Blândețea, între intoleranță și răbdare
Intoleranța, boala diversității. Realitatea universală este guvernată de diferențiere și de diversificare. Intoleranța își arogă adevărul absolut și rupe din întregul nostru al tuturor. Ignoră diferențierea. Paradoxul e că, vrând să-și păstreze specificitatea, intoleranța distruge condiția care face specificitatea posibilă: existența celuilalt.
Dintotdeauna a existat o ură între rase și ginți, între clase și crezuri. Au existat opresiunile religioase, urgia pogromurilor și, în zilele noastre, manifestări dureroase ale fundamentalismului. Despre toleranță au scris Spinoza, Voltaire, Kant, Steinhardt și destui alții, în încercarea de a evidenția efectele nocive ale intoleranței.
Intoleranța lovește direct în respectul față de cel ce nu este ca tine. Nu respectă credințele și tradițiile altuia, nu consideră că fiecare este îndreptățit să-și aibă propria opinie. Toate acestea nu fac decât să știrbească ceva din întregul nostru al tuturor și să nege faptul că umanul se manifestă prin legea cosmică a diversității.
Răbdarea, o virtute pasivă a curajului, este rezistența în fața răului și a neajunsurilor.
În Evanghelia după Matei (5:5), a treia fericire spune: „Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.” În greaca veche, cuvântul pentru „blânzi” este praeis. Nu înseamnă „slabi” sau „moi”. În vechime, praeis descria un cal de război îmblânzit. Animalul nu-și pierduse forța, nici viteza, nici mușchii. Învățase doar să-și pună puterea sub control. Să răspundă la o comandă, să nu calce în picioare fără rost. Asta e blândețea: forță stăpânită. Putere care alege să nu distrugă.
Răbdarea nu e simplul fapt de a tolera. Înseamnă dârzenia de a rămâne stăpân pe tine și chiar puterea de a accepta. Nu trebuie să te împingă la negarea de sine. Trebuie să fie însoțită de nădejde.
Răbdarea fără nădejde duce la resemnare. Cine știe să aștepte prin răbdare face pași siguri spre îndepărtata izbândă.
Blândețea ține de puterea noastră de iubire. Se poate cultiva, dar, în principal, este o însușire a oamenilor înzestrați din fire cu blândețe.
Blândețea nu trebuie să aibă de-a face cu lipsa de fermitate, altfel duce spre slăbiciune. Cu alte cuvinte, blândețea știe unde trage linia, are discernământ. Are coloană vertebrală.
În loc de concluzii
Din lipsă de blândețe, diferențele pot deveni diferende. Blândețea este cea care ține diversitatea în matca ei firească – ca bogăție, nu ca război. Ea dă răbdării tărie și dă nădejdii căldură. Ia toleranței naivitatea și îi dă fermitate.
Poate de aceea blânzii vor moșteni pământul. Nu pentru că sunt slabi, ci pentru că sunt singurii care nu-l transformă în ruină în timp ce încearcă să îl stăpânească.
Dezamăgirea, între adevăr și dreptate
Adevărul este valoarea morală fundamentală, iar dacă ținem cont că dintre toate relele minciuna roade cel mai adânc, rolul adevărului este să triumfe.
Nu trebuie să zăbovim asupra adevărului filosofic, ci pur și simplu trebuie să ne gândim la adevărul evident, cel care este în văzul tuturor, chiar dacă nu-l văd toți. Raportarea la adevăr este raportarea dintre declarație și faptă: a spune ce faci și a face ce spui.
Adevărul nu are voce de catifea. Când intră în cameră, aerul se taie. Nu e mare, nu e mic. Nu e bun, nu e rău. Doar este. Când taci un adevăr care ar trebui strigat, nu salvezi pe nimeni. Amâni doar dezamăgirea. O lași să crească în întuneric până rupe ușa.
Faulkner spunea că: „Adevărul este unul singur. El nu se schimbă. El cuprinde toate lucrurile care ating inima – onoarea și mândria, și mila, și curajul, și iubirea […], și dragostea de dreptate și de libertate.” Avea dreptate. Adevărul nu e un concept. E sânge. Dacă-l oprești, se face cheag. Iar cheagul poate ucide.
Dreptatea e felul în care oamenii au învățat să stea la aceeași masă fără să-și scoată cuțitele, făcând conviețuirea posibilă. În istoria civilizației, prima dată a fost scrisă pe piatră în Babilon – Codul lui Hammurabi, cu vreo 3700 de ani în urmă. „Ochi pentru ochi.” Aspră, dar măcar era scrisă. Știai la ce să te aștepți.
Au venit apoi Licurg din Sparta și Solon din Atena să dreagă legi când cetatea se clătina. Mai târziu, dreptul roman, șlefuit de Iustinian, a pus bazele unor principii de dreptate valabile până în ziua de azi. Istoria dreptății spune un lucru simplu: când un om e lovit de nedreptate, cineva trebuie să răspundă, oricine ar fi.
Așa cum specifica John Rawls în A Theory of Justice: „Fiind virtuți primare ale activității umane, adevărul și dreptatea nu admit compromisuri.”
Dezamăgirea – camera dintre două uși, unde, când înțelegi că între „așa este!” și „așa ar fi trebuit să fie!” se cască o prăpastie, acolo locuiește ea. E o cameră cu două uși: pe una scrie Adevăr, pe cealaltă scrie Dreptate. Când intră amândouă odată, e pace. Când intră doar una, începi să te sufoci.
Și mai e o capcană: să lași dezamăgirea să mocnească până devine deznădejde. Deznădejdea e atunci când trântești ambele uși și spui: „Dacă nici adevărul nu ajută și nici dreptatea nu vine, la ce bun?” Acolo se termină omul.
În loc de concluzii
Dezamăgirea nu trebuie ocolită; se poate trece prin ea cu ochii deschiși. Vezi adevărul și apoi cauți dreptatea care se poate. Uneori dreptatea înseamnă doar să te ridici, să scuturi praful și să nu mai dai mâna cu cel care te-a mințit. Alteori înseamnă să taci un timp și să înveți ce nu știai.
Dezamăgirea e semnul că n-ai murit încă pe dinăuntru, că încă te arde faptul că lucrurile nu sunt cum ar trebui. Și cât timp te arde, ești viu.
Restul e luptă. Și pentru luptă mai avem timp.
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.