Adrian Alui Gheorghe: Ești laureatul Premiului Național de Proză „Ion Creangă”, ediția 2026. Între prozatorii care au primit acest premiu care poartă un nume prestigios, se numără D.R. Popescu, Nicolae Breban, Eugen Uricaru, Petru Cimpoeșu, Gabriela Adameșteanu, Dan Stanca … Ce reprezintă un premiu care are titulatura de național pentru un scriitor? Ce reprezintă pentru tine acest premiu care încununează, practic, o operă bine definită în proză? Cât de importante sunt premiile în literatura momentului?
Gabriel Chifu: Dragă Adrian, înainte de orice, pentru ca onorații cititori să-și facă o idee cât mai exactă privind dialogul nostru, e firesc să precizăm că el se desfășoară epistolar, cu întrebări trimise în scris și răspunsuri tot asemenea. Cuvântul scris are altă valoare, altă greutate decât cuvântul oral. O consecință a acestui mod de a dialoga este, de pildă, faptul că îmi este permis să cunosc de la bun început încotro merge schimbul nostru de replici și unde va ajunge. Dar, pentru ca discuția să aibă doza necesară de neprevăzut și derularea cuvenită, n-am să citesc toate întrebările înainte de a purcede să-ți răspund, ci pe rând; citesc o întrebare, formulez răspunsul și abia după aceea merg la următoarea… Acum, revenind la întrebările tale concrete, remarc că ai vrut să-mi testezi atenția, memoria: din enumerarea de nume strălucite ale prozei noastre de astăzi răsplătite cu Premiul „Creangă”, lipsește Mircea Cărtărescu, dar, bineînțeles, nu am cum să-l uit tocmai pe acest prozator excepțional, scriitorul român cel mai tradus în lume, care se bucură de o recunoaștere internațională ca niciun alt autor din întreaga noastră istorie literară. Există chiar un detaliu, un element biografic comun lui Mircea Cărtărescu și mie, prin care ne diferențiem de ceilalți prozatori (pe care-i citesc și îi admir!) răsplătiți cu această distincție pentru proză. Acel amănunt îl voi dezvălui la sfârșit, nu deocamdată.
În fine, să formulez și răspunsurile. În opinia mea, nu adjectivul național adăugat în titulatura unui premiu dă valoarea acelui premiu. Ci altceva: câtă autoritate literară are juriul care-l acordă, dacă juriul e capabil să facă alegerile cu discernământ. Totodată, contează enorm și cine a primit de-a lungul timpului acel premiu, câtă acoperire valorică are opera laureaților. Dacă lista premianților cuprinde nume meritorii, atunci distincția are un prestigiu consolidat, este dorită de alți scriitori de vocație dovedită și, desigur, este onorant pentru orice autor literar să se alăture celor din această listă. Dacă nu, nu.
Premiul „Creangă” îndeplinește condițiile pentru a figura drept cel mai important premiu românesc din domeniul prozei. Și, da, pentru mine personal, are o însemnătate simbolică deosebită. Scrisul este un maraton de o viață, pe un traseu dificil, cu numeroase obstacole, cu numeroase răspântii unde poți cu ușurință să greșești drumul. Iar un astfel de premiu este, cu o analogie banală, aidoma unui indicator rutier, care îți arată că efortul tău n-a fost în zadar, că alergarea ta textuală, petrecută cu atâta dăruire, nu te-a dus spre nicăieri. Asta, repet, din punct de vedere personal.
Cât privește importanța premiilor în spațiul public, din păcate, la noi, premiile, cele mai mari dintre ele, nu au prestigiul, nu au influența premiilor literare din străinătate. De ce nu? Cauzele sunt multiple. Între ele, se numără rolul literaturii mult diminuat astăzi, la noi, și divizarea comunității literare românești, care e măcinată de prea numeroase și dăunătoare rivalități.
Adrian Alui Gheorghe: Premiul poartă numele lui Ioan Creangă. Cum l-ai receptat pe Ion Creangă, mai ales că tu ai trăit departe de prispa casei acestuia, într-o altă provincie românească? Este dificil de înțeles Ion Creangă pentru un cititor oltean?
Gabriel Chifu: Nu cred că sunt un ins cu o percepție atât de zonală/ regională/ locală a realităților românești, fie ele de comportament/ de mentalitate, fie lexicale, încât apartenența mea la spațiul sudic să mă împiedice în receptarea literară adecvată a operei lui Creangă. Cei care ne încumetăm să scriem literatură cred că se cuvine să ne cultivăm o anume însușire: capacitatea de a înțelege spațiul românesc în întregul său, cu alte cuvinte, trebuie să ne ferim să rămânem la o privire localistă, îngustă. Ba, aș zice, e necesar să ne propunem mai mult.Și anume, să încercăm să cuprindem cu privirea, cu judecata noastră, lumea întreagă în care trăim, nu doar pe cea românească. (Asta s-ar chema viziune!). Și apoi, Adrian, noi suntem și ființe culturale, nu? Adică nu ne apropiem de o operă ca legați la ochi, ci având călăuze destoinice, reprezentate de interpretările marilor critici, cum ar fi G. Călinescu, Nicolae Manolescu, cei care, dacă noi nu ne descurcăm hermeneutic, ne scot ei la limanul bunei înțelegeri. Cât despre cum îl văd eu pe Creangă, am scris acum vreo jumătate de an, înainte de mă gândi că voi primi Premiul „Creangă” (cu alte cuvinte, nu e un text ocazional), un puzzle pe care l-am publicat în România literară și unde Amintiri din copilărie figura drept exemplu pentru o categorie sublimă de cărți, cărțile care ne aduc fericirea. Ți-aș cere permisiunea să reproduc un fragment aici. Creangă merită cu prisosință acest mic popas al gândului.
„Cărțile care ne aduc fericirea… Dar să le și numesc: în primii ani de școală, așa s-a întâmplat la întâlnirea cu Amintiri din copilărie de Ion Creangă. M-am întrebat: oare și astăzi, când eu, ca persoană, cel puțin prin datele din cartea de identitate, am ajuns la senectute, această scriere literară ar continua să mă marcheze la fel ca atunci, demult, sau puterile ei, magia ei sunt restrânse la vârsta copilăriei, la stadiul de cititor naiv? Drept care am recitit Amintirile. Și am constatat cu încântare că, deși mi-am pierdut inocența de cititor, efectul benefic al scrierii asupra mea a rămas intact. Ca atunci când asculți o melodie înălțătoare și, ori de câte ori ai auzi-o, de fiecare dată, firea ta, parcă independent de propria ta voință, intră instantaneu în rezonanță cu ea, începe să vibreze în acord deplin cu ea.
Prin ce însușiri literare reușește Amintiri din copilărie o asemenea performanță? Ce resort tainic, pe care-l deține scrierea aceasta, face să se trezească copilul etern din fiecare din noi, orice prag al vârstei am fi atins? Tot ce ni se povestește în partea întâi și, mai cu seamă, în partea doua, are alură mitică și arhetipală. Călătoria lui Nică a lui Ștefan a Petriila Broșteni, (împreună cu Dumitru, „fratele mamei cel mai mic” și cu bunicul David), unde urmează să se înscrie la școala lui Alecu Baloș, apoi șederea în gazdă acolo, în „cocioaba” Irinucăi, cea cu caprele râioase, de la care cei doi școlari chiar se pricopsesc cu nesuferita râie căprească, apoi prăvălirea stâncii peste sărăcăcioasa gospodărie a Irinucăi, și mai ales fuga celor doi vinovați, cu întoarcerea aventuroasă în Pipirig și apoi în Humulești, toate aceste peripeții sunt de neuitat și seamănă cu călătoria palpitantă a unui mic Odiseu moldav. La fel, cele patru pățanii depănate în partea a doua, cea mai reușită, a Amintirilor, sunt antologice și se înscriu în ADN-ul fiecărui copil român: prinderea pupezei și încercarea zădărnicită de a o vinde în târg, mersul la colindat, „cu plugul”, în ajun de Sfântul Vasile, furtul cireșelor din pomul „cărpănoasei” mătuși Mărioara și, în fine, năzbâtia cu scăldatul într-o frumoasă zi de vară cu „un senin pe ceriu”, când Nică „o șparlise” la baltă, fără voia mamei Smaranda, care-l pedepsește luându-i hainele și silindu-l să se întoarcă acasă în pielea goală. Dar, dincolo de poveștile în sine, este extrem de puternică impresia care se degajă din întreg, de lume bine așezată în ordinea cosmică, absolută. De asemenea, minunate, de neuitat sunt pasajele autoreferențiale ale acestui desăvârșit povestitor: „În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos pănă la douăzeci de ani, nici cu minte pănă la treizeci și nici bogat pănă la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”
Neîndoielnic, are dreptate G. Călinescu când remarcă faptul că farmecul Amintirilor nu stă, așa cum s-a considerat, „în lexicul dialectal care ar fi artistic”, căci, observă criticul, „limba, privită ca adaos de frumusețe, n-a făcut niciodată o operă cu adevărat mare” și că, în realitate, „impresiunea nu vine din melodia studiată a silabelor, ci din reprezentarea vieții țărănești moldovene”. Și este întru totul justificată observația sa privind rabelaisianismul lui Creangă. Rabelais era un autor cărturăresc, iar erudiția sa întreține sentimentul dominant de „joyuesete”. Iar Creangă, ca și Anton Pann, este și el un erudit, dar „citatele sale nu sunt scoase din cărți, ci din tradiția orală”. După cum și propoziția călinesciană „Creangă povestește copilăria copilului universal” este una memorabilă, ca o sentință critică exactă și de neclintit. De mare subtilitate sunt și considerațiile lui Nicolae Manolescu despre lectura nu obișnuită, ci „liturgică” la care ne obligă Amintirile: „Noi nu mai citim demult Amintirile din copilărie cum citim de obicei operele literare. Textul Amintirilor îl știm pe dinafară; nu-l putem neapărat reproduce, dar îl recunoaștem; e destul să auzim primele cuvinte, pentru ca restul să vină de la sine.” Sau să reamintim această remarcă a aceluiași critic despre limba scrierilor lui Creangă: „Limba lui Creangă a devenit pe deplin inteligibilă pentru noi, o înțelegem spontan chiar dacă sensul multor cuvinte ne scapă… Copiii le înțeleg dincolo de cuvinte sau expresii idiomatice, spontan, ca și noi. Și nu le uită niciodată.” De asemenea, e neapărat de reținut și această intuiție corectă a lui Nicolae Manolescu: „Creangă a funcționat doar în registrul naiv și vesel al copilăriei mici”.
Universul rural configurat literar de Ion Creangă – acest „Homer al nostru”, după Ibrăileanu – are coerență, sens și în centrul său stau oamenii, părinți și copii, bine fixați, împăcați, acomodați cu ordinea ancestrală și de aceea mulțumiți, veseli, iar tu, cititorul, odată ce pătrunzi în acea lume ești cuprins de o irepresibilă senzație de fericire, misterioasă și numai în parte explicabilă prin oricât de savante exerciții hermeneutice ale criticilor literari.”
În puține cuvinte: admirația mea pentru opera lui Creangă este maximă și îl consider pe Creangă-scriitorul o mare bogăție națională.
Adrian Alui Gheorghe: În romanele tale realul pare adesea destabilizat — e o strategie deliberată de a submina certitudinile cititorului? În ce măsură realitatea cotidiană influențează universul ficțional pe care îl construiești? Ultimul tău roman, ”Trenul”, are o puternică dimensiune simbolică – cum ai ajuns la ideea trenului ca spațiu narativ central și ce semnificații ai dorit să transmiți prin această alegere? Personajele din carte par prinse între destine inevitabile și alegeri personale. În ce măsură crezi că omul își poate controla propriul parcurs?
Gabriel Chifu: Într-o addenda la un roman mai vechi, Povestirile lui Cesar Leofu, republicat în anul 2024 în ediție revizuită definitivă, în seria de autor de la Editura Cartea Românească, enunțam, mai în glumă mai în serios, două „postulate” de care m-am folosit în scrierea acelei proze. Succint ele ar suna așa: 1)Nu cred că se poate descrie cu adevărat lumea omului despărțită de lumea spirituală, celestă; cele două există nu separat, ci întrepătrunse, cel puțin în mentalul nostru. 2) Nu mi-am propus să relatez ca și cum s-ar întâmpla numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla, ci și ceea ce este imposibil să se întâmple. Abia povestind ca și cum s-ar întâmpla ceea ce este imposibil să se întâmple, obținem o lume cuprinzătoare, poate chiar lumea. Cum s-ar interpreta această poziționare auctorială teoretică/ programatică? Desigur, ca o încercare declarată de a spori, prin fiecare scriere prozastică a mea, realul. Am vrut să obțin, să conturez epic un univers mai larg, în care încap și imaginarul, celestul, fantasticul, improbabilul, imposibilul, de-neînchipuitul. Adică, în felul acesta, sunt larg deschise porțile spre o proză care a căpătat peste tot în lume numele de realism magic, și chiar spre teritorii literare încă și mai vaste. Tot timpul am intenționat să scot, în diferite moduri, scrierile mele epice din zodia unui realism cuminte, mărginit și neinteresant. Tot timpul am căutat, într-adevăr, să dau romanelor mele un caracter simbolic. Nu știu în ce măsură am reușit, dar mereu am căutat să lărgesc realul, să-l îmbogățesc și să-l atrag pe cititor într-o aventură de cunoaștere și de auto-cunoaștere, de explorare cât mai îndrăzneață a sinelui și a fragilei noastre condiții umane.
În Trenul dorința mea a fost să construiesc o poveste coerentă, la vedere și, la sfârșit, cititorul să descopere, cu surprindere mi-aș dori eu ca autor, că, pe lângă povestea la vedere, a mai fost vorba despre altceva, ceva mai ciudat, mai adânc, mai tulburător. Ideea mea a fost să pun personajele în situația de a pleca undeva și de a ajunge în cu totul altă parte, și ca deplasare în spațiul fizic, exterior și ca deplasare lăuntrică, fiecare înlăuntrul propriei sale identități. Personajul-narator și personajele sale pornesc de undeva, dintr-un univers coerent, și ajung într-un spațiu distopic, în afara lumii. Iar trenul mi s-a părut vehiculul cel mai potrivit pentru concretizarea intențiilor mele auctoriale. Chiar și trenul este personaj în carte, iar el a apărut cumva firesc, de la sine. Noi toți putem să nimerim într-o zi într-un asemenea tren. Poate ne și aflăm în el… Dar mă opresc cu explicațiile, fiindcă nu e normal să ofer eu cheia de lectură. Ci se cade să las pe seama fiecărui cititor să descopere propria cheie de lectură și fiecare să obțină, eventual, alt răspuns, la aceeași interogație care e iscată de supra-povestea din roman. Totuși mai mărturisesc încă un lucru: sunt cucerit de opere care au o supra-poveste în poveste, o supra-temă în temă, o supra-tramă în tramă, o supra-urzeală în urzeală, ca de pildă romanul lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor sau celebra piesă a lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot.
Adrian Alui Gheorghe: Personajele pe care le-ai creat sunt rareori „comode”. Te interesează mai mult adevărul lor interior decât empatia cititorului?
Gabriel Chifu: Nu caut să câștig așa simpatia cititorilor: făcând diverse giumbușlucuri auctoriale și strecurându-le mici „atenții” auctoriale. Cititorul este pentru mine un partener pe care-l respect și, ca atare, datoria mea e să-i spun cinstit, cât mai expresiv cu putință ce cred, ce gândesc eu prin personajele construite de mine și, dacă sunt convingător, așa sper să mă bucur de stima, de încredere sa.
Adrian Alui Gheorghe: Viața este o poveste sau povestea ne guvernează viața? Ce răspuns dă maturitatea creatoare? Tocmai ai zis, că tot ce ne-am imaginat capătă realitate, că există o interferență între lumea celestă și lumea pământească… Ce câștigăm, înaintând în viață, sentimentul că trăim mai mult în celest sau în pământesc…? Cât ne ajută povestea să facem alegerea potrivită?
Gabriel Chifu: Cele două propoziții sunt adevărate simultan: viața este o poveste și povestea ne guvernează viața. Aceasta e convingerea mea. Cât despre interferența pământesc-celest, condiția umană presupune, la unii, o permanentă confruntare între cele două forțe extreme, plus-minus, celest-pământesc, iar la alții este vorba despre o irigare reciprocă, de o îmbogățire benefică: firea umană capătă o extraordinară amplitudine când pământescul din noi este „altoit” de celestul din noi. Noi, oamenii, suntem ființe ciudate, existăm sub semnul finitudinii, dar avem în noi și infinitatea, dramul de suflet, acea prezență a divinității care-și face loc, uneori abia deslușită, în mintea și în inima noastră. În fond, narațiunile noastre, literatura în general, am putea spune că exprimă în esență tocmai această dualitate umană, pământesc-celest, mereu și mereu.
Adrian Alui Gheorghe: Memoria joacă adesea un rol esențial în construcția prozei tale. O vezi ca pe o formă de adevăr sau ca pe o ficțiune inevitabilă?
Gabriel Chifu: Evident, memoria este o formă de adevăr și, da, memoria reprezintă, indeniabil, și o formă de manifestare a ficțiunii. Să explicitez. Ar fi poate folositor să ne amintim cum detaliază Kundera, în Arta romanului, apariția romanului („o mare artă europeană”), odată cu Don Quijote, datorat lui Cervantes. Scriitorul ceho-francez se bazează pe două concepte impuse de doi filosofi: Lebenswelt („lumea concretă a vieții”) – Husserl și uitarea ființei – Heidegger. Romanul a apărut, observă Kundera, atunci când adevărul mare, unic a dispărut, spart, fărâmițat în nenumărate cioburi de adevăr, câte unul pentru fiecare dintre noi toți. Romanul tocmai asta face, explorează miriadele de adevăruri individuale, „lumea concretă a vieții” și explorează „ființa uitată”. Pe ce se bizuie această reconstituire a lumii prin proză? Neîndoios, pe memoria autorului care, adevăr banal, este infidelă, reține, redă trunchiat, filtrat, disproporționat, subiectiv. Rezultă un adevăr individual, un ciob de adevăr pentru fiecare autor, pentru fiecare proză scrisă. Suma acestor adevăruri individuale/ particulare este egală cu însuși adevărul lumii. Sau tinde să fie egală.
Adrian Alui Gheorghe: Se poate vorbi despre o „criză a identității” recurente în personajele tale sau este mai degrabă o strategie narativă? În Marea carte a uitării, de exemplu, personajele par să penduleze lejer între ficțiune și realitate…
Gabriel Chifu: Nu știu dacă o criză a identității este un semn distinctiv al personajelor mele, dar neîndoios ele stau sub semnul unei căutări neîncetate a propriei identități. De fapt, asta facem noi toți cu viețile noastre: ne căutăm neîncetat, adesea pe bâjbâite, și nu avem decât uneori șansa de a ne (re)găsi. În romanul pe care l-ai amintit, Marea carte a uitării, memoria despre care tocmai am discutat este confruntată cu cealaltă trăsătură specific omenească, uitarea. Poate ții minte, în carte există un personaj, un maior din armata regală română, care intră în menghina cruntă a regimului comunist, este arestat și deportat undeva în Asia Sovietică. Zeci de ani durează surghiunul, iar într-un târziu, când familia îl regăsește și-l aduce acasă, el a uitat tot, până și și limba natală, româna. În construcția mea epică, uitarea este o boală concretă, care, în final, contaminează tot, ca o pandemie, persoane apropiate, întregul orășel, ținutul întreg și face să se destrame tot. Uitarea acoperă tot, șterge tot de pe fața pământului, ființe, întâmplări, sentimente, locuri. Uitarea ar putea fi considerată atunci regina acestei lumi.
Adrian Alui Gheorghe: Proza ta pare uneori să refuze convențiile narative clasice. Este o formă de revoltă sau o nevoie organică de formă? Spui, la un moment dat, că îți place să cultivi structuri narative de tip palimpsest, lucru vizibil în romanele tale precum În drum spre Icaria sau, mai nou, în Trenul. De asemenea, în romanele tale, identitatea pare fragmentată și instabilă. Este aceasta o reflecție a lumii contemporane sau o opțiune estetică personală?
Gabriel Chifu: Da, reiau ceea ce afirmam ceva mai înainte: nu cred în proza de un desăvârșit realism cuminte/ adormit/ previzibil/ știut. Mi se pare absolut neinteresantă, plictisitoare. În ochii mei, proza, dar cu precădere romanul, reprezintă o specie literară proteică, ospitalieră care primește în corpul său elemente străine de natura sa, de pildă poemul, eseul etcaetera, fără ca acestea să-i strice consistența; dimpotrivă, fiindcă romanul este în stare să le aproprieze, să le topească în sine, toate împrumuturile nu fac decât să-l îmbogățească, să îi amplifice gradul de expresivitate, de relevanță estetică și de idei. Așa încât eu de la început mi-am fixat o serie de principii, între care structura liberă, deschisă, și le aplic cu consecvență. Nu e o revoltă, ci e felul meu de imagina romanul, ca fiind modalitatea literară cea mai permisivă și cea mai aptă să reconstituie lumea în integralitatea ei tulburătoare. Am așteptări mari de la roman ca specie literară totală, așteptări pe care sunt încredințat că le poate onora, și de aceea ar fi o sărăcire inacceptabilă să rămân cantonat în ceea ce numești convențiile narative clasice. Da, am vorbit nu o dată despre romanul de tip poliedric, adică o construcție narativă cu mai multe fețe care se pretează fiecare unei alte interpretări/ lecturi, ca și despre romanul de tip palimpsest, cel care are un înscris peste alt înscris, cu povești suprapuse, cu sensuri și suprasensuri, ce așteaptă să fie revelate. Cred în aceste idei și nădăjduiesc că ele sunt prezente efectiv în unele cărți ale mele. De aceea mă bucur văzând că le-ai remarcat în Trenul și În drum spre Ikaria. Nădăjduiesc că sunt de aflat și în alte romane de-ale mele…
Adrian Alui Gheorghe: Cum vezi relația dintre stil și mesaj în cărțile pe care le-ai publicat până acum?
Gabriel Chifu: Fiecare carte are un mesaj chiar dacă, prin absurd, nu-ți propui tu, autorul. Eu mereu și mereu caut să sondez condiția noastră dramatică și fascinantă de ființe deopotrivă vulnerabile, trecătoare și minunate, pline de măreție, dar și de abjecție, în care binele și răul se înfruntă necontenit și ne deosebesc de orice alte viețuitoare de pe acest pământ. Iar stilul, cel puțin în cazul meu, e dat, e dictat de povestea pe care mi-am propus s-o transmit. În romanele pe care le scriu, povestea este ca o apă năvalnică, de nestăpânit, care singură își sapă, își fixează albia, adică stilul.
Adrian Alui Gheorghe: Dacă cititorul ar căuta un „adevăr” în cărțile tale, la care ai vrea să se oprească? Există asemenea intenții, de a transmite ceva special unui cititor, eventual cititorului ideal? Sau, fiecare carte are adevărul ei?
Gabriel Chifu: Tocmai ți-am comunicat convingerea mea, împrumutată de la teoreticieni iscusiți ai romanului: romanul a apărut tocmai atunci când am pierdut certitudinea Adevărului cu majusculă, care s-a fărâmițat în atâtea și atâtea cioburi, mici adevăruri personale. Tocmai cu identificarea, cu descrierea acestora se ocupă romanele, toate, fiecare în felul său. Ceea ce constituie o îndeletnicire captivantă și pentru scriitor și pentru cititor.
Adrian Alui Gheorghe: Sfârșitul romanului Trenul m-a lăsat, parcă, la mijlocul drumului, fără să întrezăresc un capăt al acelei călătorii nebunești. Plus că și istoria descrisă sau doar insinuată a evoluat… Nu crezi că ar trebui să duci povestea mai departe?
Gabriel Chifu: Nu, nu cred. Din punctul meu de vedere povestea a ajuns la capăt. Din ceea ce părea normalitate se intră în distopie, dintr-o lume (aparent?) armonioasă, sau măcar coerentă, împăcată cu ea însăși, se ajunge în afara lumii. Eu nu mă iau după realitate, nu o copiez în încercările mele prozastice, ci construiesc versiuni mai mult sau mai puțin posibile ale realității. Știm prea bine de la Kafka încoace, un Kafka tălmăcit în esența lui pentru înțelegerea noastră de același Kundera, că proza nu trebuie să-și propună neapărat să fie o descriere, o evocare, o re-facere a lumii existente/ date, ci o lărgire a acesteia, o completare a acesteia cu teritorii noi, nebănuite. Față de realitatea cunoscută, proza nu are, așadar, obligația fidelității, ci ei îi revine misiunea să încerce să extindă această realitate, dând la iveală „poemul care stătea îngropat”, după cum se exprimă Kundera.
Adrian Alui Gheorghe: Te rog să faci portretul cititorului romanelor tale. Cum arată, cum respiră, cum se mişcă în spaţiul public? Dacă ai sta cu cititorul (tău) ideal faţă în faţă, la o masă, la o bere, ce i-ai spune?
Gabriel Chifu: Habar n-am cum arată cititorul ideal. Și, sincer, mă îndoiesc că există cititor ideal, după cum mă îndoiesc și că există scriitor ideal. Gândesc că s-ar cuveni să ne mulțumim cu condiția dată nouă, aceea de persoane sub semnul relativului, al imperfecțiunii. Totuși, există o categorie de cititori pe care îi prețuiesc în mod deosebit: sunt cei pe care i-am numit cititorii-călăuză, criticii literari de vocație, înzestrați cu pasiune pentru literatură și cu o cunoaștere profundă a literaturii. Am fost un privilegiat: romanele publicate de mine s-au bucurat din partea lor de numeroase comentarii subtile, care au accentuat, au sporit sensurile cărților. Le sunt recunoscător și reiau ceea ce am susținut și altă dată: îi consider co-autori ai cărților mele.
Adrian Alui Gheorghe: Senzația mea este că literatura română contemporană nu este cunoscută la ea acasă, că există un prag al receptării care nu poate fi depășit. Cum vezi o strategie de promovare a literaturii române contemporane în rândul cititorilor de astăzi?
Gabriel Chifu: Sunt total de acord cu tine. Literatura română joacă un rol din ce în ce mai insignifiant în spațiul românesc, ceea ce înseamnă o mare pierdere pentru societatea românească în ansamblul ei. Faptul că nu se citește sau se citește întristător de puțin (statisticile ne arată că suntem pe ultimul loc între statele Uniunii Europene ca număr de cititori de literatură – mai mult de 70% dintre conaționalii noștri nu citesc nici măcar o carte pe an!), acest fapt deci este ca o stâncă legată de nacela aerostatului reprezentat de lumea românească de astăzi. Piatra grea trage în jos aerostatul românesc, îl împiedică să-și ia zborul. Strategii de promovare a lecturii? Tare mi-e teamă că orice am încerca e în zadar. Mersul lucrurilor e clar și e fără întoarcere: literatura română ocupă un loc tot mai marginal în lumea noastră exasperant de nepăsătoare.
Adrian Alui Gheorghe: Cum percepi evoluția literaturii române în ultimii ani? Mai putem vorbi de generații, promoții și alte categorii asemănătoare, cu care opera critica literară în veacul trecut?
Gabriel Chifu: E o temă importantă și îngrijorătoare cea pe care o conține întrebarea ta. Ca să fie valabile astfel de categorii, precum generații, promoții, literatura ar trebui să fie privită/ judecată/ socotită ca formând un tot unitar, cu trecut, prezent și viitor. Or, la noi, nu se mai întâmplă asta. O parte dintre cei care compun colectivitatea literară respinge cu vehemență raportarea la trecut. (Vezi disputa aprinsă privind structura diacronică sau nu a manualelor de limba și literatura română pentru liceu.)
Părerea mea, nu e exclus să mă înșel, este că nu mai avem cum să operăm cu categorii, cu termeni precum generații, promoții. Ceea ce, evident, e regretabil. Astăzi literatura, viața literară de la noi au ajuns să fie o lume fără reguli. Adică o lume în care enormități oricât de mari sunt lansate cu seninătate în spațiul public, încercându-se impunerea lor drept adevăruri. Au apărut în peisajul literar o sumedenie de autori care nu mai recunosc ideea de generație, de promoție, ci sunt organizați, aproape cazon, în grupări, în rețele, exclusiviste, auto-centrate. Am scris de curând un mic articol în care încerc să identific factorii care au generat această situație dezamăgitoare: de pildă, contestarea și demolarea instituției critice ca instanță de validare literară. Dar și atacurile insistente care au vizat însăși esența literaturii: în ochii unora, valoarea estetică a unei scrieri nu mai înseamnă criteriul fundamental care diferențiază opera literară de scrierea/ vorbirea curentă. Pentru diferite grupuri termenul literatură are accepțiuni diferite, de la grup la grup. Ceea ce le permite o dată în plus acestor demolatori să proclame, dacă vor, drept campioni niște restanțieri ai scrisului literar.
Adrian Alui Gheorghe: Într-o epocă dominată de vizual și rapiditate, cum justifici miza poeziei ca formă de expresie încă relevantă?
Gabriel Chifu: O, iată că, fie și în treacăt, discutăm și despre poezie. Aveam ideea greșită că va fi în atenția noastră numai proza. Și mă străduiam să par „întreg” ca scriitor numai în ipostaza mea de romancier, ceea ce reprezintă, în realitate, doar jumătate din ceea ce sunt eu ca autor literar. Cealaltă jumătate este, bineînțeles, îndeletnicirea de stihuitor. E momentul să dezvălui acum, nu la sfârșit, cum aveam de gând, elementul de biografie literară comun pentru Mircea Cărtărescu și pentru mine. Spre deosebire de ceilalți laureați ai Premiului de Proză „Ion Creangă”, noi ne-am manifestat și în poezie. Și la un nivel de recunoaștere considerabil, dat fiind că deținem și Premiul „Eminescu”, cel mai prestigios premiu românesc de poezie, alături de Premiile „Blaga” și „Arghezi”. Pentru mine acest lucru contează cu adevărat: în măsura în care premiile sunt acele „indicatoare rutiere”, care-ți arată că nu ți-ai risipit energia în van. Dar să revin…
Sigur că da, cum altfel?, poezia este o formă de expresie nu încă relevantă, ci pur și simplu, relevantă, fundamentală, acum și totdeauna. M-aș putea sprijini în afirmația mea categorică pe o mulțime de studii care atestă acest adevăr. Dar aleg aici să mă refer doar la demonstrația pe care o face Heidegger în Holderlin și esența poeziei. Scrie filosoful german: „Poetul însuși stă între zei și popor. El este cel aruncat în afară – afară, acel spațiu intermediar, între zei și oameni. Însă mai întâi aici, și numai aici, în acest spațiu intermediar, se decide cine este omul și unde își așază el Dasein-ul.” Și o altă remarcă, neapărat de luat în seamă: „Poetul este un mediator și un mesager și, alături de gânditor, agentul unei rostiri esențiale (Sagen)”, constată Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, în notele la eseul aflat în discuție, tradus de ei. Rezumând: da, este deplină încrederea mea în poezie, în menirea ei înaltă.
În textele mele poetice, ader la idei ca acestea, din înțelegerea heideggeriană asupra actului poetic: astfel, văd poezia ca pe un seismograf fin al mișcărilor ființei, un jurnal al ființei, ținut cu fervoare de cel care s-a angajat la această trudă/ responsabilitate, aș cuteza să zic supremă. Poetul devine un om de probă/ de încercare care se supune cu viața lui la un maraton, la o alergare până la capăt, prin intermediul cuvintelor, pe un traseu necunoscut, plin de dificultăți, de primejdii, dar și încântător. Un maraton, o alergare prin care, utilizând acest dar uman absolut, limba, poetul se străduiește să înțeleagă și să se înțeleagă, caută să afle cine este el, cine suntem noi toți, caută să exprime cât mai relevant estetic ceea ce trăiește, lumea care-l conține, altfel spus, da, caută să exprime literar ființarea și Ființa.
Adrian Alui Gheorghe: Vorbești, la un moment dat, despre poezia de azi ca o poezie heracleitică. Care sunt trăsăturile acestei dimensiuni? Unde este cititorul de poezie în lumea de azi? Există acel sentiment al depoetizării lumii, al înfrângerii misterului?
Gabriel Chifu: Vai, mie, se cade să păstrez măsura, decența, modestia: nu-mi permiteam să calific întreaga poezie de astăzi ca fiind o poezie heracleitică, ci numeam astfel doar încercările proprii. Într-un scurt eseu programatic, Mic manifest despre poezia heracleitică, preluam termenul heracleitic de la Anton Dumitriu, care distinge două modele culturale principale: cultura eleată, încremenită în desăvârșirea sa, care este cultura Orientului, și cultura heracleitică, o cultură a permanentei deveniri, care este cultura europeană. Atunci, poezia pe care am numit-o heracleitică stă, gândeam, sub semnul lui Heraclit, Totul curge, Doar schimbarea e veșnică, și presupune permanenta subminare, contestare dinăuntru a tiparelor, permanenta devenire a textului poetic, o devenire permisivă, ce îngăduie existența simultană a diverselor tipuri de expresivitate verbală. Așadar poezia heracleitică nu înseamnă o serie de eliminări succesive a ceea ce este contradictoriu, ci este o însumare de atitudini, de realități textuale divergente, de formule expresive cu grade diferite de prelucrare a cuvântului. Adică, este o poezie deschisă, o poezie de sinteză, o poezie a însumării tolerante. Afirmam în acel eseu: „Poezia heracleitică stă cu privirea îndreptată spre viață în infinita ei desfășurare, dar și spre poezia însăși; amândouă îi sunt, egal, sursa. Dăruită prezentului, ea are un capăt în viitor și altul în trecut, care îi sunt, și ele, casă.”
Cititorul de poezie? În opinia mea, acesta reprezintă o entitate pe cale de dispariție, dacă lăsăm deoparte cititorii profesioniști. Din ce cauză? Omul zilelor noastre este un om-interconectat digital, supus, până la a fi excedat, la un asalt informațional și de entertainment care sfârșește prin a-l deposeda nu atât de accesul la mister, cât de răbdare/ de timp, de profunzime, de subtilitate. Or, ca să iubești poezia ai nevoie de toate însușirile astea.
Adrian Alui Gheorghe: Te rog să accepţi o întrebare mai lungă, fac asta de dragul textului (re)descoperit recent. I.L. Caragiale, într-o scrisoare publică, tipărită în Universul din 17 aprilie 1909, care dădea un răspuns, în fapt, la o scrisoare, publicată în acelaşi loc, a lui Al. Vlahuţă, spunea următoarele: “Dacă bietul Eminescu ar trăi şi ar veni să-mi ceară o povaţă, iată ce i-aş spune din toată inima, fără un moment de ezitare: Foarte cuminte te-ai gîndit, amice! Bine că te-ai convins, în fine, la vîrsta matură, de inutilitatea socială a literaturii! Vrei să faci ceva mai serios şi mai demn de un bărbat pentru patria ta? Te felicit… Intră în luptă cu toată ardoarea, cu toată încordarea de care eşti capabil!… (…); nu aluneca să compari realul posibil cu idealul etic! nu uita că o generaţie este un derivat istoric, care a moştenit păcate şi va lăsa păcate de moştenire! nu despera de îndreptarea relelor materiale şi de cucerirea unei stări mai bune de omenie şi de dreptate! Nu te uita în lături, ci tot înainte, cu ochii ţintă la drapel, mergi fără şovăire cu aceia care-ţi par mai vrednici să ajute progresului patriei!…” Cum comentezi acest lucru? Cât de utilă social este arta? Cât de prezente sunt noţiunile de patrie, limbă, cultură naţională între obsesiile tale de artist/ scriitor?
Gabriel Chifu: În reprezentarea mea, patriotismul unui scriitor trebuie să fie implicit, nu explicit, nu activ, nu combativ. Patriotismul în cazul unui scriitor ia cea mai convingătoare întruchipare prin opera acestuia: cât de bine scrie el, cât de puternică, de dăinuitoare este opera sa – astfel se măsoară patriotismul unui literat. În rest, dacă un scriitor se implică direct în viața publică e un aspect secundar, însoțit, mai totdeauna, de deziluzii ale celui care, părăsind masa de scris, a ales calea aceasta. Faptul că opera înseamnă excepționala probă de patriotism a scriitorului e dovedit chiar de opera lui Eminescu însuși și a lui Caragiale de asemenea, a lui Creangă și a altor mari scriitori, operă care constituie acea temelie eternă pe care se înalță întreg edificiul identitar românesc.
Adrian Alui Gheorghe: Vine AI-ul peste noi, se pare că acesta va influența și scrierile literare. În ce măsură te îngrijorează acest lucru? Ce crezi că va schimba practica AI-ului în literatură: scrierea textelor sau percepția generală a literaturii? Îți este frică de perspectivele invaziei AI-ului în mintea și în viața omului de mâine? Cum va arăta un mâine pentru literatură, în aceste condiții?
Gabriel Chifu: Am numit invazia aceasta a inteligenței artificiale în viețile noastre noua stihie pe care suntem puși s-o înfruntăm. Inteligența artificială pășește triumfal și cucerește tot felul de teritorii, pe care n-am fi bănuit că și le poate însuși. De curând, am citit că un robot a învins un sportiv uman într-o partidă de tenis de masă. Negreșit, și domeniul creației literare trece sub stăpânirea AI. Fenomenul e în desfășurare și evoluțiile sunt amețitor de rapide. Nu știu ce va urma și cum se va încheia această campanie de dezumanizare, de înlocuire a omului cu inteligența artificială. Nu sunt profet și mă feresc să fac predicții, mai ales în privința unei provocări atât de stranii. Oricum, nu împărtășesc convingerea optimiștilor care consideră că între creația autentică și simulacru, între original și copie este o diferență uriașă, precum cea dintre diamant și sticla ordinară, astfel încât niciodată arta adevărată nu va sucomba în fața falsurilor, a imitațiilor ieftine. Se va vedea, mai devreme sau mai târziu, dacă inteligența artificială va prelua controlul absolut, instaurând o tiranie a simulacrelor.
Piatra Neamț – Sinaia,
24 – 28 aprilie, 2026
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.