După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie, minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut, Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptând reacţii de la auditoriu. Mihai Ursachi, ca și Cezar Ivănescu de altfel, transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”…! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”…
1. Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului, în ultimele decenii din perioada comunistă, mai ales? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?
2. E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc?
3. Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?
4. Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri trei (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut, pe care le rețineți, care fac parte dintre cele pe care nu le puteți uita … !
(Adrian Alui Gheorghe)
Notă. Am solicitat să răspundă la anchetă multora dintre confrații scriitori. Unii nu ne-au trimis niciun răspuns, alții au considerat tema interesantă dar nu erau/ sunt pregătiți să răspundă. E posibil ca unii să o fi considerat neserioasă, deși nimeni nu s-a exprimat în acest sens. Unii nu au avut timp. Oricum, chiar și dintre cei care nu au răspuns la întrebările noastre au spus că abia așteaptă să citească ”ce a ieșit”. Ordinea în care se succed răspunsurile în această anchetă, este ordinea primirii răspunsurilor.(A.A.G.)
Ion DOROFTE
Nu știi și nu spui bancuri, nu ești liber
1. În perioada comunistă multe din bancuri conțineau un mesaj subliminal; cred că în perioada actuală (democrația dezlănțuită!) mesajele sunt combinate între liminal și subliminal. Când ești într-o colectivitate, în funcție de percepția fiecăruia, umorul este o terapie individuală practicată în colectiv! În ultimele decenii din comunism, bancurile de fapt au menținut spiritul viu al românului și speranța lui în democrație, atât doar că imediat după 1989 majoritatea românilor a început să înțeleagă că în România și democrația este un banc! În evoluția noastră istorică de fapt bancurile au dezvoltat “spiritul umoristic “al românilor.
2. Bancurile de dinainte de 1989 erau mai cu substanță, deși mai seci. Bancurile de după 1989 respectă principiile democratice. Și zonele demografice? Nu știi și nu spui bancuri, nu ești liber! Într-un banc este inclusă atâta realitate pe cât este de vie, de activă și reactivă realitatea imediată.
3. Bulă este esența bancului românesc, se pare. Din când în când este concurat de către Dorel, un personaj generic mai nou. În fiecare din noi există un Bulă pe care, de nu puține ori, îl vedem când ne uităm în oglindă. Românul majoritar îl conține, în esența sa, pe Bulă. Și asta nu este rău, hazul de necaz este o formă de exorcizare a răului.
4. a) Polițistul se apropie: – Vă rog să mă însoțiți la secție. – De ce? N-am făcut nimic. – Știu, dar mi-e frică noaptea singur. b) Doi milițieni la examenul de limba română: – Pe câmp sunt doi boi. – Nu e bine! O să creadă lumea că suntem noi. – Atunci: „Pe câmp sunt doi boi, în afară de noi doi.”c) Un avocat a murit. Pe piatra funerară scria: „Aici se odihnește un avocat, un om onorabil, cu suflet bun.” Un trecător își face cruce: – Doamne, au îngropat trei oameni într-un singur mormânt!
Ioan Radu Văcărescu
Ridendo castigat mores
1 – 3. Nu e nici o superficialitate, condamnabilă sau nu, în cultivarea bancului. Și asta pentru că, fie că este sec sau de dulce, provoacă râsul. Iar râsul nu e doar terapie, individuală sau colectivă, e mai mult decât atât, e parte a spiritului omenesc. Câtă dreptate are, iarăși, Eminescu! Iar Eco a scris o minunată carte plecând de la râs și condamnarea lui. Înțelesul este acela de anecdotă (povestioară) glumeață, anonimă, ca atare snoavă populară (înțelesul de minciună e vechi, probabil din vremea în care samsarii italieni inventau băncile), finalul acesteia fiind cel mai important. Un banc oarecare se poate salva pe sine printr-un final surprinzător, tot așa cum o anecdotă bine închegată își poate pierde farmecul umoristic printr-un final slab. E ca în poezie sau în proza scurtă, unde finalurile sunt esențiale. Un singur exemplu, sugestiv: distihul final al sonetului elizabetan. Fără umor, fără râs nu e de trăit. Chiar dacă e haz de necaz. În perioada comunistă, eu zic că nu ne-a făcut nici rău (să credem că dacă nu ne eliberam mental prin bancuri de apăsarea epocii, am fi ieșit pe uliță cu ciomagul împotriva regimului?), nici foarte bine. Ne-a făcut bine cu răul, că la noi, la români, specificul național e al râsu-plânsului. Față de perioada comunistă, e o oarecare diferență în compunerea și circulația bancurilor: acum, bancurile politice sunt, din păcate, mult mai puține și mai fade. Pare nelalocul ei chestiunea asta, de vreme ce politicienii s-au înmulțit ca ciupercile, iar majoritatea acestora-s otrăvitoare. Sau fără sare și piper. Pe vremea Împușcatului (numire sinistră a celui pe care bancurile vechi îl alintau cu nea Nicu) spuneau bancuri, se zice, poate ca să amăgească populimea, că, vezi, ce băieți buni și populari sunt ei, chiar cei cu funcții mari în partid și-n securime. Și ce veseli erau românii, cum că, de fapt, partidul e cu noi, nu doar „în toate cele ce sunt și- cele ce mâine vor râde la soare.” Desigur, era vorba, este vorba de senzația de libertate pe care ți-o dă faptul că faci un lucru interzis sau participi la un eveniment contra sistemului.
Orice manifestare a spiritului are legătură, desigur, cu fundamentul nostru specific, etnic, etic și estetic. Dacă Eminescu este creatorul lui Hyperion, Caragiale, așa cum scria foarte la obiect Laurențiu Ulici, este creatorul lui Mitică. Cele două fețe ale monedei noastre naționale. Caragiale, între altele, avea o urare de toată minunea: să fii sănătos și vesel. În „Specificul național”, G. Călinescu nu-l așează pe Caragiale în „nodul vital” al notei noastre specifice primordiale, precum Eminescu, Maiorescu, Rebreanu, Goga sau Blaga. Nu e cazul aici de a lua în discuție marele capitol care încheie Istoria… călinesciană, deși ar merita din plin, mai ales azi, pe fundalul progresismelor complet lipsite de umor de azi (au înlocuit oare prostiile astea bancurile pline de haz de altădată?). Călinescu scrie în acest sens: „I. L. Caragiale bunăoară e un trac, care nu ne reprezintă total, ci îngroașă numai una din notele noastre meridionale”. Poziția criticului, desigur, se bazează pe caracterizările sale făcute Ploieșteanului: „Cât despre Caragiale, el e de la marginea de jos a rasei noastre, el e un balcanic traco-elin. El aduce sensibilitatea excesivă, iubirea de aglomerare citadină, spiritul critic exagerat, zeflemist, preocuparea de politică, apetiția spre o culturalitate maximă, cunoașterea de oameni, mimica repede, teatralitatea, oratoria. Acestea nu sunt elemente dincolo de sufletul nostru ci numai laterale.” Înțelegem aserțiunile marelui critic român ca expresie a extremei sale sincerități emoționale și critice. Centrali sau laterali, Hyperion și Mitică merg împreună, braț la braț. Iar în urma lor pășește Bulă, un fel de Păcală plus Tândală transbordați la oraș. Plus Bulișor. Mă și întrebam zilele trecute, oare îi va face Bulă lui Bulișor un smartphone cadou de Crăciun, în sfârșit? Că e singurul din clasa lui care n-are. Îi trebuie neapărat, că la anul trece pe-a noua și trebuie să-i citească pe cronicari, are nevoie de AI pentru traducere.
Dar bancul are și caracter de îndreptare a moravurilor. Dacă e de calitate. În articolul dedicat lui Titu Maiorescu (vezi „Titu Maiorescu, român și european”, în „Prin alții spre sine”, volumul din 1988), N. Steinhardt ne atrage atenția că ne-am obișnuit a-l vedea pe criticul întemeietor întotdeauna numai „alături de Eminescu și Junimea ori de partizanii politici ori de elevii săi”. Steinhardt însă e de părere că o astfel de abordare ne duce pe un drum oarecum greșit, că nu ne duce spre esență. „Frățescul său coechipier, scrie Steinhardt, este I. L. Caragiale și că alături de acesta se cuvine să fie așezat spre a-i putea fi lămurit imensul ascendent și asimilat veritabilul, efectivul, stăruitorul său rol în cultura română”. Eseistul român, devenit, la bătrânețe, surprinzător pentru mulți, Părintele de la Rohia, observă că atât Maiorescu cât și Caragiale au doi dușmani, pe Mitică și pe Marius Chicoș Rostogan, că amândoi scriitorii români îndeplinesc de fapt o funcție sanitară, deloc inutilă, prin darea în vileag a miticismelor, a frazeologiilor lipsite de conținut și a tipului omenesc fanfaron și nul. Cu alte cuvinte, arată Stainhardt, Caragiale prin comedie, Maiorescu pe calea criticii, au luptat pentru aceeași cauză: apărarea culturii de improvizatori și moftangii. Adică, amândoi scriitorii români dau dovadă de spirit intens antibalcanic, fiind purtători ai spiritului critic în cultura noastră. Și nu doar atât, pentru că, scrie Steinhardt, „se întîlnesc și întru apărarea primului temei al culturii, care este limba.” Spre deosebire de G. Călinescu, care nu-l vede pe Caragiale în „nodul vital” al culturii noastre, în „centru”, N. Steinhardt îl așează pe Caragiale, convingător, în chiar centrul critic al culturii și literaturii noastre, pe alte considerente decât cele de natură etnicistă. Iar această frază a Părintelui lămurește, dacă mai era nevoie, totul: „Doi oameni inteligenți, care au știut că nu poate fi cultură fără civilizație (și invers) și nici cultură și civilizație fără o limbă fermă și fără de neîncetata veghe a spiritului asupra tendințelor vieții de a scăpa dincolo de fruntariile care singure păzesc de morfologii patologice și divagații buimace.”
4. Acum vreo douăzeci și șapte de ani, am făcut cu număr din Euphorion cu tema Orient/ Occident. Și stând noi la o halbă de bere la Sibiul Vechi, Iustin Panța și cu mine, ce ne-a dat prin gând? Hai să împănăm revista cu bancuri, anonime ca toate bancurile, dar puse pe hârtie de noi. Zis și făcut. Am împănat. A ieșit o frumusețe, astfel încât Euphorion a ajuns să fie citită pe băncile Parlamentului, alături de revista Infractorul. Era un omagiu adus de noi, mari iubitori de povestioare glumețe și îndreptărețe, spiritului nostru latin și ortodox, pe frontiera dintre două lumi. Alexandru Mușina, și el un mare iubitor de astfel de snoave, și bun povestitor totodată, ne-a și sugerat să scoatem la el, la Aula, o astfel de culegere. N-a fost să fie. Dar mai bine să aștern aici vreo trei-patru bancuri, care îmi vin acum în minte, semn că nu le-am auzit degeaba. * Ion și cu Gheorghe se întorceau de la câmp, în căruță. Ion mâna caii, Gheorghe era atent la drum. Au ieșit de pe câmp în șosea, să meargă către satul lor. Era deja noapte, stelele străluceau ca diamantele pe cer, era liniște și pace, nu se auzea decât tropăitul copitelor pe asfalt, trop-trop, trop-trop. La un moment dat, se aude un vâjâit puternic. Trec mai multe minute și Gheorghe îl întreabă pe Ion: Ioane, văzutu-l-ai pe ăla mă, ăla pe motociclu? Care, mă, întreabă Ion. Ăla mă, pe motociclu, ce-o trecut pe lângă noi, ăla de nu avea cap. Cum, mă, nu avea cap? Nu să poate. Merg ei mai departe, stelele-s ca diamantele pe cer, se vede și o coaje de lună după un nor, pace, doar tropotul calului se aude, trop-trop, trop-trop. Iar se aude un vâjâit puternic. Trec minute bune și Gheorghe întreabă: Ioane, l-ai văzt pe ăla, mă, ăla pe motociclu? Care, mă, ce motociclu tot zici? îi răspunde Ion trezit brusc din meditația în care era, cu hățurile în mâini. Ăla mă, ce-o trecut pe lângă noi ca vântul și ca gândul, răspunde Gheorghe. Și nici ăsta n-avea cap. Cum, mă, n-avea cap, nu să poate, mai zice Ion. Ba să poate, Ioane, era pe motociclu și era îmbrăcat tot numa în piele, și n-avea cap, se făloșește Gheorghe, că vezi, el era ăla care trebuia să aibă grije la drum. Mai merg ei ce mai merg minute bune și îi zice Ion lui Gheorghe: Mă, ia du-te tu în căruță, în spate, și mută coasa aia din stânga în dreapta. * Undeva în misteriosul continent african, două triburi intră într-un conflict teritorial. Bărbații își iau sulițele și scuturile și se adună, în fiecare trib, să meargă la luptă. Cele două armate se întâlnesc față în față. Își dau seama că sunt puțini, și unii și alții, iar dacă mai mor dintre ei dispar triburile. Iau hotărârea să se lupte între ei șefii de trib, și astfel se va hotărî soarta conflictului. Cei doi șefi de trib se întâlnesc la mijloc, între cele două armate. Se apropie unul de altul și, ce să vezi, își aruncă armele la pământ și se îmbrățișează, mare bucurie pentru luptătorii celor două armate. După ce se îmbrățișează, cei doi șefi se așează pe pământ. Măi Ițic, tu aici? îl întreabă unul dintre șefi pe cel de-al doilea. Da, măi dragă Ștrul, aici. Am umblat peste tot prin lume, am fost la New York, la Londra, m-am zbătut în stânga și-n dreapta, în sus și-n jos, dar am ajuns aici, unde e cel mai bine, am șapte neveste, oamenii ăștia sunt foarte cumsecade, ca niște copii cuminți, o duc mai bine decât oriunde. Dar tu, Ștrul, ce cauți aici? Măi dragă Ițic, și eu am fost peste tot, și la Paris, și la Roma, la Tokio și la Beijing, dar tot aici e mai bine, aici e aurul, diamantele, în capitala țării am aerodrom privat, iar trei neveste îmi sunt de ajuns. Dar mai bine spune, Îțic dragă, ce mai face prietenul nostru din tinerețe, Șloimi, că nici de el nu mai știu nimic. Șloimi, răspunde Ițic, dragul de el, e cel mai mare aventurier, a rămas la Piatra Neamț. * Ionică vine acasă în satul lui de la oraș. E foarte bucuros. Le spune părinților: mică dragă și ticule drag, trebe să merg la Paris. Cum măi băiete, să mergi la Paris, îl întreabă mirați părinții. Păi, am câștigat la o tombolă la coca-cola o excursie la Paris. No, dacă te duci, mai înainte să mergi la uncheșu-tău Gheorghe, să-ți spună el ce și cum, că el o fost la Paris. Merge Ionică la uncheșu Gheorghe. Când aude că Ionică merge la Paris, uncheșul tare se bucură. Îi zice: măi băiete, când ajungi la Paris, dai de-o uliță lungă, lungă, ca de aici de la noi până la Sâghii. Și te tot duci pe ulița aia mare, și dai de un împărat pe cal. No, te uți la el ce te uiți, da te duci mai departe. Și dai de o grădină mare numa cu flori și copaci piperniciți. Și stai un picuț acolo pe-o bancă și te uiți la niște gâște care înoată pe apă. Da pleci mai departe și ajungi la un turn mare, mai mare decât turnu bisericii sașilor de la noi. Și nici acolo nu stai prea mult, te uiți ce ce uiți la el și iar te duci, și să face noapte. Și iar mergi și ajungi la un palat numa cu becuri roșii. Și acolo te bagi înauntru. Și vine un om și îți ia haina și o agață într-o parte și te duce înauntru, într-o sală mare, cu mese și scaune. Te așezi la masă și vine alt om și îți aduce tot ce poftești, mâncăruri și beuturi scumpe, șampănii colorate și alte cele. Și cum stai acolo, pe o podină vin niște fătuci și joacă de n-ai mai văzut joacă de aia. Și stai și mânci și bei și te uiți la jocurile ălea și bați din palme. Și mai vine câte o fătucă din ălea și ți se așează în poală și te mângâie pe obraz. No, măi copile, înțelesu-m-ai? Înțeles, uncheș. Și Ionică pleacă la Paris. Excursia era de o săptămână. Trece săptămâna, trec două, trece o lună, Ionică nicăieri. După vreo două luni și jumătate apare și Ionică acasă. Jigărit, ca vai de el. Dragă mică și dragă ticule, apăi n-o fost așa de bine la Paris. Mă duc la uncheșu Gheorghe să-i povestesc. Se duce Ionică la Uncheș și-i spune: Apăi, uncheș, n-o prea fost bine. Păi cum, îl întreabă uncheșul, ai făcut exact cum am zis io să faci? Făcut. N-am ieșit din vorba dumitale. M-am dus pe strada aia lungă, pe la împăratul ăla pe cal, am stat la hodină în grădina aia cu gâște, m-am holbat la turnu ăla de m-o durut gâtu și am ajuns la palatul ăla cu lumini roșii. Și, îl întreabă uncheșul, acolo cum o fost? Păi exact cum ai zis dumneata, iară beuturi și fătuci că ălea de-acolo n-am mai văzut și nici nu cred că mai văd vreodată. Numa că, către dimineață, când era de plecare, o venit un om și o zis că să scot banii să plătesc, iară io n-am avut. Și m-o bătut, uncheș, tot cu pumnii în spate mi-o dat. Și după aia m-o pus să mătur prin casa aia mare și să spăl vasele la bucătărie. Și două luni m-o țânut, că cică atâta o costat ce-am mâncat și am beut în sara aia. No, acuma, măi uncheș, spune și dumneata, ce n-o fost bine? Uncheșul stă adâncit în gânduri. Îl întreabă pe Ionică: auzi, măi băiete, da cu ce-ai fost la Paris? Ionică îi spune: păi cu ce să fiu, cu Atlassibul. Uncheșul se luminează la față și zice: păi asta-i! Adică cum uncheș? Dumneata cu ce-ai fost? Răspunde uncheșul Gheorghe: Apăi io am fost cu Wermachtu. * Concurs de proiecte la Comisia Europeană. Se prezintă trei echipe, formate din câte trei specialiști, nemții, francezii și românii. Comisia înmânează fiecărei echipe câte două bile de oțel. Va câștiga concursul echipa care va realiza cel mai util și mai frumos proiect. După un an, concurenții se prezintă la Comisie. Primii vin nemții, care prezintă un motor de dronă care e construit pe baza celor două bile de oțel. Comisia e încântată. Apoi vin francezii. Aceștia prezintă proiectul lor, un sistem de atenționare în cazul cutremurelor, construit pe baza celor două bile. Din nou, Comisia e încântată. Urmează echipa românilor. Nu mai sunt trei oameni, e unul singur. I se cere să prezinte proiectul. Românul explică cu voce joasă și dând din mâini că nu are nici un proiect. Bine, atunci dă bilele înapoi, i se cere. Nu mai am nici bilele, răspunde omul. Dar unde sunt, e întrebat. Una o furat-o, zice. Și cealaltă unde e, întreabă mirată Comisia. Omul răspunde: cealaltă s-o stricat.
George Dimitriu
Este scris în ADN-ul românului să facă haz de necaz
1.Bancul este o reflexie exacerbată, născută subliminal îndeobște dintr-o trăsătură definitorie a unui grup semnificativ de oameni, reflexie care a trecut ilegal granița spre a se lăsa conștientizată într-un mod voios. De altfel, umorul poate fi și o formă de terapie, atât individuală cât și colectivă, însă doar dacă devine un companion de nădejde. Este scris în ADN-ul românului să facă haz de necaz, iar pe vremea comunismului bancurile cu substrat politic au edificat o adevărată supapă de refulare, utilizată chiar și de specimenele cu ochi de culoarea cerului diurn și suflete mânjite precum chipurile indienilor, specimene care uneori se prefăceau că o uită deschisă spre a nu exploda prematur mălaiul îmbăiat. Pe de altă parte, este posibil ca bancurile să fi impregnat în conștiința românului o mentalitate fatalistă și dezonorantă, clădită pe o durabilă neîncredere.
2.În esență nu, în diversitate da, căci deschiderea de noi orizonturi a multiplicat exponențial panoplia tematică. Umorul creează o oarecare libertate mentală în falansterialul univers interior pe care-l forcepsează, însă aceasta e iluzorie. Subminările de orice fel care se petrec acolo duc doar la amăgirea psihicului, psihic al cărui rol determinant în acțiunile individului nu poate fi, desigur, negat. Aș asemui acel univers cu cel creat, tot mental, prin utilizarea excesivă a rețelelor sociale. Emanciparea intelectuală pe care o poate naște umorul este cu totul altceva, fiind rezervată unei minorități. O fărâmă irefutabilă, uneori chiar esența, căci bancul caricaturizează tarele societății, prin urmare are la bază ceva real. Pe această fundație se construiește apoi prin exacerbare. Să nu uităm însă că dimensiunea bazei este variabilă, iar volumul edificiului constant. De aceea, un banc poate fi mult mai apropiat sau mai depărtat de realitate decât am crede, dar există suficiente situații în care nu ne sunt înșelate așteptările.
3.Bulă este o personificare a bancului mioritic ce ilustrează faptul că și pe vremea comunismului puteau lua naștere lucruri durabile. A fost conceput instinctiv, ca o chintesență a trăsăturilor românului, spre a caricaturiza factorii de decizie, motiv pentru care despre paradoxalul Bulă se poate spune că deși nimeni nu l-a văzut, toată lumea îl (re)cunoaște. Preferă să rămână la vârsta prepuberă pentru a-și putea utiliza în mod contrastant paleta cuvintelor vulgare, este năstrușnic, ironic și aparent naiv, dar în el se pitește o istețime ieșită din comun. Are meritul de a fi reușit să-l convingă pe român că este mai la îndemână să te amuzi decât să te îngrijorezi. După cum spuneam, Bulă e chintesența trăsăturilor românului, așa că fiecare dintre noi se poate regăsi mai mult sau mai puțin în el. Este, în același timp, o proiecție a orgoliului mioritic. Firește că are ceva din trăsăturile „românului majoritar”, doar a fost creat după chipul și asemănarea sa, motiv pentru care este descurcăreț, amuzant, (auto)ironic, dezinvolt și vulgar. Diferă de acesta prin faptul că are curajul de a spune ceea ce „românul majoritar” nu îndrăznește. Este echivalentul unei religii, dacă privim la o altă scară, căci în vremurile de restriște ajută la mântuirea psihicului.
4. Iată și câteva bancuri: 1) Are loc un examen de promovare în grad pentru milițieni. Aceștia sunt introduși într-o sală, apoi vine un ofițer și le zice: – Bă băieți, treburile e simple căci azi vă dau ceva ușor. Închide geamurile, trage perdelele, apoi aprinde lumina. – Fiți atenți la mine: o să sting lumina, după care voi tre’ să-mi ziceți ce s-a întâmplat cu ea, unde a dispărut. Zis și făcut! Stinge ofițerul lumina, iar milițienii, cum se trezesc pe întuneric încep să urle, să tremure de frică… Examinatorul vede că n-o poate scoate la capăt cu ei și le zice: – Bă băieți, vă dau permisie două săptămâni. Da’ după asta veniți și-mi ziceți unde s-a ascuns lumina. Pleacă gaborii și vin după două săptămâni nerași, nedormiți etc. Ofițerul zâmbește superior și-i ia la rând: – Bă Ionescule, unde era lumina? – Păi, să vedeți… – Știi? – Nu. – Atunci, nu promovezi. Popescu! – Am făcut tot posibilul, dar n-am reușit să aflu. … Și tot așa, până ce ajunge la unul care arăta jalnic, Vasilescu. Ăsta zice: – Dom’ căpitan, eu am găsit răspunsul. Am aflat unde s-a ascuns lumina. – Și cum ai făcut, bă? – Odată ajuns acasă am închis toate geamurile, am tras obloanele, am bătut șipci să acopăr crăpăturile de la uși, ce mai, am izolat toată casa. Apoi, am stins lumina. Și dă-i și caut-o. Am smuls tapetul, parchetul, am dat jos tencuiala, am spart mobila, am distrus saltelele, da’ până la urmă am gasit-o, nenorocita naibii! – Unde era, bă? – În frigider! * 2) La ora de psihologie, profesorul vorbește elevilor despre cele trei stări ale psihicului uman: calmul, iritarea și enervarea. Pentru a exemplifica scoate un telefon mobil, formează un număr, trece aparatul pe speaker și spune: –Alo! Bună ziua! Cu Gică, vă rog. –Aici nu locuiește niciun Gică, se aude o voce liniștită. –Aceasta a fost starea de calm, zice profesorul. Formează apoi același număr: –Alo! Bună ziua! Gică este acasă? –Domnule, v-am mai spus: aici nu locuiește niciun Gică! Profesorul, către elevi: –După tonul vocii, s-a putut constata starea de iritare. Formează pentru a treia oară același număr și zice: –Alo! Bună ziua! Cu Gică, vă rog. Persoana, de-a dreptul enervată, îi răspunde: –Domnule, fir-ai al dracului să fii… nu-i niciun Gică aici!!! –Acestea au fost cele trei stări ale psihicului. Sper că am fost explicit, încheie profesorul prezentarea. Bulă, care stătea în ultima bancă, se ridică și zice: –Mai există o stare, cea de disperare. Smulge telefonul din mâna profesorului, formează același număr și spune: –Alo, sunt Gică! M-a căutat cineva? * 3) Un englez, un francez și un rus se laudă cu nevestele lor. Englezul: Soția mea e o lady; este deosebit de frumoasă – toată lumea întoarce capul după ea, iar eu, ca un lord ce sunt, i-am cumpărat trei mașini: un Jaguar, un Mercedes și un Rolls-Royce. Pentru fiecare mașină i-am asortat câte o haină de blană. Nu vă spun asta ca să vedeți cât de bogat sunt, ci ca să vă dați seama ce frumoasă este nevasta mea! Francezul: Soția mea este extrem de frumoasă și are cinci amanți. Nu vă spun asta ca să vedeți cât de libertină e nevastă-mea, ci ca să vă dați seama cât este de frumoasă – în afară de mine, mai sunt cinci bărbați înnebuniți după ea! Rusul se tot gândește, iar după un timp spune: –Natașa mea are un fund, uite-atât de mare… Plăcerea mea este să-i dau una peste cur dimineața când plec la serviciu, că-i tremură carnea uite-așa… Când vin de la serviciu încă mai tremură carnea pe fundul Natașei. Nu vă spun asta ca să vedeți cât de mare-i curul ei, ci ca să vă dați seama cât de scurtă e ziua de muncă la noi! * 4) Se aflau într-o mașină un inginer mecanic, un electrician, un chimist și Bill Gates, creatorul Windows-ului. La un moment dat, automobilul se oprește și refuză să mai pornească. – Cred că e ceva în neregulă cu motorul. Hai să-l desfacem, că-l repar eu, zice inginerul mecanic. –Nu, nu. Bateria are probleme. Haideți să o înlocuim, propune electricianul. –Domnilor, benzina nu e bună – trebuie schimbată, decide chimistul. Bill Gates are o sclipire inteligentă în ochi, așa că anunță: –Am găsit soluția: ne dăm toți jos, după care urcăm înapoi! * 5) Trecutul, Prezentul și Viitorul își dau întâlnire în România comunistă. Trecutul și Viitorul sunt punctuali, însă Prezentul întârzie. Atunci când apare (cu o sacoșă în mână), este luat la întrebări de ceilalți. Prezentul: Am stat la coadă la carne. Trecutul: COADĂ? Ce-i aia COADĂ? Viitorul: CARNE? Ce-i aia CARNE? * 6) La liceu, la ora de filosofie, profesorul… cugetă. –Unde sunt marii gânditori de odinioară? În zilele noastre pare să nu mai existe niciunul de calibrul lor. Bulă îl întrerupe. –Dom’ profesor, vă înșelați! Se fac progrese colosale în domeniu, doar că lumea nu știe de ele. Unchiul Gică, care e filosof, a spus ultima oară când a fost la noi: Bă, javra asta a voastră n-a zis nici pâs când am venit. A rămas câine doar cu numele. Dar nu-l aruncați – sunt sigur că în curând și noțiunea de câine va lătra. * 7) –Copii, ce-mi puteți spune despre comunism? întreabă profesoara de istorie. Într-un târziu, se ridică Bulă și zice: –În vremea aceea se petreceau minuni, așa spunea tata. –Ce fel de minuni, Bulă? –Tata a enumerat șapte: 1. toți aveau de lucru; 2. deși toți aveau de lucru, nimeni nu muncea; 3. deși nimeni nu muncea, planul se făcea; 4. deși planul se făcea, nimic nu se găsea; 5. deși nimic nu se găsea, toți aveau; 6. deși toți aveau, toți furau; 7. deși toți furau, nimic nu lipsea. * 8) ministerul de Interne hotărâse să trimită toți milițienii la un liceu special, ca să adune și tovarășii măcar opt clase. Pentru că era totuși nevoie de ei în câmpul muncii, s-a decis ca aceștia să facă un curs intensiv, de numai o zi, iar apoi să dea un test și să primeascã o diplomă care să ateste faptul că au terminat opt clase. La ora de geometrie, li s-a predat despre arii. A doua zi, la test, examinatorul îi întreabă: –Bă! Voi ați mers vreodată cu trenu’? –Da, să trăiți! se aude în cor. –Nu-i așa că în timpul mersului auzeați: tigadang… tagadang? –Da, să trăiți! –Dacă roțile trenului sunt rotunde, atunci de unde vine zgomotul? Se gândesc milițienii… se tot gândesc. La un moment dat, se ridică unul și zice: –Tovarășu profesor, știu eu de unde. Chiar dumneavoastră ne-ați spus, ieri. –Ce v-am spus, bă? –Păi dacă aria cercului este PI*R pătrat, atunci când se-nvârte roata pătratul ăla din aria ei se lovește de șină și face: tigadang… tagadang. * 9) Profesoara, la școală: –Bulă, care este subiectul propoziției Venea o moară pe Siret? –Venea, răspunde Bulă. –Cum Venea, măi? –Păi punem întrebarea predicatului: Cine omoară pe Siret? Venea! * 10) În America, într-un tren se aflau față în față un evreu și un pastor. Mirat, evreul întreabă: –De ce purtati gulerul cu spatele în față? –Pentru ca sunt Părinte, îl lămurește pastorul. –Si eu sunt părinte, am un copil, însă nu port gulerul astfel! –Se poate, însă eu sunt Părinte pentru mii de oameni. –Atunci, zice evreul, poate ar fi mai bine să purtați pantalonii cu spatele în față! * 11) Într-un compartiment de tren erau trei negri și o babă. Zice baba către negrul din stânga ei: –De ce ai o ureche albă? – Sunt membru al tribului Ureche Albă, raspunde omul cu mândrie. Baba, curioasă, continuă să pună întrebări. –Da’ tu de ce ai nasul alb? îl chestionează pe negrul din mijloc. –Fac parte din tribul Nasuri Albe. Bătrâna se adresează apoi negrului care rămăsese neinterogat: –Și tu de ce ai mâna albă? A… știu! Faci parte din tribul Mână Albă, nu-i așa? –Nu, io îs ginecolog la Copșa Mică. * 12) Ceaușeștii se întorc de la un vernisaj. –Ei, cum ți-a plăcut? întreabă el. –Nicule, trebuie să dăm cu ei de pământ. –Păi de ce, dragă? –Nu văzuși că sub statuia ta scria Jalea și sub pictura mea, Baba? * 13) –Domnule doctor, spune asistenta alarmată, pacientul care tocmai a ieșit de la dumneavoastră a murit pe hol. –Schimbă-i repede poziția, să pară că tocmai intra.
Ion Toma Ionescu
Ce popor imaginativ avem!
Românii au băut mai multă bere în primele luni ale anului și a crescut implicit pe cap de locuitor numărul de bancuri. De unde implicit tragem concluzia că trebuie mărit prețul la bere.
(Dintr-un raport al securității, nedatat)
Doamne, ce popor imaginativ avem! Vine unul scamator la marginea pădurii cu un joben. Ai zice mai să scoată din el doi iepuri albi și ce să vezi, în locul urecheaților scoate două panglici nesfârșite portocalii, fluturându-le pe valul de admirație și ovații ale poporului pedelist. De atâta emulație, nici că se vedea scrisul cusut cu fir de aur, unde povestitorul însăilase proiectul noii constituții și împărțirea în opt a regiunilor administrative. Doar că nu impui așa simplu basmele romanilor în țara bancurilor!… Tocmai trecea pe-acolo Bulă Pontonel, pe post de Scufiță Roșie. (Ca să câștige voturi își făcuse operație de schimbare de sex…). Se ducea la Bunicuța în pădure cu demâncare și căscând gura la cinstita adunare, nu băgă de seamă când se lăsase întunericul. Acu’ n-aveți a mă întreba cine-i Bunicuța, că-n partida aia mare ce se crede întotdeauna învingătoare de drept, a rămas singura minte limpede, singurul deștept. Restul partizanilor din elită, într-un glas unanim, stau cu limba înțepenită la televizor pe nordul Președintelui. Au și ei dreptate! În zarva valurilor de ură e nevoie de un reper. Nimic mai sigur decât busola marinarului. „Dacă s-a făcut noapte, se lumină într-un timp gândul Scufiței când băgă de seamă întunericul, n-am decât să mă fac frate cu lupul, că nu știi în pădure de unde paște primejdia!… Nu frate, mai bine văr! Tot sunt ca mâine moșii de vară.” Îi veni gândul din urmă, ăl bun, ca să nu se supere nici baronii… – Îmi zici vere până la moarte, lupule?!… Și Antonel privind visător dintr-o parte: – Da, verișoară! (Moșii de varǎ)
Mi-a cerut prietenul Adrian Alui Gheorghe să fac o treabă serioasă și mi-a dat libertatea să divaghez punându-mi câteva întrebări ajutătoare, esențiale în context. Să-mi aduc contribuția astfel prin răspunsuri, la o anchetă care va CONTA într-un fel de exegeză a bancului ca manifestare a umorului. O comunicare verbală scurtă, indirectă și atractivă a adevărului ce funcționează ca un mecanism de supraviețuire psihică, și printr-un mesaj liminal sau subliminal, stârnește solidaritate prin râs, un fel de supapă de ceață pentru terapie socialăîntr-un regim represiv sau pe tărâmul nețărmurit al prostiei omenești, în țara unde prin vot democratic popular Bulă a fost ales împărat pe viață… Inițial am considerat că nu sunt legitimat nici ca poet și nici ca prozator, umoristic vorbind, cu atât mai puțin ca estet, având mai degrabă firea unui taciturn cu ascendent în Saturn, dar mi-am amintit că am scris o carte Jurnal din anul Apocalipsei, în care m-am străduit și cred că am și reușit să-mi demonstrez mie însumi o legătură strânsă între bancuri ca fenomen, și literatură. Era una dintre cerințele, pe lângă multe altele pe care setul de întrebări ale anchetei le impunea. Ca un autor atipic am prins ideea din zbor și am hotărât să răspund cu o compilație din acele texte eminamente necunoscute ale Jurnalului meu din anul Apocalipsei(cu siguranță veți recunoaște și anul și personajele, nu va fi greu. De ce a rămas necunoscut Jurnalul? Pentru că primul cititor al cărții, fratele meu, după ce și-a terminat lectura, s-a exprimat cum că deși în carte sunt multe glume, cartea în sine e una tristă și cumva pe față, prea băsistă.Și nu i-am mai dat drumul în lume…
*
El era Președintele. Ea își zicea Opoziția. Contrar aparențelor se iubeau profund. Amândoi pacienți într-un spital de boli mintale. Într-o zi se plimbau de mână pe malul lacului liniștiți și Președintele a sărit brusc în apă. A înotat până la fund și a rămas acolo. Opoziția a sărit repede să-l salveze. A înotat și ea până la fund și a scos Președintele la suprafață. La auzul acestei fapte eroice, Consiliul de Administrație al Spitalului, restructurat după norme și practici europene, a hotărât ca Opoziția să fie externată din spital deoarece a dovedit că e stabilă mintal. Un medic șef de la secția SIE (Secția Investigații și Encefalografie), nou uns în funcție, diplomat, doctor de carieră, maestru în arta dialogului, s-a dus la Opoziție să-i dea vestea și i-a spus: – Am o veste bună și una rea. Vestea bună este că vei fi externată. Din moment ce ai fost capabilă să reacționezi în mod rațional la o criză și să salvezi viața unui alt pacient, am ajuns la concluzia că fapta ta dovedește o deplină sănătate mintală. Vestea rea e că Președintele, pacientul pe care l-ai salvat, s-a spânzurat cu cordonul de la halatul de baie. Îmi pare rău, dar a murit. La aceasta, Opoziția răspunse ușor adormită: – Nu s-a spânzurat, l-am pus eu acolo să se usuce!…(Opoziția și Președintele)
*
Ieri am aruncat pe fereastră televizorul mogulilor. Mi-am pus ochelari stereoscopici activi 3D și i-am făcut vânt de la etajul zece. Doamne, s-o fi văzut pe Oana Sultana înger!… Parcă era o crisalidă buimacă, bulimacă… mă rog. M-a privit lung, șăgalnic, cu privirea ei optimistă asupra crizei și m-a rugat să-i transmit pupici dulci blondei cu frunza de la turism și dezvoltare regională cu care prestase în emisiune. Se pare că de ea a avut noroc să-i salveze cariera și destinul până la urmă, nu opoziția lui Pontonel și Antonel, și nici „mogulul”! Lena Udriște își uitase geanta de fițe la Ora de foc în emisiune și când am ridicat televizorul să-l zvârlu, Oana Sultana s-a agățat de geanta aia mare cu mânuțele ei agere și grăsulii. Geanta s-a deschis și-a apucat să tragă din ea un obiect pliabil. Era ceva între parapantă și parașută – o ditamai umbrelă portocalie. Cât să plutești cu umbrela, fie și portocalie?… Tot țăndări te faci până jos! Norocul ei că tocmai trecea Președintele cu Loganul. Ieșise de la Cotroceni și mergea, mers de croazieră către Vila Lac 3. Şi când a văzut în fața lui portocaliul în pericol, a sărit de la volan și a prins-o pe Oana Sultana în brațele lui vânjoase de marinar. Fericită, dar și temătoare, și-a ridicat încet pleoapele înțepenite să se dumirească unde a ajuns, în Rai, sau în Iad? N-a mai știut cum să-și facă o cruce mare când și-a văzut Președintele! (…) Îmi scot ochelarii stereoscopici activi 3D, îi pun pe birou și-mi frec mâinile mulțumit. De când nu mai am televizorul, am trecut la independenți. (Umbrela portocalie)
*
„Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?…” Își fâlfâie Antonel întrebător genele tremurate mărunt către sala cuprinsă de admirație a Congresului liberal.Privirea lui senină de un albastru tâmp înflorește mulțumită de sine, cățărându-se peste mulțimile prosternate, deasupra liberalismului închistat în doctrină. Se făcuseră listele. Patriviciu aprobase deja fără să consulte, numele înșirate cu creionul de mâna lui Antonel, semn de încredere din partea arhitectului, pe o foaie din agenda oferită cadou de Gionel în noaptea de pomină a măririi și decăderii… Singur Ludovicul, ca un țap logodit, țopăia cu chitara în brațe un refren nesfârșit… „Ți-am dat inima mea, ți-am dat inima mea, Antonele… Ce-ai făcut cu ea?”… – USL! USL!… Scandau vizionarii. Afară ninge. Caratramă urcat la tribună ca o babă surdă, anunțăvestea rea că partidul are mari datorii și vestea bună că la Cotroceni s-a întors Președintele.
*
„Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară ?” Timpul nu stă-n loc. La poli opuși, Antonel s-a logodit cu dușmanul Pontonel (greu de stabilit cine de la cine să ia lumină…), să traverseze mai ușor împreună noaptea opoziției. Pe puntea suspinelor s-au întâlnit cu Dan DD, ăsta behăia țopăind și el ca o capră șchioapă că e vremea lui, că a terminat cu Elodia. Numai Albă ca Zăpada își făcea liniștită somnul de frumusețe spre marea încântare a piticilor. Șmecherii ăștia mici subtilizaseră oglinda fermecată și au adus-o în spiritul constituției spre păstrare Președinteluila Cotroceni. Președintele i-a rugat frumos: – Măi Barbă-n Cot, du-i-o lui Lăzăretu că el e responsabil cu netu, cu întrebările și sondajele. „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?!” – Gândești că am dubii? răspunse peste umăr Președintele. Crede-mă, mă pricep la blonde! Eu lucrez cu certitudini. (Oglindǎ, oglinjoarǎ)
*
Întorc un ochi electoral miop către kilometrul zero și disting o mulțime pestriță strânsă ciorchine pe cele două maluri ale Dâmboviței. În spatele primelor rânduri de militanți ce flutură eșarfe roșii, galbene și portocalii, inițiativa privată a dat drumul grătarelor cu mititei. Azi s-a dat liber de la Parlament ca pe întreg teritoriul capitalei să nu funcționeze legea picnicului, nu se dau amenzi. Fumul gros a acoperit bannerul uriaș pe care ecologiștii l-au legat între doi plopi. Bine că nu se mai cunoaște scrisul! Iar ne făceau ăștia capul calendar cu Roșia lor Montană! În spate la Cireșica, poliția călare și-a pregătit urnele mobile și se antrenează repetând exercițiul de colectare a voturilor.Dar de ce întârzie candidații? Tot mai agitate, privirile scrutează încrezător în amonte către Lacul Morii. Și ca la un semnal se pornesc uralele din toate piepturile. Electoratul scandează o odă a bucuriei, încurajând sacadat fiecare democrația lui. Pe culoarul unu, Ghilimanu și Pleașcă trag la pagaie în aceeași copaie. De pe doi, generalul Onțu salută de voie mulțimea, cu ținuta sa bravă și glonțul pe țeavă. Pe culoarul trei, RoburGoiţă, pe bani grei, fâlfâie panglici și ridică zmei cu majoretele de fiță de la Jean Monnet. Pe patru parcă sărind agil din barcă-n barcă, printre mantinele, Piendon suplu, singur în cuplu, face bezele ca papagalul la teatru. Pe culoarul cinci, Paranghelie ca un Adonis trage la rame cu Miss Afrodita de Mizil. Iar Prigoarnă, strânge în brațe grijuliu ca pe un copil semnul lui electoral, pe cățelușa Puşa şi Bahmu plânge. Curat carnaval!… Nu-l văd pe doctor! Ba da, apare plutind în sfârșit undeva dinspre soare, pe o parapantă. Se zice că Mazarin i-ar fi oferit Pontul (…) Euxin, pentru o amantă. Mă frec la ochi oftând către durere. De ce-or fi primărind doar hahalere!? (Afrodita de Mizil)
*
Ca furnicile pe culoarele secrete au ieșit de pe liste, morții. Și au venit procurorii să pună ordine cu biblia în mână în fața porții, la țintirim. Deo săptămână figurile sumbrele, discută ad-interim cu umbrele… – Țață Vetuțo, dumneata când ai murit, nu ți-au luat ăia de la primărie buletinul? – Doamne feri, NU! Ne naștem cu codul numeric și destinul personal fiecare. Cum să-mi ia flacăra de la lumânare? Rarul ăla de primarele mi-a zis să-l păstrez, da, să-mi scot picioarele din groapă de câte ori mă va chema să-l votez. – Și te-a chemat țață Vetuţo? Ți-ai scos picioarele la vot? – M-o chemat maică și am votat tot! – Multiplu?… – Păi!… M-am plimbat într-un ciclu de excursii cu autobuzul, cum făceam pe vremuri când mergeam pe la mânăstiri. Mi-a plăcut! Ce frumos a crescut anul ăsta floarea soarelui și cucuruzul! Am primit și ceva buget,și mâncare, un pateu, un cornet de semințe agricole, ne-au omenit! Peste tot ne-au întâmpinat cu taraful, iar noi le-am oferit votul și autograful pe niște foi matricole! Țața Vetuța e ca Lady Gaga în concert, activă. Le-a dat colivă procurorilor și s-a purtat ca o divă. (Plai bǎlai – pamflete politice)
Și încă două scurte scriituri neînregimentate politic.Una cu armata de pe vremea ailaltă și alta cu un șofer din toate timpurile.
*
La instrucția de front ta’majurul ordona: – Pluton, alinierea în front câte unul! Pentru verificarea bocancilor ridicați piciorul drept! Unul dintre soldați ridica din greșeală piciorul stâng, la care majurul, văzând și un bocanc stâng ridicat, striga imediat: – Bă, care ai ridicat amândouă picioarele?…
*
Un șofer gonea cu 200 km/oră. Vede girofarul unei mașini de poliție în oglindă și accelerează. După o vreme simte că nu poate scăpa de polițist și trage pe dreapta. Polițistul: – Am avut o zi groaznică și vreau să ajung acasă. Dar mi-a plăcut urmărirea. Așa că zi-mi o scuză bună și te las să pleci. – Acum trei săptămâni nevastă-mea a fugit cu un polițist, zice șoferul. Când te-am văzut în spatele meu,am crezut că vrei să mi-o aduci înapoi…
*
Nu sunt un acaparator, nu ascund că mă simt mai bine în plan secund, de-aia las celorlalți combatanți în anchetă primplanul, să vorbească ei în profunzime despre diferențele dintre bancurile dinainte și de după 1989, originea și funcția lui Bulă ca român majoritar și celelalte, și celelalte… Și pentru că nu-mi place să închei așa disertația mea încă un text
*
Se spune că trecutul a fost mai bun. N-ai să găsești omul care să afirme: „Uite domnule ce tineret cumsecade, cum știe el să-și aleagă idolii, cum reușește să discearnă valorile, ce disciplină în gândirea creativă și cât de riguros și plin de respect își trage ghilimelele ca pe niște mănuși de chirurg, când operează pe un text esențial al înaintașilor!?” Dimpotrivă, ai să găsești totdeauna tușe groase, stridente, mânjite pe fața congestionată de neîncredere a insului, Gheară de Vultur sau cum s-o fi numind, scăpat temporar din rezervația indienilor și proferând considerații de genul: „Uite domnule câte elucubrații și etnobotanice în atitudinea țâncilor ăstora zgomotoși care au deturnat tramvaiul 40 în dreptul Liceului Nichita Stănescu și li se pare că sunt deja stăpânii inelelor! Pe vremea mea fetele erau decente, nu atacau bieții profesori cu limba slobodă și goliciunile expuse ostentativ pe simezele expozițiilor futuriste!”Halal de vremi! Un pâlc de elevi traficanți de fluturi și eleve fotomodel, coborâți din tramvai, fac bezele ghearei de vultur din capul meu… (Ghearǎ de vultur)
Ion Țoanță
După 1989 Bulă a fost depășit, rămânînd oripilat de mulțimea bulișorilor din parlament
1. Bancul poate fi definit ca invenție pur românească, un capitol al rezistenței în vremurile de tristă amintire. Prin râs am trecut peste negura vremurilor. Cu bancul ca armă. Am uitat însă că glumele nu schimbă regimuri și nici orânduielile istoriei. Râdeau doar cei care aveau simțul umorului. Ceaușescu și consoarta nu-l aveau. Ca de altfel, în alte epoci, nici Hitler sau Stalin. Ridendo castigat mores rămâne atributul unei societăți democratice.
2. Bancurile bune au circulat cu succes din gură în gură, ca folclorul până în 1989. Apoi și-au diluat esența. Poate și pentru că am început să trăim în epoca celui mai sinistru banc, cel cu democrația. Bancurile post-decembriste cu Petre Roman care are gâtul scurt sau Iliescu râzând cu gura până la urechi, pentru că era tăiat împrejur, nu mai aveau haz.
3. Bulă a fost erou national, promotor al rezistenței în fața, dar mai ales în spatele malversațiunilor satrapilor bolșevici importați din marea țară a socialismului victorios(ce banc bun!). După 1989 Bulă a fost depășit, rămânînd oripilat de mulțimea bulișorilor din parlament, guvern etc. Din păcate, neavând obiectul muncii, Bulă a intrat în șomaj.
4. a) La clasa lui Bulă profesoara le solicită să dea exemple de animale păroase. – Maimuța, zice unul. – Daaa, bravo, îl felicită profa. – Porcul mistreț, zice altul. – Bravo! -Profa de geografie, zice Bulă. – Vai, Bulă, cum poți spune așa ceva? – Păi, tovarășa, l-am auzit pe proful de mate vorbind cu cel de fizică: Bă, o săptămână m-am chinuit până s-o pârlesc pe asta de geografie! b) Prin 1977 Ceaușescu a semnat decretul prin care se interziceau cuvintele domnule sau doamnă. Devenea obligatorie adresarea cu tovarășe, sau cetățene. La ședința de partid unde se prelucra acest decret, pe tovarășul Bulă, membru de partid cu conștiință, l-a apucat durerea de burtă. L-a rugat pe secretarul de partid să-i dea voie la toaletă și acesta a aprobat. Număi că pe ușile de la toaletă scria clar domni și doamne, iar conștiința nu i-a dat voie să intre, întorcându-se la ședință. A rezistat cât a rezistat, până când și-a dat drumul în pantaloni. Imediat mirosul a ajuns la secretarul de partid: – Ce nesimțit a făcut asta? – Eu, tovarășe, s-a ridicat Bulă. – Păi, nu ți-am dat voie să mergi afară? – Am mers, dar acolo scria domni și doamne, și n-am îndrăznit să încalc decretul, așa că am venit să mă … aici, între tovarăși. c) – Bulă, tu știi care este culmea purgației? – Da, să facem totul! d) După episodul Cernobîl: – Bulă, cum stai cu radioactivitatea? – Cu radio stau bine, cu activitatea mai prost. e) – Copii, zice profa, nu mai face ora, așa că luați-vă boarfele și plecați acasă! Singurul care nu pleacă este Bulă. -Bulă, tu nu pleci? – Tovarășa profesoară, boarfa mea mai are o oră și o aștept. f) – Copii, dați exemple de valuta! – Dolarul. – Daaa! – Marca germană. – Daaaa! – Ciocanul, zice Bulă. – Bulă, dar ăsta nu este valută. – Eu zic că da. Aseară a venit soră-mea cu un casetofon mișto și tata a întrebat-o: „Ăsta cât dracu’ te-a costat, fă? „L-am luat ieftin, doar două ciocane”.
Cornel Teulea
Bancurile sunt artificii spirituale
Bancul, literatura, Bulă, românul de ieri, de azi și dintotdeauna, spiritul de glumă, gluma însăși, anecdota, minciuna – adevărul, boală – terapie și, poate altele, într-o anchetă literară constituie o grea misiepentru cel „anchetat.” Cel puțin în cazul meu. Eram chiar pe punctul de-a mă sustrage anchetei când mi s-a părut că aud în spatele meu o voce. Mi-a spus, dacă nu mă înșel (de emoție) ceva de genul: lasă, nu-ți face griji, e vorba de glumă, atât și nimic mai mult. I-am răspuns mai degrabă intrigat decât neliniștit: abia asta-i o glumă, domnule! Nu-mi place, nu-i deloc nostimă. Cine ești, de fapt? Vocea: Sunt George Bernard Shaw. De data asta nu mai am îndoieli. Vocea era cât se poate de reală, mai ales că a continuat să-mi șoptească la ureche: „Felul meu de a glumi, este să spun adevărul. Aceasta este cea mai nostimă glumă din lume.” Am zâmbit; zâmbetul a dat în râs, râsul m-a făcut să mă întorc cu fața spre cel care-mi vorbise. În fața ochilor mei nu erau decât cele patru poliîntrebări (dacă mi se permite termenul= întrebări compuse, din prima rezultând o a doua, din aceasta o a treia ș.a.m.d.) ale domnului”anchetator” Adrian Alui Gheorghe, unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura română contemporană. George Bernard Shaw? Plecase, este de înțeles. Dar, din fericire,a lăsat în urma saceea ce v-am spus deja. Esențialul. Restul nu-s decât detalii.
1. Bancul, conform DEX, este o glumă, un gen literar. Dar foarte bine se poate spune, cum s-a și spus de altfel, că bancul nu este o glumă dar se aseamănă cu ea sub raportul conținutului. Cred că bancul este o formă de manifestare a inteligenței umane (anonime) în efortul ei de-a se adapta satisfăcător la realitate prin râs. Bancul– ca formă de creație – ascunde sau mărturisește realitateainacceptabilă rațional, hidoasă de-a dreptul de cele mai multe ori. Prin râsul stârnit posibilitatea acomodării satisfăcătoare a lucrurilor la conștiință este asigurată temporar. Sigur, sunt bancuri și bancuri. Unele mor repede. Sunt bancurile proaste. Altele supraviețuiesc. Un an, poate mai mulți. Sunt bancurile mediocre. Sunt și bancuri ce par nemuritoare. Doar par. Pentru că dreptul la viața eternă a bancurilor nu ține de dorința și voința autorul lor – creatorul anonim – , ci de receptor. Capacitatea ascultătorului de pliere la realitatea imediată nu implică în mod obligatoriu inteligența, ci cel mult un apel obișnuit (anost de multe ori) la istoria recentă, fiind rar ancorat în Istorie. De exemplu, un banc la care se râdea pe rupte în comunism, un tânăr de astăzi te-ar putea întreba la final: și când trebuie să râd? Nu generalizez. Se întâlnește bancul în literatură? Cu siguranță. Sunt unii, persoane de altfel respectabile, personalități chiar într-un domeniu sau altul al creației, pentru care bancul este un subiect neserios asupra căruia nu merită să te oprești nici măcar o clipă. Subiect interzis pentru domniile lor. Sunt oameni fără umor. Nu sunt de invidiat. Dimpotrivă. Unde se întâlnește totuși bancul cu literatura? Acolo unde consideră autorul. Nu există, cred, rețete. De un lucru însă sunt sigur. Funcția esențială a bancului în literatură nu este aceea de a lua pur și simplu în zeflemea orice de care se poate râde. Bancul trebuie pus să slujească, în felul lui specific, adevărul. În literatură, și nu doar acolo. Eu așa recurg la el. M-am folosit de anumite bancuri în unele scene din câteva piese de teatru pe care le-am scris de-a lungul timpului. Vă rog să-mi permiteți să dau doar un singur exemplu din ultima mea piesă publicată. Este o scenă scurtă din Printre bufnițe, Charmides, 2023. Doi vecini, foști protejați ai regimului comunist, în schimbul colaborărilor lor cu acesta – multiple și abjecte, inclusiv denunțuri împotriva celor care spuneau bancuri – , dialoghează într-o zi de iarnă geroasă în grădină despre o casă și o măcelărie, tot din vecini, considerată „ cuib dușmănos” al partidului și statului socialist, dar și al relelor existente astăzi în localitatea lor, Sănătoasa.
VECINA: Adevărul este că acea casă a fost și a rămas o rămășiță urâtă.
VECINUL: Rămășiță, da. Acesta-i cuvântul, doamnă.
VECINA: În rămășița aceea se întâlneau toate lighioanele pământului ca să bage frica în oameni. Iar unele dintre ele continuă să se întâlnească și acum acolo.
VECINUL. Lighioanele spuneau acolo bancuri de speriat, doamnă, și astăzi fac la fel.
VECINA ( șoptit): Bancuri cu tovarășii, știu. Am auzit destule, păcatele mele.
VECINUL( șoptit): L-ați auzit și pe acela cu tovarășul Tache cel Roșu Al doilea care se afla într-o zi în elicopter și zbura împreună cu tovarășa Tăchița pe deasupra orașului?
VECINA: Pe ăsta nu cred să-l fi auzit.
VECINUL: Într-o zi tovarășii zburau cu elicopterul pe deasupra Sănătoasei și la un moment dat tovarășa îi spune tovarășului: uite Tache Aldoilea, se vede râurile. Tovarășul îi spune: nu, fă, ăstea nu sunt râurili, astea e șoselili. Intervine pilotul și spune: nu, astea-s cozile la carne, tovarăși! La care ea: ce carne, care carne, de unde?
VECINA: Acum mi l-am amintit și eu, domnule. Bancul ăsta a dus la desființarea măcelăriei, nu?
VECINUL: Exact, doamnă, din pricina bancului odios și dușmănos, măcelăria a fost transformată în aprozar.
VECINA: Îmi amintesc că la inaugurarea aprozarului dumneavoastră ați ținut o mare cuvântare. Off! Ați vorbit o oră întreagă.
VECINUL: Cuvântul meu vi s-a părut lung, doamnă?
VECINA: O, nu! A fost ca la carte, domnule. (pag 31).
Într-o altă parte a textului Vecinul extinde ideea amintindu-și cu nostalgie sporită de perioada în care Tache cel Roșu Întâiul – predecesorul celui de Aldoilea Tache – nu știa de glumă și-i „măcelărea pe bășcălioși” chiar în măcelărie sau pe unde-i mai prindea Organele. „Bășcălioșii” au fost, în mintea celor doi Vecini, legionari și bandiți! Fără excepție. Există în marea literatură autori pentru care bancul și gluma au valențe estetice, sociale, politice și chiar istorice. Îmi vine în minte exemplul lui Milan Kundera, un nume notoriu în literatura universală contemporană. Un roman al său se numește chiar Gluma. Un altul poartă titlul Sărbătoarea neînsemnătății. Neînsemnătatea fiind esența existenței pentru că „Este cu noi peste tot, tot timpul.” Unul din personajele acestui roman, D̕Ardelo, spune bancuri neprovocatoare. Pentru el bancurile sunt „artificii spirituale.” Sunt întotdeauna morale, optimiste (în ciuda faptului că D̕ Ardelo suferă de cancer), corecte, sofisticate și „greu de înțeles.” Bancurile spuse de el nu provoacă un ecou imediat. Sunt necesare trei, patru secunde pentru ca el însuși să izbucnească în râs. Apoi, sunt necesare încă pe atâtea secunde ca ceilalți să izbucnească în hohote de râs. Firește, după ce au făcut efortul de a înțelege bancul. Personajele romanului, ca de altfel Milan Kundera însuși, nu agreează bancurile „banalisime”. În schimb gluma ocupă un loc privilegiat în narativul cărții (cărților) lui. Este antologică anecdota Celor douăzeci și patru de potârnichi (partea a doua a cărții pomenite) pe care Stalin le-o spune colaboratorilor apropiați la sfârșitul fiecărei zile lungi și epuizante de lucru. Sau, mă rog, în care s-au făcut că lucrează. După astfel de zile Stalin obișnuia să-i rețină pe apropiați până la ore târzii. Așa se odihnea el cel mai eficient. Cu tovarășii din conducere, cu glume, cu vodcă cât cuprinde. Anecdota face parte din experiența proprie a dictatorului de la Kremlin. Milan Kundera o cunoaște din Amintirile lui N.S. Hrușciov publicate la Paris. Foarte pe scurt: Stalin povestește că într-o zi a plecat la vânătoare de unul singur. Pe drum a văzut pe o ramură de copac douăzeci și patru de potârnichi (le numărase) iar el nu-și luase la el decât douăsprezece cartușe. Ghinion. A împușcat douăsprezece potârnichi, s-a întors treisprezece kilometri în Kremlin, a luat douăsprezece cartușe, a parcurs din nou cei treisprezece kilometri, și a împușcat toate potârnichile. Nimeni nu a râs la gluma asta. Dar toți găseau că e absurd. Dezgustat de minciuna lui Stalin, Hrușciov a ripostat, totuși. Nici măcar el, Hrușciov, n-a înțeles că Stalin glumea. De ce? Pentru că nimeni în jurul lui nu știa ce e o glumă. De aici începe o mare perioadă a Istoriei.”(subl. C.T.) A se vedea partea a cincea a cărții, capitolul Revolta din veceuri. (Stalin le-a dat prietenilor și colaboratorilor voie la veceu să se ușureze iar acolo aceștia, urmând exemplul lui Hrușciov, strigă ca scoși din minți: „A mințit! A mințit!„ Stalin, care pândea la ușă (colaboratorii îl știau dus la veceul lui personal să să-și golească vezica) râdea ca nebunul de ei. „Râd și pișăcioșii tot ca nebunii care n-au cum să-l audă în vacarmul lor.” În partea a cincea a romanului, Kundera, pe firul desfășurării poveștii, revine asupra glumei lui Stalin. Un personaj, Ramon, îi spune altuia: „Glumele au devenit primejdioase. (…) Amintește-ți de istoria potârnichilor pe care le-o povestea Stalin amicilor lui. Și amintește-ți de Hrușciov care urla în veceu. El, marele erou al adevărului, care scuipa cu dispreț! Scena asta e profetică! Deschide într-adevăr un timp nou. Amurgul glumelor. Epoca post-glumelor!”
2. Diferența dintre bancurile de dinainte de 1989 și cele de după în viața de zi cu zi a românului este dată, în esență, de factorul teleologic. Scopul cu care se creau și se spuneau bancurile era, în general, contestatar, critic, o luare de poziție – sub forma glumei – față de abuzurile, absurditățile și nebuniile regimului politic, administrativ, educativ și cultural al vremii. După 1989 scopul – tot în esență – este amuzamentul. Atunci când vor să fie critice la adresa puterii, și nu doar al ei, devin mai degrabă vulgare, insultătoare, caricaturale. Sunt sub nivelul predecesoarelor. Uneori am impresia că întreaga realitate imediată sau, mă rog, cvasi majoritatea ei, devine banc ieftin, eșuat de-a dreptul, și invers. Nu generalizez nici de data aceasta.
3. Cine este Bulă? Toate lumea știe, așa că ăla e! Un personaj care nu este luat în serios pentru că ajunge să se complacă în tot felul de situații penibile, ridicole chiar. Dar paradoxal, știe în cel mai natural mod să iasă din aproape orice situație complicată cu un succes care stârnește o admirație pe măsură. Râsul provocat de el este, cum ar spune Alain, o frumoasă frăție dintre judecată și viață. Aceasta pentru că „Nimic nu reconciliază mai bine spiritul și corpul.(…) Iată de ce este absolut adevărat că râsul este specific omului, căci prin el omul se eliberează de aparențe „ (în Un sistem al artelor frumoase ). Scapă de ele fie și pentru câteva clipe. Dar ce clipe! Unele în care spiritul scânteiază dumnezeiește rânduind logic o lume lipsită de ea. Bulă este un personaj creat de două lumi și care există alternativ în ele. Lumea ficțiunii și cea reală și-l asumă deopotrivă. Îl găsim în proporții diferite și în momente neidentice și colo, și dincolo.
4. A fost o vreme în care puteam să spun bancuri o zi întreagă sau o noapte întreagă. După cum era situația și cazul. Cu o condiție sine qua non: existența bunei dispoziții! Da, sunt și astăzi zile și nopți în care buna dispoziție mă vizitează. Câteva bancuri? Fie!
Învățătoarea urma să fie inspectată la clasă la o lecție despre comuniștii din sat și din familiile elevilor. Învățătoare îi pregătește bine pe elevi și-i atrage în mod special atenția lui Bulă ca nu cumva să spună vreo prostie dacă va fi întrebat ceva. Sosește ziua inspecției, începe lecția, copiii bine instruiți, ridică mâinile, răspund însuflețiți. Bulă – deși a ridicat tot timpul mâna – n-a fost solicitat. Inspectorul a sesizat și i-a cerut învățătoarei în mod expres să-l asculte. Învățătoarea: Bulă, hai, spune și tu ceva despre comuniștii din familia ta! Bulă: Noi avem acasă o pisică care a fătat cinci pisoi. Trei sunt comuniști și doi nu. Învățătoarea: Bulă, nu se poate, toți cei cinci pisoi sunt comuniști. Bulă: Nu sunt, pentru că doi au deschis ochii.
Într-o zi CC al PCSUS a decis ca tovarășii Lenin, Stalin, Hrușciov și Brejnev să facă o călătorie cu trenul prin țară și prin imperiu să vadă ce mai e și cum mai e. Se urcă toți în tren, trenul pornește, ia viteză și merge, și tot merge până se strică locomotiva. Ce-i de făcut? Tovarășul Lenin propune să fie chemată o echipa de lăcătuși mecanici să repare locomotiva. Vine echipa, dar nu pot repara nimic. Lenin propune să fie aduși alți muncitori mai bine pregătiți. Aceștia apar, încearcă să pună locomotiva în funcțiune dar nu reușesc. Este solicitat tovarășul Stalin să-și spună părerea, să vină cu o soluție. Stalin își scutură pipa, se ridică de pe bancheta pe care stătea, scoate mitraliera și îi împușcă pe lăcătușii mecanici, apoi își reia locul și-și reaprinde pipa. Vine rândul tovarășului Hrușciov să găsească o soluție. Tovarășul îl critică pe predecesorul lui, pe Stalin, pentru soluțian eprincipială și radicală apoi propune să fie aduși alți mecanici. I se spune că nu mai sunt mecanici prin partea locului așa că va trebui să mai aștepte. Pentru că așteptarea se prelungea prea mult i s-a dat cuvântul tovarășului Brejnev. Acesta, după o profundă chibzuință spune: tovarăși, soluția este una singură. Tragem perdeluța la geam și zicem că mergem înainte!
Moare Brejnev și ajunge în iad. I se dă o roabă și o lopată și i se spune să sape o groapă apoi să care pământul într-un loc anume. După ce termină de săpat groapa trebuie să care pământul scos înapoi în groapă și tot așa, zi de zi. Locul în care lucra el ardea ca mama focului. Într-o zi Brejnev îl zărește pe Hitler stând la un birou la umbra unui pom. Pe birou era plin de cărți, de hârtii etc. Brejnev revoltat cere audiență la Scaraoțchi cel Mare. Cererea îi este refuzată de nenumărate ori dar într-un final este primit de marele tartor. Este întrebat de motivul cererii. Brejnev: Tovarășe, trebuie să vă spun că nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în iadul dumneavoastră. Eu n-am ce căuta în el. Eu, tovarășe, am luptat toată viața pentru pace, pentru dreptate și echitate, pentru bunăstarea poporului, pentru fericirea lui, iar acum sunt pus la cazna cu roaba. Iar nu departe de mine, Hitler, un bolnav mintal, un psihopat, ucigaș și criminal patent stă labirou, citește și scrie, scrie și citește tot timpul la umbră. Nu este drept! Eu care am luptat pentru pace și pentru principiile nemuritoare ale democrației sovietice sunt umilit într-un hal fără de hal în iadul dumitale! Nu este drept, tovarășe! Scaraoțchi: Măi, Brejnev, dacă ai știi ce face Hitler la birou nu l-ai mai invidia. Brejnev: Ce face? Scaraoțchi: Traduce Capitalul lui Marx în idiș.
O ambarcațiune mică naufragiază pe o insulă pustie. Echipajul format din trei marinari – unul de 20 de ani, altul de 45 și al treilea de 65 – se salvează. Într-o zi, pe o insuliță vecină, cei trei zăresc trei tinere superbe la plaje. Cel de 20 de ani nu rezistă și propune ca toți trei să pornească imediat înot până la fete. Cel de 45 de ani îi aprobă propunerea după câteva clipe de gândire. Cel de 65 de ani spune: ce atâta grabă, băieți, doar se vede bine și de aici!
Coadă mare la o farmacie. La un moment dat intră ca o vijelie un tânăr care ignoră coada, ajunge în fața primei farmaciste și se plânge de calitatea proastă a prezervativelor cumpărate de aici. Farmacista: ce au, domnule? Tânărul: se rup! Farmacista: nu se poate, domnule! Avem marfă de calitate. Un bătrânel care stătea la coadă: Nu, nu! Tânărul are dreptate. Farmacista și corul cumpărătorilor (bătrânelului): Ce, domnule, și ale dumitale se rup? Bătrânelul: Nu, ale mele se îndoiesc!
Doi buni și vechi prieteni de pahar se întâlnesc, ca de obicei, la bar. Comandă, unul bea, celălalt nu se atinge de pahar. Este întrebat de ce nu bea. Ce ai, frate, de ce nu bei? Prietene, am încurcat-o. Nevastă-mea m-a amenințat că nu mă mai primește în casă dacă mai beau. Ha, ha, ha! Asta-i o prostie. E o glumă, desigur. Nu-i, e lucru serios. Cel mai serios lucru din lume. Am eu un leac împotriva „ celui mai serios lucru din lume.” Fii atent: o să bem ca de obicei. Iar diseară, sau, mă rog, la noapte sau spre ziuă când ajungi în fața ușii îți dai pantalonii jos și suni la ușă. Când o să se uite nevastă-ta pe vizor și-o să te vadă o să-ți deschidă ușa imediat. Imediat, înțelegi? Prietenul pare că a înțeles și-și vede de pahar. Se face târziu, cei doi se despart. A doua zi se reîntâlnesc la același bar. Cel care a avut ideea cu datul pantalonilor jos îl întreabă pe celălalt: Ei, cum a fost, frate? ……… Zi, mă, ai făcut cum ți-am spus? Făcut. Și cum a fost? Dracu știe. Ai ajuns acasă? Am ajuns…. Spune mai repede! După ce am ajuns, am dat cu ochii de ușă. Mi-am dat pantalonii jos, am apăsat butonul și numai ce aud: „Urmează stația Eroilor, peronul pe partea dreaptă.”
Radu Sergiu Ruba
Bulă fără trăsăturile românului majoritar nu e posibil
1. Cât adevăr a putut să emită vătaful bolşevic Andrei Jdanov! El a împărţit lumea în lagăre, unul era socialist, altul capitalist, exploatator, imperialist etc. Trăiam aşadar în lagăr, mai în largul lui, nicidecum în palatele şi fortăreţele de unde era guvernat, călăuzit, încălecat. Interacţiunii dintre noi i se îngăduia aerul respirabil atâta cât să avem voie să cârtim. E un enorm avantaj cârtitul în regimurile comuniste, spune Alexandr Zinoviev, Occidentul nu-l cunoaşte. Cârteşti şi te descarci, râzi uneori în draci, savurezi spectacolul unei cârtelifabuloase care nu te responsabilizează prin nimic. Îl asculţi pe unul şi pe altul, spui un banc în legătură cu cele povestite sau pur şi simplu inventezi că ţi s-a întâmplat şi ţie una asemenea celor relatate. Ai, ca om în toate minţile, chef de adevăr. Iar acesta, adevărul, la anumite niveluri ale societăţii, e mascat, ascuns, secretizat. Camuflarea lui produce firesc legende, stimulează imaginarul. Poate că la mijloc nu e nimic extraordinar, dar obturarea intenţionată e insuportabilă. E adevărat că după 1947-’48, de pe urma unei istorioare pe care o debitai imprudent ori o atingeai întâmplător cu timpanul, puteai să nu mai vezi tejgheaua tutungeriei din colţ preţ de mai bine de zece ani. Însă din 1964, an cu decizii curajoase, între care eliberarea deţinuţilor politici, primejdia nu a mai fost la fel de colţuroasă. Aşa că bancurile de tot felul au înflorit, s-a râs mai mult şi mai terapeutic, s-a fabulat mai cu foc. Acţiunea era posibilă deoarece societata stătea împărţită în două: nomenclatura şi restul, privilegiaţii şi clasele zise muncitoare, adică un proletariat existenţial înzestrat, pe ici, pe colo, cu liberalisme intelectuale şi vicii narative cu valoare compensatorie. Lumea descrisă în bancuri şi anecdote era mai vie, mai reală, ca aia din conţopismele ideologice. Iar cârtitul mergea înainte fiindcă societatea zăcea îndelung pe loc, schimbările majorese produceau rar, cârtitorii ştiau despre ce să ciripească, ţinta lor era cunoscută de toată lumea, bancul, piesă sclipitoare şi spontană a cârtelii, viza puterea politică şi alte alcătuiri coerente clar delimitabile ca mentalitate precum minoritatea oltenească, evreiască, ţigănească, ardelenească, ungurească sau sovietică de la Radio Erevan. Puteau fi inventate orice felde bancuri, unele cu valabilitate eternă, altele ocazionale. Nea Nicu avea parte de cârteli la orice vizită de lucru. Bancul demonstra că, după natura lui, omul trebuie să trăiască într-o lume nuanţată, dinamică. Cea înţepenită îl determina să-i inventeze culori neobişnuite, să o facă să se miştedin loc, să i se întâmple ceva tulbure sau strălucit. Realităţii din jur nu i se întâmpla mai nimic. Pe de altă parte, o sesiune reuşită de bancuri, într-un grup, o gaşcă, îi scotea pe mulţi din handicapul expresiv, căci altfel, nu erau în stare să comunice nimic atrăgător. Tăceau şi se îmbătau. Bancul este eliberator prin umor, prin oxigenul adevărului său. El îşi premiază, îşi scoate în evidenţă naratorul. Poate să conducă la autosuperiorizarea celui care-l rosteşte, care arată, chipurile, că ştie multe, că se situează deasupra celor pe care îi ia peste picior, la care se uită de sus. Apoi, ironia sau zeflemeaua revărsate asupra unui personaj îl diminuează pe acela, îl devalorizează, deformează, retrogradează, mutilează, desfiinţează. Este „glumă, spirit, anecdotă” spune DEX despre banc, dar spiritul şi anecdota fac parte din literatură, sunt atât unelte de ale ei cât şi puncte de iluminare. Anecdota presupune schiţarea cel puţin a unui personaj, trasarea unei atmosfere de context, obligă la tuşe caracterizatoare. Iar Eminescu are dreptate: „Omul care nu ştie a râde”, deci, lipsit de umor, poate fi „monstruos”. Îl confirmă Umberto Ecco prin Jorge din Burgos, vânătorul orb al manuscrisului despre râs al lui Aristotel şi incendiatorul bibliotecii mănăstirii. Să fi ars întreaga mănăstire? Nu cred. Am dat pe acolo şi am găsit-o la locul ei în mai 2022. Dar nu m-am întâlnit cu manuscrisul lui Aristotel şi nu numai pentru că el nu există în realitate nefiind niciodată scris.
2. Diferenţa dintre bancurile dinainte de 1990 şi cele de după decembrie ’89, în măsura în care acestea din urmă au existat, este enormă, incalculabilă. Dispariţia cvasi-generală a bancurilor după revoluţie atestă intrarea evidentă într-o nouă lume, una de care omul a devenit brusc interesat, şi-a fixat ţinte sau au venit ţintele peste el. Se dovedeşte astfel că bancurile lăsau impresia libertăţii, cel puţin a celei de exprimare. Am spus-o mai sus, ele erau psihologic eliberatoare. Dar din momentul în care omul a simţit că a fost proiectat cu trăirile lui cu tot în libertatea reală, nevoia de bancuri s-a volatilizat. Trebuia să se mobilizeze, nu se mai găsea pe o scenă înţepenită. Simpla stare contemplativă dinaintenu mai era cu putinţă. Viaţa îl provoca pe individ, îl solicita în dezbateri cu prietenii, în dispute cu celelalte generaţii, în conflicte cu adepţii altor partide, ai altor confesiuni şi religii. Punctele fundamentale ale atenţiei şi ale ironiei, partidul comunist, Nea Nicu, dispăruseră. Nu toţi puteau reacţiona la fel la noua realitate, aşa cum reacţionaseră spărgându-se de râs la unele pete ale celei vechi. Interesul omului nu mai avea repere odihnitoare ca altădată, aceleaşi şi aceleaşi de la an la an, de la lună la lună. Nu mai era nevoie de stimulii bancului spre a presupune ori a inventa un adevăr. Adevărurile, mărunte, continue, măreţe, erupeau de peste tot, umpleau orizonturile cu evidenţa şi varietatea lor. Au apărut partidele, alegerile, mineriadele, Miss Obor, reclamele, televiziunile şi talkshow-urile, Miss Ţintirimul Învierea, manelele, Rodica Beclean, inflaţia, Sexy Brăileanca sau judecătoarea din Craiova care vara, în vacanţa judiciară legiuită, se prostitua în Italia că magistraţii încă nu deţineau privilegii.
3. Bulă fără trăsăturile românului majoritar nu e posibil. Dar e neam de român sudic, de bucureştean mai de la margine, isteţ, numai pe jumătate vulgar, inteligent în contact epidermic cu realitatea palpabilă şi vizibilă. Spun „pe jumătate vulgar” nu neapărat pentru că iniţiala oclusivă a numelui său înlocuieşte altă iniţială oclusivă, pe cea de la numele organului masculin. Cu acest nume, Bulă, personajul este sută la sută macho. E un simbol falic, ar spune Jacques Lacan. Psihanalistul francez are o teorie foarte curioasă susţinând că la nivelul personajelor, simbolurile falice sunt reprezentate de figurile masculine din literatura populară, unele cărora nu le tace gura, care flecăresc, dau totul de gol, mint, păcălesc, induc în eroare. Este vorba de bărbaţi ale căror nume încep cu oclusiva P, consoană percutantă. Exemplu, Polichinelle în Franţa, Pulcinella în Italia de nord şi Polecenella la Napoli, Puncinello la englezi, Petruşka la ruşi şi Hans Wurst la nemţi. Ei bine, toate aceste nume încep cu exploziva consoană P, afară de numele german, dar cum Wurst pe nemţeşte înseamnă cârnat, nu mai e nevoie de alt amănunt care să ateste simbolul falic. Dacă Lacan ar fi cunoscut limba română, s-ar fi referit la Păcală şi, fără îndoială, la Bulă. Iar Bulă ne este drag. El dispune şi de înţelepciune, găsind soluţii pe care nimeni nu le întrevede, dezvoltând viziune istorică, justiţiară şi chiar teologică.
4. Bancuri de neuitat? Tensiuni mari între Occident şi Uniunea Sovietică după invadarea de către aceasta a Afganistanului în decembrie 1979. Olimpiada însă fusese programată la Moscova în vara lui 1980. Se decide însă sancţionarea URSS-ului şi mutarea jocurilor la Bucureşti. Vine ziua deschiderii, Ceauşescu ia cartonul olimpic de pe care să citească şi începe: – Ooo… Oooo… OOOOOO… – Mai jos, tovarăşe preşedinte, îi şopteşte un consilier, mai jos vă rog că alea-s cercurile olimpice.
De câţi miliţieni e nevoie ca să se monteze un bec? Se credea până nu demult că cinci ar fi suficienţi. Nicidecum, Strict necesari sunt doisprezece, după cum urmează: doi se suie pe masă ca să monteze becul ţinându-l dintr-o parte şi dintr-alta. Patru învârt masa ca becul să se înşurubeze. Alţii patru se învârt însens invers ca să nu ameţească primii patru. Iar doi stau de şase să vadă când vine curentul.
Nuntă mare încartier, lume multă. Dar un fapt bizar de-a binelea le sare tuturor înochi: mirele e un tânăr de o frumuseţe exemplară, în timp ce mireasa e de o urâţenie de speriat. Comentariile se concentrează asupra ciudăţeniei: – Ce nasoală e mireasa, oameni buni, ce dihanie! – se miră un participant. – Şi ce dacă? – sare cineva. Bine că-i tânără şi inteligentă, are şi doctoratul, dovadă că am crescut-o foarte corect! Nuntaşul cu comentariul, simţind că are de a face cu cineva din familie, dă să-şi ceară scuze: – Vai, domnule, vă rog nu vă supăraţi, ca tată al fetei desigur… – Io-s maică-sa, boule!
După vreo zece ani de căsnicie, Ion şi Măria nu se mai înţelegeau. – Mărie, ameninţă Ion, io nu mai pot, te las, mă duc în lume, divorţez! – Ioane, răspunde Măria, văduvă m-ai luat, văduvă să mă laşi!