Robert Șerban a publicat recent încă un volum de proză scurtă. Cele patruzeci de povestiri scurtisime din Știu pe cineva (Polirom, 2026) păstrează strategiile narative din precedentul, cu observația că de data asta orientarea spre finaluri-surpriză și spre situații mai degrabă exotice decât realiste este mai pronunțată. Așa cum se vede încă din titluri, primează acum gluma trasă ușor spre absurd, istorioara stranie cu descărcare finală neașteptată, poanta muiată de sucul aspru și tulbure al umorului negru. Ce vreau să spun e că, dacă exclud setul de vreo cinci-șase proze intens tanatice (deloc lipsite, unele, de nota comică), sunt puține și absolut notabile povestirile mai sobre, adică cele cu tăietură discret psihanalitică sau cele „realiste”, de incursiune în tipologie și social. În Ambrozienii de la etajul nostru, de pildă, o fetiță se răzbună pe încăpățânarea tatălui aruncând pe geam de la etaj păpușa primită de la el cadou, salvând, astfel, spre ușurarea bietului părinte, o suspiciune de sinucidere. În Niță norocosul, Nitză tâmpitul primul contact al unui adolescent de la țară cu dinamica amețitoare a orașului produce involuntar un groaznic accident. În Haină neagră. Sau poate nu chiar agonia chinuitoare a unui tată bolnav îl face pe fiu să privească moartea ca pe-o eliberare și, deci, să-și asorteze cămașa neagră pentru viitoarea înmormântare cu o haină mai gri. În Dracul gol preferă grașii atmosfera cartierelor comuniste transpare prin figura unui puști care, în ochii unor vecine, e mult mai obraznic decât pare. În Citrice și malpraxis boala fatală se strecoară firesc printre rafturile pline ale supermarketurilor, în trupurile tinerilor care se mișcă firesc în aparent aseptica societate de consum.
În rest, doldora de colocvialisme, de gesturi și de tipologii familiare (în utimă instanță, punând un bemol peste hiperbole, fabulații și stranietăți, ne-am putea recunoaște cu toții în ele), cele mai multe dintre prozele volumului curg în stilul despre care spuneam mai sus că primează. Unele parodice (Azi e despre tine), altele tragi-comice (Trei sferturi de ceas din viața unui insomniac), niciuna dintre povestirile lui Robert Șerban nu te lasă indiferent. Întâmplările din ele se potrivesc cu o constatare a unui personaj: „ca să defulăm, am rememorat, pe rând sau peste rând, cele mai intime și excentrice momente de care am avut parte”.
Știu pe cineva e un volum care face din surprizele bine camuflate, mărunțișurile importante și excentricitățile amuzante miza principală prin care e abordată realitatea.
Ce a mai rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica (Polirom, Iași, 2025) ne readuce în vedere destinul femeilor din temnițele comuniste. Cei doi autori, Alin Mureșan și Clara Mareș, specialiști în domeniul istoriei recente și vechi cercetători la CNSAS, au construit în jurul mărturiei protagonistei o carte testimonială care are toate datele unui text de citit deopotrivă cu interes istoric, antropologic și estetic.
Nina Moica s-a născut în 1943, la Ploiești, în plin război, și a fost singurul copil al unei familii simple, mama –casnică, tatăl – muncitor (mai avuseseră o fetiță care murise cu doar cu un an înainte, de dizenterie). Arestată la 16 ani, în 1959, pentru uneltire contra statului (aderase la o organizație de tineri ce furaseră arme de la un ocol silvic și plănuiseră acțiuni specifice partizanilor), a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică (va executa numai 5) în varii locuri de detenție din România (Jilava, Oradea, Târgu-Mureș, Arad, Botoșani). Din cauza ei, a fost arestat și tatăl ei, obligat să răspundă pentru faptele fiicei minore și bănuit de implicare (acuzatorii n-au avut nevoie de dovezi concludente pentru a-l condamna și pe el, de unde imensul sentiment de vinovăție al fetei, de care nu a scăpat niciodată). Povestitoare desăvârșită, protagonista a participat la numeroase evenimente dedicate memoriei anticomuniste după 1990 și, cunoscută astfel pe viu de istoricii interesați de subiect, a acceptat să vorbească mai pe larg pentru o eventuală carte despre viața sa și despre cumplita experiență a închisorilor. Așa s-a născut volumul aici, în cauză, care are în centru interviul luat Ninei Moica de Alin Mureșan, în partea cea mai consistentă a lui, dar și două convingătoare eseuri pe baza acestui biopic, unul la Ruxandrei Cesereanu, la început, altul al Clarei Mareș, la final. Dacă socotesc și notele de subsol, ce aduc lămuriri despre persoanele pomenite și constituie o adevărată enciclopedie a detenției politice feminine din anii 1950-1970 (habar n-am avut că atâtea și atâtea românce, unguroaice și săsoaice au trecut prin ordaliile regimului carceral autohton!), atunci putem considera volumul Clarei Mareș și al lui Alin Mureșan drept unul dintre cele mai relevante documente despre represiunea comunistă din România.
Nina Moica nu refuză să răspundă la niciun gen de întrebare, nici chiar la cele care vizează informații delicate și jenante (diferențele inter-etnice și inter-confesionale, raporturile cu Dumnezeu, sexualitatea sau gestionarea problemelor fiziologice tipic feminine, de pildă). Umorul, autoironia și sinceritatea cu care evocă ororile anchetelor și viața din celulele prin care a trecut creează un constrat frapant între prezentul povestirii, cu bătrânețea detașată, hâtră și înțeleaptă (deloc ferită de amărăciuni și dezamăgiri), și tinerețea ale cărei entuziasme au fost dureros zdrobite de o condamnare demnă de cele mai odioase fapte penale. E vorba despre ce mâncau, cum dormeau, cum se-mbrăcau, ce vorbeau, cum suportau spațiile strâmte, aglomerația, frigul, izolarea de lume, foamea, lipsa igienei și a oricărei intimități, cum rezolvau plictiseala zilelor de inactivitate și ocaziile de a sărbători ceva, cum puteau eluda sau nu regulile stricte vegheate de gardience, cum socializau între atâtea vârste și caractere diferite, cum trecuseră prin procesele publice, cum au decurs anchetele de dinainte și de după condamnare, ce speranțe și visuri pluteau printre deținute, ce a trăit la eliberare și cum a decurs viața ei (tarată iremediabil de experiența închisorii) până la căderea comunismului și după aceea. Nu trebuie uitat faptul că, spre deosebire de deținutele mai în vârstă, Nina Moica s-a maturizat efectiv între zidurile celulelor, iar la 21 de ani, când a fost eliberată, a constatat că pierduse etape și evoluții interioare care nu mai puteau fi recuperate niciodată (primele îndrăgostiri, absolvirea liceului, alegerea unei facultăți, a unei profesii etc.).
Povestea Ninei Moica, la fel ca alte povești asemănătoare, ne oferă un exemplu paradigmatic prin care ne trezește o profundă admirație pentru statura sa umană și morală.
Noua carte de proză a lui Mircea Pricăjan adună în volum nouă dintre povestirile pe care autorul le-a publicat anterior prin antologii, reviste și bloguri de profil. Instinct de supraviețuire (Polirom, 2025) reunește bucăți unde faliile cronologice din interiorul aceluiași text construiesc desfășurări epice paralele și deconstruiesc șabloane și așteptări de lectură, alternând evenimentele și generând nostalgii, decalaje, nepotriviri și chiar plonjonuri în fantastic.
Un ghid montan care se oferă spre închiriere contra cost e atât de pasionat de plimbările solitare în natură și de contemplarea revigorantă a peisajului, încât aproape că-și urăște clienții. Imprevizibilul oricând iminent se și produce: când urcă pe munte cu un grup, la un moment dat, e confruntat cu teribilismul inconștient al unui copil și evită la limită o tragedie. Un accident casnic provoacă unui băiețel o fractură de braț, iar precipitarea mamei în a-l vindeca intersectează flashurile unei vieți de familie nu tocmai funcționale. Un filmuleț de prezentare a orașului văzut pe youtube face să apară, apoi subit să dispară din el imaginea unui cuplu, a cărui poveste crezută înainte puțin probabilă pune la grea încercare o veche relație de prietenie. Intensitatea erotică a unei escapade în doi (excursie, hotel, saună, restaurant) afectează dorința perechii de a ieși din bula intimității și de a mai reveni la părinți, cu toate că acolo-și lăsaseră copilul, prizonier, la rându-i, în universul repetitiv al desenelor animate de la tv. Curajul și nerăbdarea unui tată de-a ieși singur în largul mării cu o placă dotată cu velă sunt retezate de posibilitatea confruntării cu un rechin, o experiență ce-i reamintește că e mai sigur să revină în sânul familiei și să le lase copiilor plăcerea plutirii. Revederea locurilor natale dintr-o zonă rurală a României îi reamintește unui fotograf pasionat de drama prin care a trecut nu de mult cu iubita, în timpul unor excursii îndepărtate menite să le îmbogățească blogul de călătorii. O frumoasă acrobată ucainiancă îl face pe un tânăr să călătorească tocmai până la Amsterdam cu mașina ca s-o reîntâlnească, iar acolo amintirea ei obsedantă i-o multiplică în chipul tuturor acrobatelor care fac spectacol în piața centrală. Izolarea în case din timpul pandemiei accentuează anxietățile unui personaj nevoit să ia contact cu oamenii numai prin intermediul camerelor video. O iubire ratată aduce cu sine, pentru un tânăr, o extraordinară întâlnire cu o sirenă, pe când se afla la mare, cu prietenii.
Lumile se multiplică în jurul personajelor din povestirile volumului, ele se-mpart în trecute și prezente, reale și virtuale, adevărate și imaginare, intense și banale, copilărești și adulte, calme și violente. Fracturile și intersecțiile dintre ele îi pun pe protagoniști în situații dintre cele mai surprinzătoare, lăsându-i să se descurce cum pot și să tragă consecințe care nu sunt întotdeauna nici dintre cele mai clare, nici dintre cele mai plăcute. Încercând să supraviețuiască experiențelor neașteptate din viețile lor, eroii din volumul lui Mircea Pricăjan trăiesc, de fapt, câteva momente inedite. Transformate în povești, ele sunt numai bune pentru cititorii unui autor deja consacrat.
Metec (Polirom, 2025), al doilea roman al lui Bogdan Perțache, păstrează din primul fragmentarismul, ideea de narațiune-mozaic (doi dintre eroii săi chiar se ocupă de vitralii și dezgropări de mozaicuri bizantine), dar concentrează poveștile pe intensități erotice, care mai de care mai senzuale: adultere, trădări, iubiri pasagere, acuplări fiebinți, gelozii, violențe, ba chiar și o crimă. Mișcându-se într-o geografie largă (București, Chartre, un orășel turc de pe coasta Marmaris, Brăila, zona rurală din jurul brațului Măcin, insula Rodos), de data aceasta romanul e construit din trei confesiuni separate, înscrise de fiecare dată sub numele protagonistului-confesor: Damian – un meșter specializat în vitralii de sticlă, Yórgo – un arheolog româno-grec și Franco – un absolvent de seminar preoțit fără să aibă cea mai mică înclinație păstorească. Cele trei confesiuni desfășoară alternativ, conform unei scheme fixe, câte două povești de dragoste paralele, care se intersectează pe neașteptate prin câte un personaj comun. Nota de comic se păstrează și ea, la fel ca și notația scurtă, în secvențe punctate ca-ntr-un scenariu de film, vizionat cu dorința de-a degusta incursiuni în locuri cu peisaje, sunete și arome exotice, deseori cu un zâmbet complice în colțul gurii. Dacă socotim strict matematic, ar ieși trei povești cu câte două ramificații, deci șase fire narative care sunt tot atâtea experiențe erotice cu variate tipuri feminine (actrițe, arheoloage, fete de la țară), cam ca-ntr-un puzzle extins unde unele piese reprezintă legătura indispensabilă între desene foarte diferite.
Povești, tipologii, lumi și decoruri multicolore se intersectează în noul roman al lui Bogdan Perțache, lăsându-l pe cititor să reconstruiască detectivistic „desenul din covor” la finalul lecturii.
Editor, publicist, lector universitar, traducător și cercetător avizat al celor mai noi aventuri teoretice ale ideologiilor literare (post-modernism, postsumanism, metamodernism), Alex Ciorogar a publicat în 2025 un studiu masiv dedicat problemei auctorialității. Rezultat al unor îndelungate stagii europene pentru documentare și al unor reflecții anterioare trecute în alte lucrări, Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale e o carte pe care cu greu o poți cuprinde, fie și rezumativ, într-o simplă recenzie. În peste 360 de pagini de citări relevante, parcursuri diacronice, interpretări terminologice și dense analize aplicate Ciorogar nu doar că a sintetizat tot ce s-a spus notabil despre ideea de „autor”, de la poeticile antice și hermeneutica romantică la deconstructiviștii și relativiștii post-moderni. El a încercat să lanseze și propriile conjecturi la chestiune și a avansat curajos conceptualizări personale. Abila sa capacitate argumentativă și convingătoarea claritate formulistică pot fi contemplate numai printr-o parcurgere in extenso a celor șapte capitole, trecând cronologic de la „contestarea auctorialității” și multiplele sale definiții și limitări până la „întoarcerea” și, în final, la „ascensiunea autorului”.
Întrebarea la care încearcă să răspundă cartea e ce s-a întâmplat cu ideea de autor, după ce i s-a declarat de către teoreticieni moartea (Barthes, Foucault) și apoi reîntoarcerea (Eugen Simion). Este autorul, azi, o instanță personală, una impersonală, o biografie recognoscibilă, o creație a discursului, un nod de intenții predeterminate prin varii factori interni sau externi – euri psihologice, voci implicite, piață, cititori?
În opinia sa, „Autorul” trăiește un prezent continuu, care presupune naștere, moarte, desacralizare, resacralizare, cu opțiuni variate și oricând accesibile, într-o „pluralitate instrumentar-epistemologică”. În aceste condiții (discutate pe larg în capitolele cărții), Ciorogar propune ideea de „ascensiune a autorului”, ca produs al unei așa-numite „ecologii a cunoașterii”, care să redimensioneze simultan toate teoriile construite în jurul subiectului, din toate perspectivele posibile – poetică, metodologică, socio-politică. Dacă există o criză identitară a „autorului”, ea vine din contradicția între nevoia de certitudine și necesitatea reinventării, și în acest fel identitatea subiectului auctorial e constant multiplicată, plasată la granița dintre dimensiuni (textuală – reală – imaginară) sau instituții agenți și practici. Ceea ce numește Ciorogar „ascensiune a autorului” ar conține, deci, o oscilare între absența sa în cadrul unor practici precum lectura la distanță, pe de o parte, și întoarcerea sa în discursul critic curent, în dezbaterile etico-politice sau în identitățile digitale, pe de alta. Astăzi nu mai putem gândi auctorialitatea numai în termenii interiorității prezente „în afară” printr-un text al acestei interiorități, ci și printr-o exterioritate deja textualizată printr-o fluidizare a identității în lumea digitală, politică sau economică. „Autorul”, în prezent, nu e doar o individualitate configurată prin sau de ceva, ci și o identitate postumană, colectivă, globală, o identitate mai degrabă plurală și „rețelară” decât punctuală, el e un „ambasador al câmpului literar”, un nod în centrul unei uriașe și hiper-ramificate pânze de păianjen.
Blindat cu toată bibliografia la subiect, bine asimilată și decantată analitic până la epuizare, studiul lui Alex Ciorogar face imposibilă vreo abordare ulterioară a chestiunilor legate de auctorialitate, fără parcurgerea lui.
Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion e lucrarea de doctorat a cercetătoarei româno-americane Cristina. A. Bejan, susținută la Oxford și publicată prima oară în engleză în 2019. Traducerea ei în română în 2025 (de Alina Pavelescu, cu Norman Manea și Vladimir Tismăneanu, ca introductori) e un eveniment notabil pentru istoria culturală autohtonă, care nu a lămurit, încă, definitiv, care au fost implicațiile și reverberațiile raporturilor unor intelectuali interbelici cu extremele politice. Nu știu dacă alte studii analoage de la noi (există câteva la fel de notabile) au rezolvat chestiunea, o dată pentru totdeauna. Tăcerile culpabile (Mircea Eliade) ori căința eliberatoare a unora dintre cei implicați (Emil Cioran), inconsecvențele și compromisurile discutabile ale altora după 1948 (Constantin Noica, Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Marietta Sadova), morțile violente și premature (Mihail Polihroniade, Sandu Tudor, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu) sau lăudabilele rezistențe (Eugen Ionescu, Ionel Jianu) au contribuit la amplificarea ambiguităților. De aici s-au ivit o multitudine de posibilități în a reveni la subiect, în a descoperi și a spune lucruri care să contribuie la schița unei perioade culturale atît de complexe, cum a fost interbelicul românesc.
Parcurgând în arhive și biblioteci studii la temă, jurnale, biografii, ficțiune și publicistică, autoarea a încercat să ofere atât o imagine nuanțată nu doar a momentului distinct Criterion (1932-1935), ci și a Tinerei Generații, al cărei reprezentant a fost, între alții, și fondatorul asociației criterioniste, Petru Comarnescu. Demersul Cristinei Bejan adoptă perspectiva lui Julien Benda, înscrisă în 1927 sub așa-numita „trădare a intelectualilor”: în loc să rămână fideli vocației lor de gânditori și creatori independenți, intelectualii s-au lăsat antrenați în pasiuni politice și, astfel, mulți dintre ei au devenit voluntar în secolul XX misionarii unor aventuri istorice eșuate și, ulterior, condamnabile. Ei nu mai pot fi luați drept repere morale și ideologice absolute, pentru că au dovedit că pot greși lamentabil, slujind de bună voie cauze utopice și, în ultimă instanță, criminale. Asta s-a-ntâmplat și cu Criterion. Eliade, Noica, Polihroniade, Sadova, Acterienii, Nae Ionescu au semnat „pactul cu diavolul” politic (mișcarea legionară), în timp ce alții (Mihail Sebastian, Eugen Ionescu), nu. Compromisurile ulterioare din comunism ale lui Petru Comarnescu pot fi înțelese, dar trebuie remarcat că formația sa universitară americană l-a ținut în interbelic departe de alunecările politice pernicioase ale unor confrați și l-a împins la fundarea unui grup pe deplin cosmopolit, care să deschidă cultural România spre ceea ce el văzuse în atât de ecumenicul spațiu de peste ocean.
Intercalând opinii, biografii și framente destinale, pe de o parte autoarea reface aventura Criterionului: fascinația pentru „marile culturi” (Germania, Franța, Italia, Anglia, SUA), pentru Spengler, Gide și experiențialism; plănuitele și niciodată realizatele conferințe Forum, apoi, în locul său, constituirea oficială a asociației, cu teme și expuneri publice pe teme dintre cele mai variate; ideea de-a avea, democratic și simultan, opinii pro și contra; coagularea unui grup cât mai mare de intelectuali, din cele mai diverse zone culturale; lansarea unei reviste cu aceeași denumire ca a asociației; incidentele publice cu proteste în sală și-n stradă, în urma unor prestații sensibile; începuturile destrămării, generate de prăpastia între conferențiari și public, de alunecările spre dreapta ale unor membri („evoluția grupului coincide cu afirmarea fascismului în România”), de animozitățile personale preexistente și divergențele intelectuale între unii și alții; scandalul de presă orcherstrat de Sandu Tudor (susținut și de unii ca Nichifor Crainic și Zaharia Stancu), la revista „Credința”, în urma denunțului cu iz LGBTQI+ al coregrafei Floria Capsali – ea însăși una dintre fondatoarele asociației. Pe de altă parte, autoarea realizează un crochiu de portret al lui Petru Comarnescu, părintele asumat al Criterion-ului, încercând să facă lumină asupra asupra unor detalii controversate: sejurul american, formația profesională, simpatiile și antipatiile, căsătoria și divorțul, pretinsa homosexualitate, acuzațiile publice, relația cu Noica (cvasi-erotică și neconsumată), neutralitatea politică (cel puțin înainte de 1948). Rămas o figură enigmatică, Comarnescu a păstrat, după revenirea din America, „sentimentul de inadecvare și disperare față de realitățile vieții profesionale din țară”, astfel încât, „tânjea după provocări intelectuale”, „își dorea să fie înțeles și apreciat” și să pună România pe harta culturală a lumii.
Dincolo de a fi coincis, cronologic, cu momente cruciale din viața politică a României, ceea ce i-a distins pe criterioniști de alte asociații ale vremii a fost structura inedită a conferințelor (cele mai multe au avut un real succes, în epocă) și dorința de-a fi o grupare cu preocupări culturale largi și incluzive. Cartea Cristinei Bejan abordează curajos toate aceste aspecte, oferind, cred, una dintre cele mai bune analize de până acum asupra subiectului.
Pe Eugen Munteanu îl știu mai degrabă ca universitar și savant filolog, ca pe unul dintre cei mai redutabili lingviști, clasiciști, romaniști, filosofi ai limbajului și editori de texte vechi din câți avem astăzi. De aceea „ieșirile” sale în afara domeniului riguros pe care încă-l mai slujește m-au luat prin surprindere, o surprindere plăcută, desigur. Cu Seimeni, eterna reîntoarcere (Polirom, 2026), Eugen Munteanu încearcă, simultan, o autobiografie fragmentară și o monografie a satului natal, dar și mai mult decât atât.
Aflat pe malul Dunării, la câțiva zeci de kilometri de Cernavodă, în străvechea vatră istorică a Dobrogei, satul Seimeni devine în cartea autorului, precum Humuleștiul lui Creangă, un veritabil suprapersonaj care-l condiționează pe erou, de la naștere până târziu, după absolvirea facultății ieșene. Saltul uriaș din micuța și aproape uitata localitate de pe malurile Dunării tocmai între dealurile Moldovei și apoi înspre alte și alte orizonturi îndepărtate apare ca un captivant și întortocheat parcurs biografic, de la naștere la maturitatea târzie. E un parcurs pus sub semnul eliadesc al unei „plecări” niciodată definitive și al unei „reîntoarceri” niciodată încheiate, dar și sub semnul bachelardian al visării retro, căci aproape tot ce i s-a-ntâmplat în viață protagonistului pare a fi avut legătură cu anii de copilărie la Seimeni și cu adolescența petrecută între Constanța și casa părintească. Paginile dedicate satului natal și izvoarelor sale autobiografice „spun ceva fundamental despre cum funcționează mecanismul reveriei nostalgice, care ne aută să ne apropiem de esența ființei noastre individuale”, și, formulate corect și cu grijă la adevărul celor relatate, „pot interesa și pe alții”. Intensitatea acestei „reverii nostalgice” a ținut locul mult timp oricărui alt tip de „întoarcere” sau de evadare și probabil că ea stă la baza impulsului de a scrie o carte despre un loc cartografiat și mitizat până în cele mai mici detalii.
Paginile cărții relatează în volute cronologice începuturile unei vieți și ale unei formări. Familia (strămoșii mocani ajunși în Dobrogea din alte zone, cei doi părinți, fratele, bunicii, verii, mătușile), vecinii, prietenii, amicii și inamicii sunt bornele unor povești derulate prin geamul nostalgic al unei memorii care evocă în varii detalii colorate portrete, peisaje și întâmplări (cele câteva fotografii inserate grupat completează fericit paginile tipărite). Școala, liceul, profesorii, jocurile copilăriei, tradițiile, primele exuberanțe adolescentine, raporturile cu părinții și autoritățile, dorințele și visurile, primele iubiri, primele lecturi și atașamentul față de cărți și de cultură, în general, sunt iarăși repere fundamentale pentru ceea ce va fi mai târziu naratorul. Performanțele remarcabile de la maturitate (stagii la Paris, Jena, Viena, Freiburg etc.) și recunoașterea internațională, ca filolog, îi vor fi dovedit copilului care fusese fascinat de Iliada, care spărsese clandestin lada de cărți a tatălui și devorase integral de timpuriu biblioteca satului că alegerea umanioarelor, în anii 1960-1970, într-o țară care voia mai ales ingineri, agronomi și medici, n-a fost doar o toană de copil visător. Peste toate stăruie prezența inevitabilă a bătrânului fluviu, care aduce cu ea nu doar un anumit tip de peisaj și de etos acvatic (comerțul ilicit, pescuitul, plutitul și înotatul sunt preocupările obsesive ale mai tuturor personajelor și sunt marile generatoare de povești), dar și o istorie milenară, aglutinată în straturi pe care adesea naratorul le scoate la lumină cu aplombul unui veritabil arheolog (stagiile estivale la cetatea Capidava, trimiterile numeroase la trecutul mai îndepărtat și mai apropiat al Dobrogei, excursurile despre Grecia antică, Roma, Bizanț și otomani).
Cartea lui Eugen Munteanu e un fel de eseu autobiografic cu ramificații erudite, un fel de odobescian „fals tratat de vânătoare”, ajustat într-o pseudo-biografie văzută ca pretext cultural. Afară de numeroasele incursiuni istorice de care deja am vorbit, ceea ce amplifică fericit substanța cărții sunt pasionantele pagini cu polemici, cu etimologii (cele nautice sunt preferatele mele, dar și celelalte sunt de citit – culinare, pescărești, toponimice, hipocoristice), despre antropologia vagantă a mocanilor, despre latină și protoromână, despre celebrul vas de lut descoperit la Capidava, despre drama instaurării comunismului în zonă etc. Nostalgicul și domesticul Eugen Munteanu se lasă în aceste pagini dominat de filolog, de profesor și de omul de cultură, ale cărui acumulări și deschideri intelectuale fac parte din însăși esența ființei care a decis să-și povestească viața astfel încât să-i „poată interesa și pe alții”.
Noua carte a lui Eugen Munteanu e un veritabil eseu despre cum a trăi nu înseamnă doar constituirea unei memorii private a trupului, ci și descoperirea unor fundamente universale ale spiritului.
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.