Motto: Cel ce pierde drumul e bucuros și de cărare
Prima parte
Nu se cunoaște o dată aproximativă când mirajul de la Șapte Izvoare a intrat în conștiința localnicilor. Nici pomeneală pe atunci de vreun circuit turistic sau vreun pelerinaj în tărâmul magic al tuturor minunilor posibile. Mai întâi a apărut în sat schimnicul. Aveam nouă ani, venisem de la școală, tata murise și eu cu mama ne mutasem din Merișani, de pe Valea Pribei — la Malu Vânăt, satul vecin, în casa bunicii Păuna unde copilărise și locuise mama până s-a măritat cu tata.
Aproape lipită de casa bătrânească, fratele mamei își ridicase o casă nouă, rămasă netencuită. Abia te puteai strecura în dungă să treci printre ele ca să ajungi în grădină. Să fi avut cinci ani, trăia tata, când am scăpat în groapa cu var. Venisem cu mama de mână pe jos trei kilometri, în vizită. Plouase, se făcuse lac, mormoloc de guștere cum eram, am alunecat și am căzut în apă. M-am simțit prins de o aripă și ridicat din groapă de un uriaș.
Unchiul Gheorghe, fratele mamei, era un uriaș blând. Atât de blând şi de uriaș că se dădea de-a rostogolul mergând cu grijă mare să nu se clatine ulița prea tare când călca de pe un picior pe altul. Uriaș, uriaș, dar nu prea înaltul! Pregeta să se urce pe cântar după ce cântărea sacii cu făină. Era brutar. Să nu se strice cântarul!
Sulița adevărată a Sfântului Gheorghe (avea o icoană mama-mare Păuna cu Sfântul Gheorghe și balaurul, prinsă în cui pe peretele dinspre răsărit în odaia bună), cum spuneam, sulița i-am văzut-o prima dată întâmplător, într-o zi de vară când unchiul Gheorghe încinsese lupta cu balaurul. Așa a fost să fie!
Fusesem la râu să mă scald cu vărul Cornel (el avea mai mult cu cinci ani decât mine). Locul de scaldă era lângă podul de fier, unde va fi să fie peste ani barajul. Tata se internase în București, mai avea de scos patru schije din plămâni, rămăseseră acolo din vremea războiului. Mama lucra la oficiul poștal, telefonistă.
La Merișani s-a înființat prima poșta de la Pitești spre Curtea de Argeș și Râmnicu Vâlcea, consemnată în „Marele Dicționar Geografic al României”, coordonat de George Ioan Lahovari împreună cu C. I. Brătianu și Grigore G. Tocilescu, publicat în cinci volume de către Stabilimentul Grafic J. V. Socec în perioada 1898–1902 (ca scriitor mă documentez, nu scriu doar ce îmi trece prin minte).
Avea serviciul cu „neica” Gheorghe, cum îi zicea ea, amândoi în aceeași clădire, lângă poarta de intrare a frumosului parc cu platani și brazi plantați de răposatul Alexandru Tache Zisu, ce se întindea până la râu către nord și până la biserica Adormirea Maicii Domnului, pe partea opusă unde se aflau și casele boierești. Întreg domeniul era înconjurat de un zid înalt de cărămidă și legenda orală povestește că a locuit acolo într-o vreme Elena Lupescu, amanta prințului Carol, și mai târziu soția regelui Carol al doilea.
Mărturisesc, nu am găsit documente oficiale sau referiri întâmplătoare în biografia ei sau a lui Carol care să-mi confirme legăturile cu satul nostru.
Funcționa în față poșta și un magazin general, iar în spate, în aceeași clădire, în prelungire ca latură a unui L mare de tipar, brutăria și MAT-ul cu terasă și mese așezate la umbră. Ne-a strigat mama și am intrat cu ea în brutărie. Afară cald, înăuntru şi mai cald! Neica Gheorghe (așa îi zicea mama, neica), fredona în surdină un cântecel într-o veselie. Curgeau apele pe el, dar nu pregeta să se lupte cu balaurul. E de presupus că dacă ar fi luat o notă prea sus și mai tare la cântare, ăia de la galerie i-ar fi adus din propria lor plăcere, în loc de apă vie, din când în când, câte-o halbă cu bere (ca să tacă!…).
Balaurul avea șapte capete cu șapte guri de foc şi unchiul Gheorghe nu stătea o clipă pe loc. Se rostogolea şi manevra o suliță cu coada peste măsură de lungă. O ținea în mâini şi o tot înfigea, îndesa, răsucea, cât era de lungă, să ajungă în burta monstrului. Din timp în timp o scotea şi vedeam cum ieșeau aburi din ea.
Am rămas uluit să constat că în loc de vârf oțelit, sulița unchiului Gheorghe avea la celălalt capăt o lopată, un cârpător de lemn pe care rânduite, scotea câte două trei pâini rumenite de-odată.
Când s-au mai potolit vipiile, am plecat spre casă pe sub castani, pe bucata de șosea asfaltată, cu pâinea și lipiile calde în plasă. Asfaltul era turnat doar pe o porțiune limitată, de la Merișani-gară, unde trenul îl aducea pe Carol (nu știu, nu am dovezi, când era rege sau doar prinț?), până în poarta parcului, unde îl aștepta Lupeasca și, pe aleile umbrite îl conducea spre cuibușorul lor de nebunii).
Spicuiam în mintea mea de copil din poveștile Miței, sora mai mare a tatălui meu, doar ce-mi convenea. Țața, cum îi ziceam noi nepoții, avea toate răspunsurile la curiozitățile mele când întrebam, însoțind-o în lunca Argeșului cu Joiana la păscut. Și mie — îmi plăcea cel mai mult, să alerg cu tălpile goale pe asfaltul încins pe porțiunea aceea de drum, gândindu-mă că pe-acolo a trecut și regele, iar asfaltul se turnase dinadins ca să nu-și murdărească el pantofii în noroi când ploua.
Nu era așa! Se asfaltase mai târziu șoseaua, în vremea comuniștilor, iar ca să nu se murdărească pantofii regali cu noroi, problema o rezolvase primarul comunei întinzând un covor roșu, de la peron până în spatele gării, unde aștepta caleașca. Am văzut caleașca regală printre ulucile unui gard, pe Valea Boierească, demontată, cu tăbliile aurite depozitate sub o șatră, în curtea unui om ce fusese vizitiu cândva. Copil fiind veneam de la biserică unde luasem împărtășanie. Biserica era situată dincolo de școală, lângă parc. Școala se afla chiar în mijlocul satului unde se întâlneau cele trei văi ce șerpuiau între dealurile plantate mai ales cu meri. Valea Pribei, Valea Țigăncii și Valea Boierească. Fiecare vale cu povestea ei. Unul dintre dealuri purta numele tatălui meu. Dealul Tomi. În vatra satului doar pe tata l-a chemat Toma, dar când s-au dat înapoi pământurile, după 89, nu l-am găsit cu dealul în registrul agricol și nici tata nu mai era demult printre noi să-l întreb.Ăl bătrân, alde Tobârlan, a fost într-o vreme primar pus de liberali, dar nu știu dacă el venise cu principiile alea sănătoase ca să-i protejeze regelui încălțările, m-aș mira!
Doamne ce gust aveau lipiile calde!… M-am gândit în mintea mea de copil că lipiile alea l-au ajutat pe unchiul Gheorghe, neica, să încheie cu balaurul Pacea de la Merișani…
*
Am intrat în curte să arunc repede pe sală ghiozdanul din carton gros, îmbrăcat cu pânză albastră, plin cu cărți și caiete pe care maica mare Păuna, ca sa-l înveselească, lipise trei abțibilduri, de fapt trei gușteri colorați diferit ce semnificau inițialele numelui meu, ITI. Mă grăbeam să plec la joacă cu prietenul Titel, băiatul aviatorului, ce mă aștepta în capătul uliței.
Ulița era o bretea la drumul principal, numai a noastră. Și casele, a bunicii și a unchiului Gheorghe, erau așezate când veneai dinspre Vâlcele exact la mijloc, după primul cot unde se îndoia litera U. Mai mergeai cincizeci de metri și după ce ajungeai la fântână, ulița ocolea din nou ca să iasă în drumul principal spre direcția Merișani.
Pe ulița strâmtă avea loc numai căruța cu lemnele de foc pe care o aducea Nelu Preotesii sau Apreotesii, nu-i știu numele corect, cu caii lui. Ce știu e că mama când veneam de la Merișani, rar, îl striga la poartă și li se luminau fețele când se luau în brațe și nu se mai terminau de vorbit.
Și pe el îl ținea de frate mama! E drept, mai de departe, probabil frate vitreg numai de tată. Mai tânăr decât ea, dar el nu era Nedelcu, cum o chemase pe mama când era nemăritată, că am întrebat-o. Nu pot zice că e de vină uitarea mea. N-am știut niciodată sigur! Mi-a trecut pe la urechi parcă în vis numele, Nelu Preoteasa (?…) sau Apreotesei (!…), atâta știu!
Ca autor de carte n-ar trebui să scriu baliverne, dar nici să las lucrurile încurcate, de-aia am stat să deliberez. Pe mama mare Păuna o chema Sanda. Și pe unchiul Gheorghe, și mai aveam un unchi la București, unchiul Ion, funcționar în ministerul minelor, pe amândoi deci îi chema tot Sanda. Și cum mama-mare era văduvă de război, sigur primul bărbat al ei murise pe front.
Frumoasă ca o păuniță, rămasă văduvă de tânără cu doi copii, după ce-i murise omul pe front, a crezut că va avea nevoie de un tont la ușa casei și l-a luat la pont pe Nedelcu ăsta, mai tânăr decât ea. Să-i țină de urât și s-o ajute! L-a ținut cât să-i mai facă un copil… Ce bine că a fost fată, să îngrijească de ea mai târziu (!). Aur curat la casa omului o fată și a botezat-o Aurelia. Mama mea Aurelia cu neica Gheorghe și neica Ion s-au avut toată viața lor de frați buni.
Mândră cum era mama-mare Păuna și-a făcut socotelile. Risca să-și piardă ajutorul ca văduvă de război, dacă s-ar mai fi măritat o dată. Poate că i-ar fi luat statul și pământul din luncă înapoi, pe care i-l dăduse tot ca văduvă!… Era democrație populară, nu puteai știi! Gura lumii slobodă (se mai pune și asta!), o luase vântul și o purtase până la urechile ei.
Născuse preoteasa — nevasta popii din Vâlcele. Popa era bătrân, cine să-l creadă că era în stare să mai facă un copil!?… Probabil că la biserica aia, Nedelcu să fi fost țârcovnic… Dar n-a fost nevoie să-l recunoască în acte pe copilul preotesei, că popa era cumsecade și numele popii s-a nimerit să fie Apreotesei.
“Du-te omule! Strânge-ți lucrurile, mergi pe drumul tău și crește-ți copilul!”, i-a zis mama-mare Păuna.
Unde s-au cunoscut Aurelia cu Nelu? Când au aflat că sunt frați? Că n-au crescut împreună… Cu siguranță la școala primară de la Brăteasca (am învățat și eu acolo două clase, a III-a și a IV-a), undeva la mijlocul drumului. Mama venind de la Malu Vânăt și el de la Vâlcele. Copiii draci n-ai ce să le faci!…
“Bă, voi știți că sunteți frați?”. Și după ani, cum se învârte roata vieții, Nelu preotesei se mărită la nevastă, cum vine vorba, în casele de la intrarea dinspre Merișani din capătul uliței. Pe nevasta lui Nelu eu nu am văzut-o niciodată! Nu ieșea din casă nici măcar când îl striga mama la poartă.
Descărca lemnele din căruță, le arunca peste gard în curtea noastră, adăpa caii la fântână și când ieșea de pe uliță, deschidea porțile și intra direct la el în curte. Avea un gard înalt de nu se vedea nimic în spatele lui, doar acoperișurile a două case și-un pătul.
La noi, în spatele caselor, se întindea grădina cu pomi fructiferi, mai mult pruni, până la râpa ce o săpase Argeșul în coasta malului, râpa aceea abruptă. Am studiat terenul de o sută de ori în gând, nu se putea folosi ca tobogan precum ruptura de deal din spatele casei lui tata mare Tobârlan, de pe Valea Pribei. Locul care m-a marcat toată viața în strânsă legătură cu ochii Mariei, larg deschiși, rugători, ce parcă se stingeau într-un țipăt mut, când se lupta cu Gică, până ce a apărut ca o binecuvântare, trimis de Dumnezeu, gușterele, ca să oprească violul (secvența asta am povestit-o într-un alt roman, n-o să mă mai opresc la ea).
Pentru a ajunge la râu trebuia să ocolești, printre rugi și arbuști, pe o potecă întortocheată, locul periculos. Dar azi hotărâsem că nu mergem la râu. Alesesem Dealul Mare ce se întindea de partea cealaltă a drumului principal. Urcam prin grădina lui Titel. Deasupra era un platou întins de unde urmăream avioanele în zbor. Pe acolo era ruta lor, în afara zonelor locuite cât se putea(!). Așa erau trasate culoarele de zbor,să nu-i deranjeze pe localnici zgomotul și desigur, pentru o mai liberă legătură radio cu cei care urmăreau pe radar traficul aerian. Nu prea știam eu cum era cu radiolocația, dar îmi închipuiam.
Titel avea un binoclu și ne făcusem acolo pe deal un observator. Se apropia ora când trebuia să treacă taică-său și nu puteam pierde momentul. Către linia orizontului vedeam avionul cât un guștere zburător, cum se apropia și creștea pierzând din altitudine cât să-i deslușim clar aripile fără binoclu, clătinându-se într-un semn discret. Noi îl salutam zgomotos aruncându-ne în aer șepcile de școlari cu cozoroc, inscripționate cu literele galbene ca gălbenușul de ou, S.G. de la Școala Generală.
Când am ieșit pe poartă de la mama-mare Păuna în alergare, după ce aruncasem ghiozdanul pe sală, am slobozit prin juxtapunere și salutul grăbit: “Sărut mâna mama-mare, am luat zece la compunere (!). Cu privirea mea periferică (tocmai învățasem la școală ce e o privire periferică și cumva, exersam), l-am zărit pe călugăr ieșind cu mama-mare din grajdul vacii, în veșmintele lui negre, cu o oală în mână și în cealaltă având un ulcior.
Întorcându-mă de la joacă spre seară, mi-am adus aminte și am întrebat-o pe bunica cine era străinul acela și ce avea în ulcior. Mi-a răspuns cât se poate de scurt că era călugărul de la Șapte Izvoare, venise după lapte și în ulcior avea apă de la fântâna noastră. Aș fi vrut nelămurit s-o întreb de ce, cu șapte izvoare lângă schit, ia apă de la fântâna noastră, dar îmi era o foame albastră după alergătură și n-am mai întrebat nimic…
Partea II-a
Îmi aduc aminte deviza scrisă pe frontispiciul site-ului Șapte Izvoare și îl recunosc îmbătrânit pe schimnicul care dădea interviul la CNN.
Locul magic unde se petrec toate câte se petrec aici în carte este plasat undeva pe dealul Valea Radului, la jumătatea drumului național între Pitești și Curtea de Argeș, lângă satul Vâlcele. Există un indicator stradal pe partea stângă a șoselei, la intrarea pe un drum lăturalnic, cu scrisul aproape șters, Spre Șapte Izvoare, și, trecând un pod, ajungi la un stejar falnic ce te avertizează pe un panou agățat de una din ramurile aplecate în drum, scris mai de curând, că e interzis să faci foc în pădure și să tulburi liniștea naturii cu tăieri neautorizate.
Un bun prilej să te reculegi în sinele tău până ajungi la bisericuța unde se țin slujbele de duminică. Acea bisericuță luase foc.
Din spatele bisericuței pornesc prin pădure șapte poteci care la un moment dat se împletesc și se despart apoi, dar sigur vei ajunge la troițe. Sunt șapte troițe construite și pictate la fel, așa că e greu să alegi pe care dintre cele șapte poteci vrei s-o urmezi, până să dai de praguri. Și riscul e fără egal căci doar unul dintre praguri pe sub care trece izvorul, deschide portalul dorit, ca să poți ajunge să-ți citești dinainte viitorul, scris în pagina ta personalizată din Marea Charte a Destinului.
Celelalte șase deschid porțile iadului… Și nu ți-e totuna ce vrei să alegi!
De aceea renunțase la proiectul pilot Larry Page, primul dintre magnații lumii care a vrut să se implice financiar. Zona însă începuse să se dezvolte. Heliportul de pe lac era gata și se ridicase deja un cartier de locuințe lacustre.
Tot mai mulți turiști dădeau târcoale locului și treceau pe la bisericuță să se închine mai ales duminica, să poată asista și la slujbă.
Pe noul domeniu al Tobârlanilor, după ce câștigaseră în contencios procesul cu statul, cumpăraseră un teren în marginea parcului și își începuse activitatea întruna dintre hale, Ferma Gușterilor. Eraplasată în apropierea barajului, lângă podul de fier, unde își avusese în vremea comuniștilor sediul cei de la Metale Rare.
Parcul înconjurat de un zid de cărămidă înalt de peste doi metrii jumate, cum am mai spus, se întindea pe zeci de hectare către Valea Boierească până la biserica Adormirea Maicii Domnului, aflată lângă casele boierești. Doar că acel cuibușor de nebunii al lui Carol și al Lupeștii se afla dincolo de zid, în interiorul parcului, pe un platou mai înalt, iar Ferma se ridicase, în afara zidului, lângă râu. După al doilea război mondial în vremea democrației populare, casele boierești se transformaseră în Sediul Județean al Casei Agricole, iar mai apoi, după decembrie 89, în Han turistic.
De când s-a aflat că în scopul valorificării tuturor minunilor posibile și imposibile din zonă, inclusiv metalele rare, aterizase pe heliportul din Merișani, ElonMusk, mult mai curajos și dispus să riște în afacerile lui decât Larry Page, nu se mai discuta despre nimic altceva în localitate și împrejurimi.
Venise cu un Starlink micuț (un aparat de zbor multifuncțional care se putea andoca pe o platformă plutitoare pe care și-o construise spre coada lacului, ca să nu încalce vreo proprietate privată). Adusese cu el și șapte mini-sateliți de cercetare din flota lui, ce se instalaseră deasupra localității, dispuși sub forma Carului Mare (se vedeau doar noaptea). Șapte luminițe fixe, astfel că Nae Chiorul din Capul Piscului își asumase riscul să declare că apariția pe cer a dublurii Carului Mare e un semn rău.
Fiecare dintre sateliți capta datele din teren într-un sistem sofisticat de programe pe computer și le analiza secundă cu secundă.Studiul urmărea orice mișcare și mod comportamental, al micuțelor insecte din ordinul Hymenopterelor. La lumina zilei era studiată cu preponderență activitatea albinelor— cea a furnicilor mai mult noaptea. Avându-se în vedere traseele complicate și punându-le în strânsă legătură cu măsurătorilefluxurilor magnetice și mediul ambiental pe cursul superior al fiecărui izvor în parte.
Greu de înțeles pentru mine cum s-ar fi putut interpreta rețeaua aceea de linii divers colorate, roșii, verzi și albastre, amestecate, din diagrama reprezentând specificul și diferențierile caracteristicilor pe cursul celor șapte izvoare, ca să poată fi aleasă opțiunea corectă într-un final. Nu era treaba mea, că de-aia s-a inventat AI-ul (inteligența artificială) ca să ne descurce.).
Se pare însă că și mini-sateliții de cercetare încurcaseră la un moment dat rețeaua potecilor și a fost nevoie să se întoarcă și să refacă studiul de la început. A apărut neașteptat pe una dintre poteci, un guștere, probabil scăpat de la fermă și toate cele șapte camere care supravegheau și-au îndreptat, ca într-o magie, obiectivele spre el. Animăluțul s-a proptit în coadă, s-a asigurat că a obținut prim planul tuturor filmărilor și odată a dispărut strecurându-se pe sub niște frunze de brusture. S-a creat o oarecare învălmășeală, ceva s-a blocat în memoria inteligenței artificiale și pe cele șapte ecrane în fiecare dintre cei șapte mini-sateliți a apărut scris EROARE…
Privind responsabil spre viitorul posibil și gândindu-te ce s-ar putea întâmpla în devălmășia potențialelor mulțimi umane, stârnite și agitate de zvonuri și curiozități bolnăvicioase, animate de dorința de a ajunge cu orice preț la portalul dorit și a trece dincolo pe sub el, ca să aibă posibilitatea de a-și cunoaște viitorul dinainte, citind paginile personalizate pentru fiecare de Dumnezeu. Pe ele, pe mulțimi, cum le-ai mai putea întoarce din drum!?…
Cum să stăpânești ceea ce ar putea deveni o adevărată apocalipsă?
Totuși Proiectul celor 7 Izvoare părea să prindă consistență.
Musk a vorbit cu călugărul, și în același timp, agnostic cum era, a consultat AI-ul despre cunoașterea viitorului, aflând că în multe religii (creștinism, iudaism, islamism), Dumnezeu este atotputernic, atotștiutor și atemporal — adică dincolo de timp. În această accepțiune El e singurul care poate cunoaște dinainte ce i se va întâmpla fiecăruia. Și, cum ar fi fost posibil cu atâtea probleme să mai și uite, și-a făcut însemnări în Marea Charte a Destinelor păstrată undeva în Eden.
Nu cred că sunt exagerat în ce spun! Altfel, de ce ar fi simțit nevoia să inventeze mai întâi cuvântul și abia apoi, s-a apucat să creeze lumea. Lucru era bun să rămână consemnat undeva pentru veșnicie, dar și veșnicia poate fi relativă. Credincioșii afirmă adesea că Dumnezeu are întotdeauna un plan, dar oferă și liber arbitru, ceea ce creează o tensiune interesantă între predestinare și libertate.
Dar să lăsăm misterele creației acolo unde sunt cu rostul și amănuntele lor și să ne ocupăm de cuvintele și treburile noastre, e drept mult mai mărunte.
Elon Musk venise în cap cu ideea de a marca cu semne acea potecă din pădure ce ducea la portalul care se deschidea în Eden, dar își dăduse la timp seama că afluxul celor interesați să treacă pe sub portal, ar fi putut deveni catastrofal. Fenomenul nu ar fi putut să fie ținut sub control și s-ar fi transformat ușor într-un conflict global.
Șansa de a reveni la prezent atotștiutor, din călătoria cunoașterii, n-avea cum să fie sigură! Ar fi ca și cum te-ai urca și te-ai da jos de pe cal la prima lecție de echitație, doar în imaginație. În imaginația ta sau a instructorului, după care ar trebui să te urci pe cal de-adevăratelea… Mă rog, așa ceva!
În plan filozofic, gânditori ca Spinoza, Descartes, Kant sau Nietzsche au oferit interpretări diferite ale ideii de Dumnezeu — de la o forță abstractă a rațiunii universale, până la o construcție umană necesară moralității. „Există și curente care văd ideea de Dumnezeu ca o proiecție a dorinței umane pentru sens”. Am pus ghilimelele pentru că aceasta este o reflexie a inteligenței artificiale la o întrebare a mea, care cine știe de unde a fost copiată.
Știința nu afirmă și nici nu neagă existența lui Dumnezeu. Ea lucrează cu ipoteze testabile, iar Dumnezeu nu este o ipoteză testabilă. Însă unii oameni de știință (precum Einstein) au folosit un limbaj aproape religios când vorbeau despre ordinea Universului.
Dacă Universul funcționează complet determinist (cum credea Laplace), atunci o „inteligență infinită” ar putea calcula fiecare eveniment viitor. Totuși, mecanica cuantică a introdus incertitudine și probabilitate: nu putem ști totul exact, chiar dacă avem toate datele. Chiar și dacă Dumnezeu sau altă ființă ar ști viitorul, noi nu avem acces complet la el — am putea primi doar un eșantion, poate pentru că nu am putea suporta acest lucru, sau pentru că viața are nevoie de incertitudini.
Ce-o fi vrând să insinueze autorul introducând aceste considerații seci, demne de raționamentul unei inteligențe artificiale?
Poate că însuși Elon Musk, pe modelul trumpist al fostului său prieten (când scriu aceste rânduri e certat cu Trump!), este cel care a stârnit focul de la care am pornit, ca să poată veni cu echipele lui de pompieri în costume ignifuge de culoare neagră, cu gușterele de culoare verde deschis, fosforescent, strălucind ca siglă pe ecusonul prins la piept de combinezon în dreptul inimii?
Văzuse din aparatul de zbor și ceruse detalii de la flotila de sateliți cu privire la ființele acelea stranii din curtea fermei, așezate ordonat în grupulețe, întinse jumătate la soare, jumătate la umbră adunate în sesiuni de brainstorming. I s-a părut ceva nefiresc, le-a făcut o poză și a trimis-o către chatgpt, formulând întrebarea:
Ce reprezintă ființa gușterului și ce simbolizează gușterele în diversele culturi și religii?
Chatgpt a răspuns în două secunde:
Gușterul (sau șopârla) este un simbol fascinant și ambiguu, iar semnificația lui variază mult între culturi, religii și epoci. În general este asociat cu supraviețuirea, regenerarea, adaptarea și lumea umbrelor. Iată câteva interpretări relevante:
1. Simbolism universal (arhetipal/mitologic).
Regenerare/Renaștere: fiindcă își poate pierde și regenera coada, gușterul simbolizează capacitatea de a supraviețui și de a te reinventa. Acest aspect e des întâlnit în mituri despre transformare.
Supraviețuire/Adaptabilitate: se strecoară, se ascunde, își reglează temperatura — e un simbol al prudenței și rezilienței.
Lumina și umbra, pentru că se mișcă între soare și locuri întunecoase, poate simboliza și dualitatea dintre conștient și inconștient, rațiune și instinct.
2. Grecia și Roma antică.
În mitologia greacă nu apare frecvent, dar era uneori asociat cu zeița Gaia (Pământul), ca o ființă telurică, primitivă. În Roma, gușterul care hibernează simboliza moartea urmată de renaștere, fiind pictat uneori pe morminte sau în mozaicuri casnice ca simbol al ciclului vieții (Ăl bătrân, Tobârlan îl avea sculptat pe tăblia patului).
3. Culturi precolumbiene (azteci, maiași).
Șopârlele/reptilele mici erau asociate cu zeii subterani sau cu puteri magice legate de foc, pământ și transformare. Ele puteau fi văzute ca mesageri între lumi: între cea vie și cea a morților.
4. În Africa.
În anumite triburi africane, gușterul este un animal solar, care aduce noroc. Alteori e văzut ca simbol de viclenie și avertizare — apare brusc, fuge, trage un semnal de alarmă.
5. În tradițiile orientale (China, India)
În China antică, gușterul era considerat un animal inferior dragonului — dar rudă apropiată, deci posedând puteri latente. În unele texte hinduse, reptilele mici simbolizează forțele karmice minore, care pot înclina balanța în bine sau rău, în funcție de acțiunile umane.
6. În tradiția creștină.
Nu are un rol major, dar uneori apare ca simbol al ispitei, păcatului ascuns, fiind asociat cu șarpele din Eden. Alteori, în bestiarii medievale, șopârla care fuge din fața luminii poate simboliza omul care fuge de adevăr sau de „lumina lui Hristos”.
Totuși, în unele fresce medievale apare și ca simbol al vigilenței sau răbdării, în funcție de context.
7. În vise și psihanaliză (Jung, Freud).
Gușterul este interpretat ca o manifestare a instinctelor primitive, a umbrelor psihice.
Poate semnifica frica de ceva ascuns în interiorul tău, dar și puterea de a te transforma dacă îți accepți partea întunecată.
Concluzie
Gușterul este un simbol ambivalent:
—pozitiv: renaștere, adaptare, discreție, înțelepciune tăcută, protecție.
—negativ: ispită, frică, viclenie, lăcomie sau lucruri ascunse.
Cum e interpretat(?), depinde de contextul cultural sau simbolic în care apare.
Dacă ai un context specific(o carte, un vis, un tablou, o poveste), pot adapta interpretarea pentru acel caz…
Ispititoare propunere și, recunosc, un răspuns complet și documentat la întrebarea inițială. Dar cum să las AI-ul să-mi scrie romanul? Eu ce mai fac?…
*
În noaptea aia n-am mai putut scrie și nici dormi.
Pe televizor rula în buclă aceeași secvență cu pompierii zâmbind în fața flăcărilor, ca niște actori într-un film prost al cărui regizor se uitase adormit, într-o cârciumă. Aceeași secvență repetată la nesfârșit! Închisesem sonorul și din când în când, îmi venea să aplaud. Ce frumos ardea totul pe fundalul imaginilor și cât de bun era operatorul!… Se filma și cu drona, de sus.
Șapte zile a ars pădurea și șapte nopți, ca în Facerea. Numai că nu se crea nimic acolo, se desființa totul. A rămas în urmă dealul ca o Golgotă de cenușă și scrum. Cele șapte izvoare probabil că au secat și ele sfârșind în foc…
În cea de-a șaptea zi pe înserat, am zărit întâmplător un lanț de gușteri plecați în pelerinaj de la Ferma Tobârlanilor, peste podul de fier și baraj, făcând potecă apoi, spre dealul Văii Radului. Cu siguranță ei erau singurii care știau pe unde se ascunde, sub cenușă, cărarea către portal pe unde doreau să se întoarcă acasă…
Mi-am adus aminte de copilărie și de abțibildurile de pe ghiozdan. Trei gușteri colorați alcătuiau inițialele numelui meu, ITI, lipiți de mama-mare Păuna ca să-mi facă școala mai atractivă și colegii să-mi găsească mai ușor poreclă. Nu știam atunci că peste zeci de ani, gușterii aveau să țină cheia tuturor poveștilor mele.
(Fragment dintr-un roman, în pregătire)
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.