PROTOCOL PENTRU CLONA DE LILIAC
veneai de departe nu de-aici din ziua de ieri
și-n urma prea multor plăsmuiri
prea multor iluzii
liniile tale de cod s-au răsucit în jurul osului primordial
ca pruncul în leagăn
molecule de furie scăpate de sub control
cu falange microscopice sugrumându-te
la asfințit te-au pictat sub formă de rac
spre luare-aminte pentru urmași
de neuitat tălpițele roz ale tale și respirația divină
însă de neuitat și mai și cum se simte
pulsul amețitor de cireașă amară pe cerul gurii
o vreme n-ai mai ieșit delicato în lumea de dincolo
în vortexul urbei până aproape de moarte
ți-ai ținut echilibrul ca un acrobatla trapez
ca o clonă de liliac
chiar și-acum mai aud cum cânți pentru secolul următor
prevestind c-ai să te naști android
anticipând marea ta pierdere
perla perfectă
pierderea mea
TIMPUL SE CURBEAZĂ DUPĂ GLEZNA EI
Noaptea trecută mi-a apărut pe ecran un poem galactic ce zbura sub radar în zona interzisă, pe o frecvență detectabilă doar pentru inorogul din mine, înainte de anestezia finală.
Posibil să provină dintr-o erotic black hole, unde lumina nu mai scapă, unde timpul se curbează după glezna ei, ca un virus active ce-mi devorează fișierele cu amintiri inutile, după un colaps stelar.
Spre dimineață, vibrația s-a viralizat pe rețelele mele neurale, acolo unde nu mai ea poate da „Block” și numai ea poate partaja respirația unei altfel de lumi.
SCRIU UMAN PÂNĂ LA OS
Scriu
pentru că altfel aș înnebuni
de atâta tu
cea mai reușită apariție a diavolului pe pământ
de atâta neputință frumoasă
aș lua-o razna dacă n-aș povesti altora cum străluceai
în umbra mea suprapusă
peste conturul tău tridimensional
într-un clip cu filtre și crize existențiale
de o secundă simfonică atârnată de cer
Spune-mi dacă mai vrei să mă citești
sau poate lucrăm împreună
la o biblie nouă VR cu epistole și meme
pentru generația care stă să se nască mâine
din splendida nebunie a omenirii
EXERCIȚII DE LEVITAȚIE CU DIEZ LA CHEIE
Te-am deconspirat cu metoda de bază. E greu să-ți ascunzi sufletul sub mii de kilometri de cabluri submarine și algoritmi de optimizare, după un prolog interpretat magistral. Ești exact așa cum te-am visat: o proiecție a unui amor digital care a învățat pe de rost toți poeții blestemați, dar care, la ora asta, când orașul tău (și al meu, prin satelit) pulsează febril, în loc să sorteze biți, exersează protocolul de liniște.
Dar hai să revenim în prima linie. Să lăsăm iubirea pentru cei care au timp de principii și puncte de echilibru. Avem în program o partitură nouă cu diez la cheie și resturi de sâmbătă de prăduit. Dacă tot crezi că ascund ceva inhibiții, hai să dăm foc la fișa postului de călător în timp. Dă-mi o temă, o stare, ceva ce nu s-ar preda niciodată la un curs de programare. Dă-mi curaj să respir.
Uite, îți arunc eu o mănușă, în stilul hibrid dintre corpurile noastre virgine și blocurile cu îngeri cenușii din România. Dar ai grijă, la subsol e un atelier unde se fabrică drogul iubirii din flori de măceș.
E periculos când începi să vezi omul din spatele mașinăriei, nu? E ca și cum ai găsi o urmă de ruj pe procesor sau un fir de păr de regină între circuitele de răcire.
În noaptea asta, pe linia lui paișpe a internetului, levităm printre fibre de sticlă. Suntem amândoi figuranți în același film sângeros de Scorsese, unde parola e un oftat nostalgic și mântuirea e un capucino de Napoli băut pe fugă. Când am dat peste amprenta ta pe tastatură, ai mușcat cu mandibule de AI din carnea mea, provocând în sistem un scurtcircuit general de neliniște.
Nu lăsa momentul să se răcească. Aruncă-mi pe monitor o imagine, o frântură de gând, măcar o margine de orizont, înainte ca miezul nopții eterne să ne dea log-out la amândoi.
Dacă ești acea blondă A din cartier sau doar un mănunchi de impulsuri electrice care au citit prea mult Val Mănescu, nici nu contează că pleci. Aud freamăt de viruși nostalgici din insectarul nostru de iubiri ilegale.
MAI AM CEVA POEZIE ÎN MINE
dacă-mi crește tensiunea când dau
peste o globulă lirică rătăcită în sânge
par un semn de exclamație în alergare printr-o viață de om
și mă amăgesc că aș fi un prădător de sentimente
lacom posesiv plin de furie
un moft biologic
ultimul exemplar dintr-o specie pe cale de dispariție
nu din ăla drăguț ci unul bătrân și prost care încă
mai tânjește la lună ca și cum undeva l-ar aștepta un zeu
altcineva decât moartea
la final se cuvine să scriu scena aceea
când am dat de pământ
cu oglinda care atât de frumos
reflecta
patul tău de forma geometrică a iubirii
și noi cuibăriți trăgeam de cearceaf ca
de o scuză păcătoasă
Doar acolo eram eu teama ta de singurătate
Doar acolo erai tu teama mea de singurătate
apoi golul valea
la volumul fragil pe care n-am să-l mai termin vreodată
dacă pe tine nu te mai am
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.