Sunt zile
când vibrații minunate apar,
se apropie de marginile stricate ale trupului
și încearcă să mi le repare –
alcătuiesc o cămașă lungă și fină,
îmbrăcat cu ea să pășesc eu nemuritor
printre zgomotele ce străbat trotuarele lumii,
peste ecourile așezate în țara nisipurilor,
spre foșnetele ce fac să unduie pomii și iarba;
nici întunericul nu le împiedică prezența,
atunci toate se transformă în umbre
care îmi umblă prin minte,
călătoresc în interiorul propriei memorii
și o schimbă fără de grijă în fiecare zi;
îmi spun: „sunt un fel de ființe aceste vibrații,
sunt niște fire de lumină cuprinse de friguri,
o să mă rog ca ele chiar să existe,
altfel va fi vai de viața mea,
altfel vai de moartea mea tristă”
și mă rog, mă rog, și deodată descopăr
uitarea în interiorul unei îmbrățișări,
acea pașnică și tainică și rodnică alchimie –
gustul și aroma poeziei –
ce altceva
Habitat
la marginea perdelei,
lângă inelul din care aceasta s-a desprins
a răsărit soarele;
deja se aud la fereastră pașii,
sunetele ce le poartă cu ei ceilalți,
succesul ori eșecurile prost gestionate,
un fel de meduze ce se învârt
în jurul fiecăruia,
maniace care obligă la un syllabus;
contest social,
curiozitate,
disciplină,
adaptabilitate,
inteligență emoțională,
decizii luate uneori la ora trei a nopții
și gândul la tine;
ascult și mă simt risipit
printre pașii aceștia ai lor –
purtători de diplome impecabile
sau de oameni care construiesc
pe neștiute
câte ceva pentru ceilalți;
o realitate aparent liberă,
ca marginea perdelei ce te închipuie,
ca străzile ce unduie necontenit printre blocuri
Măsura singurătății
dragostea mea
conturată de liniile trupului tău –
în care stă ascunsă
aurie și alungită
ca o lacrimă de miere,
pe care s-o gust
când străvechea primăvară
ajunge în inimi și le umple lăuntrul;
fluturi stingheri,
pe aripile cărora îți este zugrăvit chipul,
vin și-mi acoperă pereții camerei;
aș dori să putem privi amândoi așa ceva,
cu toate că ochii tăi,
insistent de absenți,
spun că este târziu,
mult prea târziu pentru asta;
ochii tăi
relicve în gânduri
Peisaj cu dorință
pentru aceia în jurul cărora
stau cerc sulițele luminii,
voi spune că
dragostea dintre un el și o ea
este doar aceea care poate învia
după ce a fost senin crucificată,
chiar de cei doi
cu ceilalți roi în jur,
trecători
necruțători sau nepăsători;
ce ziceți –
se poate întâmpla?
Vizita
am fost și eu în orașul medieval
unde din pietre cubice era scris
„Noi ne-am iubit!“
iar când citeai
o lumină trecea prin sufletul tău,
ca printr-un vitraliu
ce trebuie adus la viață;
atenție – la fața locului
ochii nu puteau clipi, deși
un pic de verde înnobila discret
griul singurătăților;
astfel se dădea încă o șansă
privirilor ce intrau pe ușile largi,
căutau spre cărțile deschise întâmplător
în zona suferinței, totuși
nimeni nu le aștepta sfârșitul;
câțiva copii scriau în piață pe ziduri
codul existenței părinților,
„este un ritual din care li se va mobila
viitorul”, ni s-a spus, și apoi
pe mâna întinsă a ghidului a venit un șoim;
și-a strâns aripile
și s-a făcut noapte,
iar vântul a tocit
toate pietrele cubice
din centrul orașului
unde, peste câteva zile,
se va da un mare bal caritabil,
cu o tombolă
al cărei unic premiu
va fi dreptul cuiva de a scrie
ceva, un vers din pietre cubice
O tăcere mare
ar trebui ca harta aceasta să aibă o legendă din culori,
îmi zic stând la intrare,
cian-magenta-galben-negru sau varianta pantone,
intru în gând cu tine,
zgomotele, bannerele Romexpo parcă aceleași,
oameni înconjurați de sfere,
când se apropie prea mult sferele se întrepătrund,
toate aflate pe calea ouroboros,
mai luminoasă sau mai întunecată
după coperțile cărților ce o veghează din standuri,
uneori mâinile unor cititori intră prin ele și mângâie cuvinte,
desigur iubirea și încrederea se pot atinge doar cu mănuși,
altfel inimile pot căpăta fisuri;
în cărți apar și locuri de odihnă,
sunt destui copii și bătrâni pe aici,
observ că există mai ales opusuri scrise în vremuri de război
pentru a fi citite atunci când pare să fie pace,
unele au culoarea frunzelor toamna și produc
mici incendii ale sentimentelor ingenios ascunse,
spre încântarea celor abandonați de grijile zilei;
aici toate genurile întâlnesc toate genurile,
destui se înghesuie în spațiul de evenimente dintr-o margine,
acolo praful și pulberea cărților sunt interzise cu desăvârșire,
nu există niciun fel de graffiti pe ziduri,
doar zgomotul celorlalte lansări este permis,
o întrecere de care avem parte
pentru a nu uita că suntem înconjurați de viață,
în viață contează unde te oprești, unde ar putea fi ieșirea;
vocile celorlalți trag de mine,
tot ce-mi doresc acum este o legendă de culori ale coperților,
arătând ca un curcubeu (câte culori pentru poezie?),
să-mi pot asorta îmbrăcămintea cărților pe care le prefer,
implicat să fiu și eu în parada celor mulți,
iar după ce-mi voi potoli setea de cuvinte,
o tăcere mare să răsară din mine.
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.