva sau ar vulnerabiliza. Bancul este așadar oglindă și măsură: ne arată nu doar ce credem, ci și ce evităm să recunoaștem. Cât rău a făcut? Poate doar acela că românul de rând s-a antrenat doar în a râde de sistem, dar nu neapărat și în a-l schimba. A învățat să râdă de ceea ce nu poate schimba.

2. Înainte de ʼ89 bancurile aveau structură de cod secret: spuneau ceva ce nu se putea spune altfel. Erau dense, încărcate de subînțelesuri, cu un nerv aproape conspirativ. După ʼ89, barierele s-au dizolvat și, odată cu ele, și o parte din tensiunea creativă. Libertatea a dezbrăcat bancul de funcţia lui de rezistenţă și l-a împins spre divertisment pur, spre observația socială, spre detaliul caricatural. Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Surprinzător de multă – umorul te dezobişnuieşte de frică. Realitatea imediată se strecoară în bancuri ca o lumină pe sub uşă: mult din banc e realitate, iar mult din realitate devine inteligibilă abia prin banc. Sunt vase comunicante.

3. Bulă e personajul care a reușit, fără să fi existat vreodată, să fie peste tot. Un puşti devenit adult, o mască a cetăţeanului banal, cu inteligenţă precară, cu spontaneităţi nepotrivite, cu inadecvare cronică. E frica românului de a nu fi penibil, condensată într-un erou involuntar al ridicolului. Bulă e, într-un fel, copilul etern al unei societăţi care nu l-a lăsat niciodată să devină adult pe deplin. Are ceva din românul majoritar: şmecheria improvizată, neconcordanţa dintre potenţial şi rezultat, supravieţuirea prin glumă, capacitatea de a scăpa din situaţii imposibile prin replici neaşteptate. A transmis românilor ceva înapoi? Probabil reflexul autoironiei, această mică armură flexibilă împotriva deznădejdii. Bulă nu e un model, dar e o oglindă în care ne vedem, uneori, mai sincer decât ne-ar plăcea.

4. Bancuri? Să încercăm. * Cică Arghezi (care Arghezi?) era cu o tânără scriitoare la el acasă. Totul mergea foarte bine, iar tânăra era pe cale să cedeze. Deodată sună telefonul şi un secretar al Uniunii scriitorilor îlcheamă urgent pe Arghezi la şedință. Arghezi îi răspunde: — Dacă pot, nu vin! Dacă nu pot, vin! * Kafka întreabă la ghișeu: — Unde e coada pentru recomandate? Funcționara: — Înainte era aici, dar acum e în altă parte. Kafka: — Perfect, mă simt ca acasă.  *  Un cetățean întreabă la ghișeu: — Cât durează să obțin această adeverință? — Păi… depinde. Cu șpagă sau fără? — Fără. — Ah, păi fără nu se poate.  *  Care este asemănarea dintre o blondă şi o carte veche? Amândouă se deschid la partea cea mai uzată.  * Doi polițiști intră într-o librărie. Vânzătoarea îi întreabă: — Ce-i, băieți, plouă afară?

Victoria Milescu

Bulă e un tip inteligent care o face pe prostul,

cum era odinioară bufonul regelui

         1. De multe ori am fost surprinsă de câtă inteligență și câtă putere de observație există într-un banc rostit sau citit, având în același timp și un sentiment de admirație față de modestia autorului anonim, dar și de frustrare că nu se revela acea sursă de umor care mă făcea să râd cu poftă ori să zâmbesc în colțul gurii. Bancul este un concentrat de istețime și umor vizavi de un aspect de viață surprins în esența lui moral-ludică, fiindcă „Ridendocastigatmores”. E un grăunte de realitatece râdesub razele necruțătoare ale persiflării, ironiei, aluziei persuasive, subtilității amare rostindu-se uneori sonor, alteori conspirativ pentru a da mai multă greutate poantei finale. Pentru cititorii sau ascultătorii care-i gustă farmecul este terapie, pentru cei ce aplaudă mai târziu înseamnă un lucru de meditat.

2. În perioada (așa-zis) comunistă, circulau multe bancuri politice, ele fiind o supapă de eliberare a tensiunilor și frustrărilor social-politice, zvonindu-se că multe erau chiar opera securiștilor. Astfel, se vorbea că, stând la o coadă la alimente, un bărbat ar fi spus un banc, iar omul de lângă el, râzând i-ar fi spus: „Mi-a plăcut bancul, dar tu vii cu mine.” După anii ’90, Bulă a cam dispărut din peisaj, locul lui fiind luat de personaje reale, din aproape toate compartimentele societății, în contexte la ordinea zilei, cu fapte larg mediatizate, care au trecut prin filtrul unui umor acid-zeflemist, fiindcă de-acum exista libertatea de exprimare, nu-i așa?  Generoasa realitate care inspiră poezii, cântece și basme, inspiră, cu asupra de măsură, și bancurile – aceste texte ultrascurte cu impact psihologic imediat. Uneori, pleacă de la un subiect real, alteori fac o piruetă în imaginar, în metaforă transfigurând subiecte la modul superior, fantast. Sub umbrela colorată a umorului, te simți liber să dansezi în ploaia vieții, pe orice meridian, pe orice coordonată politică, fiindcă râsul este limbajul universal, încă necenzurat, oamenii fiind singurele ființe care râd, iar românii reprezintă singurul popor care face haz de necaz, într-un mod unic și poate inexplicabil. Umorul este antidotul împotriva prostiei, nedreptății, neputinței într-o lume a imprevizibilului încercând să se salveze râzând de ea însăși. 

3. Bulă e celebrul român total ce face și desface tot ce vede și aude, își dă cu părerea direct sau aluziv, e plin de spirit, când trist, când șugubăț, are sare și piper, glumește cu durerea, cu neputința și își vede propriile slăbiciuni ca lentile prin care lumea pare mai permisivă, sparge coaja tare a minciunii pentru miezul fierbinte al adevărului, care-i frige buzele dacă nu-l suflă către semenii lui, fiind mica lui jertfă pentru răcorirea de un minut, de o secundă de respirație liberă și curată. Bulă e un tip inteligent care o face pe prostul să poată spune un adevăr dur, incomod multora, cum odinioară bufonul regelui. Bulă e românul majoritar care muncește, trece peste greutăți și frustrări cu un ochi care râde și altul care plânge. Cu o snoavă eludează necazul,  cu un hohot de râs întâmpină moartea, chiar și ea fiind luată în vizor de o glumă bună, inspirată de credința în veșnicia lumii de mâine poate mai bună, mai  dreaptă.

4. * Un banc de sezon. Un copil se duce la poștă și îi scrie o scrisoare lui Moș Crăciun, rugându-l să-i aducă un trenuleț electric, o mașinuță și o ciocolată. Angajatele de la oficiul poștal, impresionate de gestul puștiului, deschid scrisoarea, citesc și hotărăsc să pună mână de la mână și îi cumpără copilului un trenuleț, o mașinuță, dar pentru ciocolată nu le-au mai ajuns banii. Copilul primește acasă cadourile, iar peste o zi, vine la poștă cu o scrisoare de mulțumire către Moș Crăciun. Impresionate și curioase, angajatele îi citesc și această scrisoare, cu emoție, în care puștiul scrisese: „Dragă Moș Crăciun, îți mulțumesc mult pentru tot ce mi-ai adus. Trenulețul este minunat, mașinuța e tare drăguță, dar ciocolata, cred că mi-au mâncat-o proastele alea de la poștă.”  *  O rachetă rusească se întâlnește pe drum cu o rachetă americană. Se salută, fiecare cu salutul național: Hello! Zdastvuite! Zâmbindu-și se hotărăsc să bea ceva împreună. Racheta rusească bea votcă, cea americană bea whisky. Racheta americană se îmbată pulbere. Atunci, racheta rusească, plină de compasiune,  spune: „Hai rachetă americană, hai să te duc acasă!”  *  Un avion este pe cale de a se prăbuși. La bord sunt 5 persoane și numai 4 parașute. Primul pasager spune:

– Mă numesc Ronaldo, şi sunt cel maibun fotbalist din lume. Lumeafotbalului are nevoie de mine şi, de dragul suporterilor mei, nu vreau să mor. Ronaldo apucă prima paraşutăşi saredin avion.Al doilea pasager, Hillary Clinton, spune:

– Sunt soţia fostului preşedinte al Statelor Unite. Sunt senator al statului New York şi aproape sigur voi fi următorul preşedinte/următoarea preşedintăal/a SUA. Hillary apucă paraşutaşi sare din avion.Al treilea pasager, George W. Bush, spune: – Sunt preşedintele Statelor Unite ale Americii. Soarta lumii depinde de mine. Mai mult, sunt cel mai deşteptpreşedinte pe care ţara noastră l-a avut vreodată şi nu pot să las obligaţiilemele în seama cetăţenilor americani dacă voi muri. Bush apucă paraşutaşi sare din avion. Al patrulea pasager, Papa de la Roma, spune celui de-al cincilea, un băieţel de vârstă şcolară: – Sunt bătrân. Mi-am trăit viaţa întru bunătate aşa cum un preot trebuie s-o facă, şi-ţi las ţie ultima paraşută: ai întreaga viaţă înainte. La care băieţelul răspunde: – Nu te îngrijora, bătrâne… Amândoi avem câte o paraşută: cel mai deşteptpreşedinte pe care l-a avut America mi-a luat ghiozdanul…  *  Un ardelean vine acasă mai devreme de la câmp și aude zgomote în dormitor. Se duce în fugă și-și găsește nevasta dezbracată complet, întinsă pe pat, transpirată și gâfâind… – Ce-i mă, nevastă, ce ai? – Am infarct…. zice ea. Ardeleanul dă să fugă afară să cheme un doctor, când copilul lui de 4 ani zice: – Tata, tata,unchiu’ Gheorghe este sub pat în pielea goală… Ardeleanul fuge înapoi, ridică pătura și-l vede pe Gheorghe sub pat dezbrăcat și zice: – Păi bine mă, nenorocitule, nevastă-mea moare de inimă și tu umbli ca un bezmetic prin casă în pielea goală de-mi sperii copilul!  *  Trei candidaţi dau examenul de conducere. Instructorul care îi examinează îi întreabă: – Fiecare să-şi imagineze că este la munte şi rulează pe un drumîngust, cu 80 km/h. În stânga e muntele, în dreapta e prăpastia. Deodată, apar în faţă o tânără şi o bătrânică. Ce călcaţi? – Baba, că e păcat de puştoaică, răspunde primul. – Fata, că mai are şanse de supravieţuire după accident, răspunde al doilea. – Pe amândouă, că orice viraj e periculos în aceste condiţii, zice şi al treilea. – Sunteţi picaţi toţii!, ţipă instructorul exasperat… Frâna trebuie călcată, dobitocilor!  *  La tribunal, un hoț este întrebat: Ei bine, după ce ați găsit o verighetă, de ce nu ați predat-o imediat Poliției? Pentru că în interior era gravat clar: „A ta pentru totdeauna!”    *  Un soț vine acasă. Soția: Dragul meu, mașina noastră are apă în motor! Draga mea, tu măcar știi unde este motorul? – Da, în mașină. – Și mașina unde e? – În lac.   *   O babă surdă se urcă în tramvai. Vine controlorul: – Biletul la control, vă rog! – Ce zici, maică? – Biletul la control! – Baba se întoarce către o tânără şi o întreabă: – Ce zice, maică? – Zice: Biletul la control. Pentru că dânsul e controlor. – Baba se întoarce supărată către controlor şi zice: – Şi eu sunt contra lor, maică, dar ce dracu’ să le faci!   *   Întrebare: – Ce înseamnă când vezi în fața școlii ajutătoare 10 mașini de poliție? – Înseamnă că e ședință cu părinții. Sau e întâlnirea de 10 ani?

Bică N. Căciuleanu

O ghicitoare picantă

1. Bancul este ca o ghicitoare picantă, ori nu, care te face să zâmbești, dacă îi ghicești înțelesul din prima, dar zâmbești amărui când te simți cu musca pe căciulă, ori te face să râzi cu poftă, când este vorba despre alții.

2. Nu este nicio diferență. Bancul a fost și este banc atâta vreme cât ia în râs realitatea în care există lacune. Cele mai bune sunt culese ca ciupercile după ploaie. După ce trece ploaia își pierd prospețimea.

3. În România, Bulă este personajul principal care are veri primari pe Gheorghe, Ion, Maria, Itzic, Ștrul și Rifca. Rifca este femeia lui Ștrul care muncește din greu. Rifca lucrează prin vecini. Azi nu a pregătit nimic de mâncare. S-a iubit cu vecinul. Se gândea ce să-i spună lui Ștrul. Îi va spune adevărul. Când Ștrul o întreabă curios, cum, n-ai făcut nimic de mâncare? Sunt obosit și mi-e tare foame. Ce-ai făcut toată ziua, unde ai fost? M-am iubit cu vecinul, zice Rifca. Draga mea, eu te întreb serios și te rog să-mi răspunzi serios.

4. Chiar dacă și-au pierdut prospețimea, cele mai „tari” bancuri se regăsesc în cărticele, asemenea anecdotelor, care sunt povestitoare spirituale și hazlii, așa ca bancurile, au finalul surprinzător, însă nu faci pușcărie pentru că le-ai spus, sau le spui în public. Valabil în orice orânduire, în orice regim. Un banc poate deveni anecdotă? Mi-am adus aminte de unul. Eram internat în spital. Meniul zilei: de regim. Era înainte de ’89. Întrebarea zilei: Vă place regimul? – Nuuuuu …!

Dan Perşa

Un act de igienă socială. Sau literatură esopică?

1. Bancul nu este o simplă manifestare a veseliei, ci un fenomen social deopotrivă profund şi necesar. Este un vehicul de informaţie şi o supapă psihologică. Dar înainte de 89 securiştii nu tolerau întotdeauna bancurile. Ţin minte că pe o mătuşă de-a mea au chemat-o la securitate, cu alţi colegi, pentru că spuseseră bancuri în birou şi cineva i-a pârât. Deşi într-o vreme se spunea că securiştii, chiar ei, lansează bancuri. Mă rog, subiecte tabu erau familia Ceauşescu şi partidul unic. Dar asta e istorie. La modul general, bancurile transmit două mesaje. Unul este cel liminal, la vedere, hăhăiala aceea când stăm la o masă pe terasă şi ne amuzăm. De pildă, cauţi să-i convingi pe unii să nu-ţi mai spună „maestre” şi te apuci să le povesteşti cum un ins vrea să-şi cumpere un papagal şi intră într-un magazin de păsări şi chiteşte cel mai mare şi mai fain papagal. „Cât costă?”. „O mie de euro!”. „Măiculiţă, dar ce, e de aur?”. Nu, e din pene, dar ştie Ghilgameş, Odiseea, Iliada şi O mie şi una de nopţi pe de rost. Aşa că omul nostru se gândeşte la un papagal mai mic. „Uite, ăla de colo”. „Ăla? O mie cinci sute de euro”. „Ferita Sfântul! Dar ce ştie ăsta?”. „Pe lângă ce ştie cel dinainte, ăsta poate recita cu vocea lui John Gilguld toate piesele lui Shakespeare”. „A, nu se poate. Uite ce-i, îl vezi pe ăla scofâlcit? Pe ăla îl vreau”. „Ăla? 2500 euro”. „Doamne iartă-mă, dar ce ştie ăsta?”. „Habar n-am ce ştie, dar toţi papagalii îi spun Maestre”. Cam asta e cu mesajul liminal (şi-am spus bancul pentru că, la urma-urmei, ce-ar fi o anchetă despre bancuri fără un banc, mai ales când spaţiul e nelimitat?) Dar există şi un mesaj subliminal. Şi în asta stă forţa sa. Bancul poate fi o formă de critică mascată, o observaţie maliţioasă la adresa puterii, a defectelor umane sau a absurdităţilor cotidiene. El permite societăţii să îşi exteriorizeze frustrările fără a risca un conflict deschis, fiind, în esenţă, un act de igienă socială. Vorbind iarăşi istoric, cine din generaţia mea n-a auzit de „bancul politic”? Pe undeva prin mintea mea am asemănat aceste bancuri cu literatura esopică. Atunci când scriitorii nu avea voie să spună lucrurilor pe nume, că o păţeau, foloseau subtilităţi din acestea de comunicare subtextuală, ca să spun aşa. 

Dar prima întrebare conţine patru întrebări. Cred că umorul îşi atinge valoarea maximă în dimensiunea sa colectivă. Însă nu putem ignora beneficiul râsului individual. O mică detensionare, o formă de auto-întreţinere psihică. Însă, rolul său primordial este cel de liant social. Când oamenii râd împreună, ei creează o solidaritate tacită, o comuniune de spirit şi o confirmare a faptului că împărtăşesc aceleaşi probleme şi aceeaşi viziune. Umorul funcţionează ca un catharsis comunitar, reconfirmând apartenenţa la aceeaşi condiţie în faţa adversităţilor şi făcând ca povara vieţii să fie mai uşor de dus. Bancurile în comunism marcau o rezistenţa prin deriziune. În acele decenii vitrege, în aşa-numita „epocă de aur”, bancurile au fost mai mult decât simple glume: au fost un gest de supravieţuire şi un barometru al sănătăţii morale. Bancurile de atunci erau o garanţie că oamenii nu sunt învinşi, ci păstrează scânteia inteligenţei, ascuţimea spiritului critic şi speranţa.

Nu, bancurile nu au făcut rău evoluţiei noastre istorice. Dimpotrivă, ele au fost arma spiritului împotriva materiei greoaie a propagandei şi a dictaturii. Ele au avut rolul de a demasca ridicolul regimului, de a-l coborî de pe piedestalul său fals şi de a-l face suportabil. Nu poţi respecta un lucru de care râzi cu poftă. Ce nu le-a stat în putinţă bancurilor? Deşi au ajutat la menţinerea moralului şi la dezvăluirea minciunii, ele au rămas preponderent o formă de rezistenţă pasivă.

2. Înainte de 1989 bancul era o necesitate existenţială. Era o armă subversivă îndreptată împotriva regimului, a cenzurii, a penuriei şi a fricii. Umorul era concentrat, vital şi, de multe ori, politic. Exista o solidaritate imensă în jurul fiecărui banc, căci el era, în esenţă, un risc asumat şi o dovadă de spirit viu. După 1989, venind libertatea de expresie, umorul şi-a lărgit spectrul tematic, dar şi-a pierdut din urgenţa vitală. A devenit mai diversificat: vizând politicienii, noua burghezie, diferenţele sociale sau banalitatea cotidiană. Critica a devenit mai satirică şi mai dispersată, lipsită de acea apăsare şi solidaritate care defineau umorul din perioada dictaturii. Când vorbim despre bancuri, găsesc o asemănare cu vorbirea despre literatură. Poate că acei oameni care nu au chemarea şi talentul necesare scrierii unui roman, produc şi spun bancuri. Oare ce le uneşte? Cred că o anumită stare a conştiinţei. Se nasc datorită conştiinţei. Bancurile preferă imediatul, literatura pătrunde în adânc, dar vin din aceeaşi conştiinţă.  Un banc reuşit conţine un nucleu de adevăr, adesea amplificat sau exagerat până la absurd. De aceea, bancul este atât de eficient. El ne livrează adevărul într-o formă condensată, uşor digerabilă, fiind mascată sub farsa umoristică.

3. Cred că Bulă a fost ideea unui glumeţ răutăcios. E de ajuns să schimbi prima literă cu P şi îţi dai seama cam la ce s-a gândit. Din fericire spiritul colectiv a transformat acest personaj care ar fi trebuit să fie unul ţanţoş, care nu-şi încape în piele, într-o proiecţie, de o forţă caragialiană, a felului românesc de a fi. Este alcătuit dintr-un amalgam de calităţi şi defecte atribuite de român lui însuşi. A apărut în perioada comunismului ca mijloc de defulare socială, dar, iată, a supravieţuit tranziţiei. A supravieţuit oare doar datorită generaţiilor care au prins nişte ani de comunism? Spun cei din Gen Z bancuri cu Bulă? Îşi vor aminti de el cei din generaţiile viitoare? Nu ştiu, totuşi cred că nu. S-ar putea ca urmaşii noştri să nu se mai recunoască în el şi acesta îi va fi sfârşitul. Aşadar, pornesc de la gândul că Bulă descrie o identitate. Identitatea noastră într-un anumit moment istoric. Dacă această identitate se va schimba cu noile generaţii, Bulă va dispărea.  Dar cum a fost Bulă (al nostru), cel din imaginaţia colectivă? A venit din nevoie a oamenilor de a se defini cu umor? Bulă este, paradoxal, naiv şi genial în acelaşi timp. Este adesea prezentat ca fiind idiotul absolut care, prin absurditatea sau inadecvarea sa, reuşeşte să scoată la lumină adevăruri incomode sau să rezolve cauze pierdute. El este zeflemitor, câteodată leneş şi, în special în bancurile politice din trecut, subversiv. Bulă nu acţionează cu rea-voinţă, ci prin reducerea la absurd a realităţii. El aduce la lumină ridicolul şi ipocrizia sistemului sau a societăţii. Nu cred că românul a căpătat trăsături de Bulă. Mai degrabă cred că Bulă s-a născut după chipul şi asemănarea românului majoritar. Bulă s-a transfromat într-un veritabil arhetip care ilustrează acele trăsături pe care le regăsim, în grade diferite, la nivel colectiv. Descurcăreala, şmecheria mascată îi este proprie. Bulă găseşte soluţii, chiar dacă sunt absurde sau ocolesc logica. M-am gândit la trăsăturile naţionale şi această descurcăreală mi-a sărit în ochi. Românul aproape că ignoră politica. Votează, după părerea „specialiştilor”, catastrofal. Pentru că atunci când votează, el transmite un mesaj: ştim, aleşilor, că o să furaţi cât puteţi, numai de una să nu vă atingeţi: să nu ne puneţi piedici să ne descurcăm, că atunci… ne descurcăm noi. De aceea mulţi spun că România este neguvernabilă. Guvernanţii se descurcă în felul lor, poporul se descurcă în felul lui. Totul e să nu se calce unii pe alţii pe bătătură şi câtă vreme nu se întâmplă, e pace.  Apoi, românul e hâtru. Asta a preluat şi Bulă. Are abilitatea de a supravieţui condiţiilor vitrege prin râs. E un parşiv Inofensivă, un parşiv ce te înduioşează, pentru că parşivenia sa stă în mimarea naivităţii ca scut pentru a spune sau a face ceea ce nu este permis. Astfel că Bulă este oglinda critică, un personaj în care ne permitem să ne vedem defectele, dar şi soluţiile de moment, adesea bazate pe ingeniozitate şi şansă. Bulă este „românul majoritar” în haine de bufon inteligent. Bufonul asta face mereu. Face pe prostul, pe inocentul, ca să spună adevărul. „Dar ce-am spus?”, se miră el. Bulă reuşeşte să atingă acel filon al identităţii noastre colective prin faptul că îi sunt atribuite acele evenimente care se întâmplă mereu „mecanicului, socrului, mătuşii, vecinului”, adică tuturor. Deşi pare că pierde, reuşeşte, prin tertipuri, să obţină un avantaj moral sau să rămână întreg la minte. Nu se apropie el de personajele literare populare? Păcală, Tândală? Personaje cu un spirit contestatar ca şi Bulă.

Dar să trecem de la colectiv la individual. Bancuri, glume, vorbe de duh, prezenţă de spirit, ironie, sarcasm, satiră. Parcă fac parte din aceeaşi familie. Pendulează de la divertisment la literatură. Un scriitor fără simţ al umorului nu va putea uza de ironie, sarcasm şi nu va fi capabil de satiră. Un om de lume n-ar avea succes în societate fără simţul glumei şi fără prezenţă de spirit. Îmi amintesc de un film Star Trek în care androidul Data, care încerca de 37 de ani să înţeleagă ce este umorul, începe să râdă şi când e întrebat de ce râde, spune că a înţeles gluma de la Farpoint. „Bine, asta a fost acum şapte ani”, i se răspunde. „Ştiu. Tocmai m-am prins”. O glumă ori o înţelegi pe loc, ori mai bine niciodată. Dacă te apuci să râzi la jumătate de oră după ce s-a spus un banc, nimeni nu va şti ce te-a apucat de râzi. Cunoaşteţi oameni care nu se „prind” când aud un banc? Eu ştiu. Dar mai toţi înţeleg bancurile. Cu prezenţa de spirit e mai greu. Foarte puţini o au. Ea te ajută să dai un răspuns imediat, un răspuns care taxează. În parc, şahiştii jucau Kaizer (cel mai bun rămâne la masă). Un student arogant apare şi spune: n-am timp decât pentru o partidă. Cine e mai bun de aici? I se arată un adolescent de vreo 16 ani (avea un ELO de 2060). Îl bate rapid pe student, studentul se ridică şi tot arogant, spune: o să mai trec pe aici, pentru că nu sunt obişnuit să pierd. Şi vorba de duh a venit imediat: mai treci şi o să te obişnuieşti. Dacă scriitorul scrie din greu, adică gândit, în societate importantă este spontaneitatea. Dar cum spontaneitatea e rara avis, bancul îi ţine locul. Spui un banc, dacă îţi lipseşte harul care să-ţi permită să spui o vorbă de duh.  

4. Trebuie să recunosc că, deşi apreciez bancurile, nu le prea ţin minte. Pe unele mi le amintesc două, trei zile. Totuşi nu prea uit anumite bancuri. Când eram copil, un băiat mai mare a spus un banc şi nu-l uit de atunci. Un banc politic urât, mai ales acum, după ce a fost o Revoluţie şi o execuţie. Oare de ce nu l-am uitat niciodată? De ce mi s-a întipărit în memorie? Să fie şocul? Cum nu am dorit vreodată moartea nimănui, trebuie să fi simţit vinovăţie. A spus aşa: Un om trece pe o stradă cu maşina şi calcă un porc. Opreşte, află a cui era porcul şi merge la poarta omului să-şi ceară scuze şi să-l despăgubească. Cum era cam încurcat, o ia pe ocolite. – Trăiască PCR! – Trăiască! – Trăiască Republica Socialistă România! – Trăiască! – Trăiască secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu! – Trăiască! – A murit porcul!

Mihai Batog-Bujeniță

1. Dacă pornim de la definiția oferită de DEX precum că bancul este: o scur-tă anecdotă glumeață ne vom găsi, destul de confuzi, în fața unei mari dileme! Cum oare este posibil ca această formă de cultură, devenită în timp prioritar urbană și definită atât de parcimonios, să fi fost atât de importantă în plan social încât în vremurile de autoritarism, încât ea să devină ținta unor urmăriri și înregistrări care puteau să aducă mari inconveniente celor care o răspândeau?

         Să fim bine înțeleși! Bancul ca formă de protest împotriva tiraniilor sau a dictaturilor era mult mai eficient decât orice altă formă de scriere protestatară. Și asta, mai ales prin faptul că putea fi foarte ușor transmis prin viu grai, în cele mai favorabile condiții atunci când omul se relaxa și, cel mai important lucru, producea râsul. Ori precum bine se știe: Ridendo castigat mores (Moravurile se îndreaptă prin râs), o butadă atribuită poetului francez Jean-Baptiste de Santeul (1630–1697) și care sintetizează prin accentuare forța educativă a râsului. Personal am convingerea că proverbul a fost preluat din gândirea antică, cel mai probabil de către romani după cucerirea Greciei acolo unde satirele lui Aristofan (cca 450–cca 388 î.Hr.) îi aduceau de regulă zile de închisoare din partea tiranilor, dar, peste timp și nemurirea binemeritată oferită din partea oamenilor simpli, cei care se simțeau răzbunați pentru relele pe care le îndurau. Desigur, în acest caz nu vorbim despre bancuri, deși sunt convins că exista și în acele timpuri o formă scurtă de ironie foarte asemănătoare celei din prezent. Măcar pentru că în piesele sale Aristofan folosește unele dialoguri scânteietoare, iar acestea, este foarte posibil, să fi fost preluate de public și răspândite pe cale orală. Mult mai târziu și la noi fenomenul a putut fi observat foarte bine, mai ales în legătură cu opera epigramatică a lui Alexandru Oswald Teodoreanu, bine cunoscutul ironist Păstorel și el o victimă a umorului său, dar și a curajului civic de care a a dat dovadă în condiții extrem de aspre.

O perfectă formă de terapie individuală, dar mai ales colectivă

         Fără îndoială, bancul un vector optim pentru răspândirea satirei este o perfectă formă de terapie individuală, dar mai ales colectivă. După o „ședință” de bancuri oamenii se simt cumva eliberați de spaimele induse prin mecanismele sociale ale puterii, se cred parte a unei confrerii unite prin puterea spirituală a cuvântului și vor fi mai curajoși atunci când își vor cere drepturile fundamentale, primul dintre acestea fiind libertatea de exprimare.

         Dacă privim în urmă, acei ani în care râsul părea a fi mai condamnabil decât furtul sau chiar omuciderea, putem spune că bancul, forma de protest cea mai prezentă, dar și penetrantă, a avut un rol esențial în coagularea energiilor care vor duce la un moment dat la o schimbare socială majoră. Iar acea schim-bare, deloc de uimire, pare a fi liberalizat în primul rând bancul, cel care nemai-fiind subversiv a început să circule liber, dar aparent lipsit de efecte.

         Din păcate societatea a promovat și bancurile autoadmirative, să ne amintim de celebrele: un rus, un american și un româncele în care românul era cel deștept și îi păcălea pe toți. Sigur cei care au promovat genul acesta de bancuri au avut un scop, poate chiar bune intenții pentru un popor cam urgisit de istorie, însă nenorocirea a fost că noi am început să credem prea mult în mesajul acestora ceea ce în timp a devenit extrem de toxic, generator de stări paranoide, care au determinat ca uneori chiar și cele mai usturătoare pierderi să fie trecute la capitolul victorii, iar asta a însemnt în primul rând că nu am învățat nimic din acele înfrângeri. Ori când nu înveți din greșeli, riști să le repeți!

2. Interesant este faptul că există multe diferențe între bancurile cu mare circulație din perioada predecembristă, acea perioadă întunecată a anilor 80 din secolul trecut, și bancurile cu priză la public din zilele noastre. Perioada dictaturii inspira mai mult bancuri cu caracter răzbunător, cele mai multe dintre acestea riscante pentru narator, deși dacă stăm bine să ne gândim ele erau cam grosolane și fără multă subtilitate. Făceau parte dintr-un sistem de propagandă agresivă menită să dea de gândit celor de la putere. Cred că multe dintre acestea erau confecționate în laboratoarele specializate ale instituțiilor care urmăreau reacția populației într-un anumit context. Nu neg circulația unor bancuri bune, cu umor fin și subtil, dar acestea erau mult mai puține decât celelalte, măcar și pentru faptul că poporul le prefera pe primele. La bază era nevoia de a râde mai ales de cei care se erijaseră în supra-oamnei și instituiseră un deșănțat cult al personalității, bazat mai ales pe minciuni și manipulări de un simplism revoltător. Bancurile, indiferent de proveniență, erau totuși o formă de manifestare a unei relative libertăți, una de tip fundamental, aceea de a râde. Să ne aducem aminte de un personaj al romanului Numele Trandafirului, abatele Jorje de Burgos, călugărul orb și întunecat care consideră râsul ca fiind păcat de moarte și îl îndepărtează pe om de la meditație și de la curațenia sufletească.  Așa vom înțelege mai bine că bancul provocator de râs este chintesență de realitate, de libertate a exprimării, dar și de atitudine morală.

         Poate și mai important pentru înțelegerea profundă a rolului pe care râsul provocat de banc îl are, este mesajul pe care Umberto Ecco îi transmite tot prin cuvintele sumbrului personaj Jorje, cel care spune referindu-se la o ipotetică lucrare pierdută a lui Aristotel: Dar oare câte minți stricate ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare potrivit căruie râsul este scopul omenirii! Râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărei nume adevărat este frica de Dumnezeu… Omului simplu care râde, în clipa aceea nu-i mai pasă că va muri…

Cutremurător!

         Bancul, pentru a-și atinge scopul social propus, trebuie să fie perfect încastrat în realitate deoarece nu are rost să râdem de situații strict ficționale și nici nu cred că asemenea construcții ar avea vreun succes. Prin urmare, bancul este parte a realității se referă la lucruri și oameni pe care îi cunoaștem, iar în momentul când s-ar depărta de acest deziderat ar deveni, probabil, un fel de zicere moralizatoare, sau poate nici măcar atât! Prin urmare, da!, bancul este un crâmpei din realitatea înconjurătoare, iar asta îi dă forța de care se tem atât de mult, pe bună dreptate, cei vizați de înțepăturile lui.

3. Personajul majoritar al bancurilor din ultimii cincizeci de ani a devenit Bulă, dar trebuie să știm că înaintea lui a mai fost un altul, Gâgă, iar în lume rușii îl au pe Vova, evreii pe Menașe și probabil fiecare popor și-a făurit propriul erou, mai bine spus antierou. Personajul este foarte important pentru narativul bancului, fiind fără îndoială purtătorul tuturor defectelor, dar și a calităților; deși unele dintre acestea virează totuși spre defecte și reprezintă acea formă de ironie specifică doar celor cu un grad ridicat de inteligență emoțională, autoironia. Eșecul bancurilor despre care am amintit, cele cu românul rusul și americanul a devenit concludent pentru evoluția bancului autoadmirativ, unul care deși satisface orgolii, de fapt prăbușește ființa morală.

         Sincer cred că Bulă, un amestec optim de prostie, naivitate și paradox, reprezintă o apariție necesară pe scena umorului de tip popular, cam așa cum pe vremuri personajele teatrului popular Vasilache și Mărioara, cu defectele și hazul lor, erau perfect asimilabile omului obișnuit și prin aceasta memorabile.

4. Trei bancuri care mi-au plăcut? Greu de spus fiindcă sunt chiar un amator de ascultat bancuri însă fac o timidă încercare asumându-mi riscul de a părea lipsit de umor, fiindcă și pe acest teren lucrurile sunt văzute foarte diferit de fiecare dintre noi. 1.– Draga mea, dacă vei ghici câte mere am la spate, ți le dau pe amândouă! – Trei! 2.– Ați observat că soțul dv. tocmai a căzut sub masă?
– Te înşeli, soțul meu tocmai a intrat pe uşă. 3.– M-am înscris la un curs de memorie…– Și cum merge? – Ce să meargă?

Virgil Răzeșu

1. Fără îndoială, bancul, ca expresie spirituală, poate fi definit în variate feluri. În realitate, este vorba de un gen literar special, nepretențios, cu amploare redusă, esență/ morală a unui conflict de situații, de cele mai multe ori frizând umorul sau ironia, spontan (fără autori bine deter­minați).  Ar fi exagerat să fie caracterizat ca factor terapeutic și cu atât mai puțin de influențare a evo­luției noastre istorice, dar ca unul de defulare, de descărcare pe moment de un anumită presiune asupra psihicului și a situației sociale, da. În perioada comunistă, bancurile au constituit un element critic mascat la adresa regimului și a reprezentanților lui, un mijloc de supraviețuire, cu circulație intensivă, ca fenomen de masă (cine nu spunea bancuri politice ?!?). Sunt cunoscute cazuri de pedepsire a celor care le-au popularizat, cetățenii luându-și măsurile de precauție pentru preîntâmpinarea unor astfel de eventualități. Deși cred că mai toate națiile cultivă acest gen literar, românii se bucură de un loc de top la acest capitol, dovadă a inteligenței native ancestrale. De ce nu?

2. Cu siguranță, nu există diferențe între problematica bancurilor de dinainte și de după revoluție, ba se poate spune că ele nu au pierdut din interes, nu au involuat, ba au căpătat forme mai subtile, mai sofisticate, datorită bogăției de material criticabil sau de umor involuntar, oferit mai ales de clasa politică de nivel scăzut și de marile probleme ale societății românești actuale. Genul este cu atât mai cultivat, cu cât revoluția nu ne-a adus nimic din revirimentul așteptat, singurul câștig real fiind libertatea de a trăncăni cât e ziua de mare, ba și noaptea. 

3. Bulă este prototipul modern al personajelor legendare ale poporului nostru, gen Păcală, Ivan Tur­bincă, Tândală, Stan Pățitul, Dochia, Gică Contra și mulți alții, care ilustrează istețimea și sponta­nei­tatea omului de rând, capabil să aibă răspuns la orice întrebare și să găsească soluții care să-l scoată din impas, cu mijloacele cele mai simple, dacă nu cumva cu un cuvânt, două. Bulă acoperă o foarte largă plaje de caractere, este polivalent și, mai ales, adaptabil unei infinități de situații, dominante fiind ascuțimea de spirit, educația relativă, inocența disimulată cu care își susține provocările și, mai ales, umorul omniprezent.

4.Un nou venit într-o închisoare constată că mai vechii vecini de cameră, în perioadele de relaxare, se adunau într-un grup și se întreceau în a rosti un anumit număr, la care ceilalți acționau diferit, fie că se tăvăleau pe jos de atâta râs, fie că zâmbeau doar ori rămâneau impasibili. Azi așa, mâine așa, până când s-a interesat de semnificația acelei stări și a aflat și răspunsul la nedumeririle lui : „Păi este ora noastră de bancuri, dar fiindcă le-am repetat de sute de ori,  le-am păstrat pe cele mai bune, și le-am dat un număr, ca să nu mai pierdem timpul să le spunem în întregime. După o bucată de vreme, noul venit, invitat și el să contribuie la succcesul orei de bancuri, și-a luat inima în dinți, și a rostit numărul unui banc care atrăgea cele mai multe reacții. Numai că … nimeni n-a manifestat nici o reacție. Bine, bine, când unul dintre voi a rostit numărul bancului pe care l-am spus și eu, v-ați ținut cu mâinile de burtă de atâta râs. Când am spus și eu, n-ați reacționat în nici un fel, parcă nici nu l-ați fi auzit. Da, ai dreptate, dar pentru bancuri contează și felul în care îl spui.

Un evreu care s-a închinat la Zidul Plângerii, la Ierusalim, este abordat de o reporteriță: – Domnule, vă urmăresc de o săptămână. Veniți în fiecare dimineață la zidul acesta și vă ru­gați. Chiar așa ? – Ei, duduie, nu de o săptămână, ci de mai bine de zece ani. În drum spre slujbă, mă opresc aici și-mi fac rugăciunea către Dumnezeu li apoi merg mai deăarte.- Și ce-i cereți  – Ce să cer ? Să nu ne mai urâm, să nu ne mai ucidem între noi, să avem fiecare ce pune pe masă sau un acoperiș deasupra capului și să ne bucurăm de viață. – Și cum vi se pare ? – Parcă aș vorbi la …. ziduri.

Un tip agață o femeie drăguță, aflată „la produs” (cum se spune) și aceasta îl invită la ea acasă.Oaspetele rămâne uluit să constate lucruri la care nu se aștepta. – Văd o bibliotecă generoasă. Cine citește atâtea cărți ? – Cum cine ? Eu, sunt absolventă a facultății de limbi străine, și nu neglijez lectura – Frumos, dar uite și un pian. Cine cântă la el ?- Ei, bineînțeles că eu, doar am absolvit Școala Populară de Artă. – Formidabil, dar … curvă cum ai ajuns ? – Asta a fost … șansa vieții mele ….

Un cetățean agață o femeie, o duce acasă la el și, după împlinirea a ceea ce trebuia să se întâmple, ea spune: – Să știi că pot să spun cu ce te ocupi. – Ei, pe naiba, cum să știi, n-ai nici o bază. – Ba da … ești medic. – Formidabil, dar spune-mi … cum ai dedus ? – Păi … mi-ai oferit whisky, țigări Kent … Cine dispune,la fremea noastră de atâtea minunății, în afara doctorilor? (Era înainte de revoluție!). – Ba pot să spun și ce specialitate ai. – Ei, asta n-o mai cred. Hai, spune ! – Ești anestezist. – Fantastic ! Dar … spune cinstit cum ai dedus? – … N-am simțit nimic.

Sublocotenentul: – Soldat Andrei, ce este Patria ? – Nu știu. – Ești prost. Caporal Vasile, ce este Patria ? – Patria este mama mea. – Bravo ! Deci, soldat Andrei, ce este Patria ? – Patria este mama lui Vasile. – Idiotule, Patria este și mama ta, ai înțeles ? – Am înțeles, să trăiți ! – Ce-ai înțeles ? – Că sunt frate cu Vasile …..