„Zmițele” de la Ipotești
A ajuns vorba că, pe când era copil la Ipotești, Mihai nu era pasionat de jocurile zgomotoase ale fraților săi (trânta sau alergatul prin curte). El prefera să stea ore întregi „pe burtă” la marginea iazului de la Luncă sau lângă vreo băltoacă formată după ploaie.
Într-o zi, tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, trecând prin livadă, l-a găsit pe Mihai absorbit de studiul unei mici șopârle de apă (o „zmiță”) pe care o prinsese într-o cană de lut.
— Ce faci acolo, Mihai? Iar pierzi timpul cu gângăniile? a întrebat căminarul, un om practic și autoritar.
Băiatul a ridicat capul, dar ochii îi erau încă la creatura din cană:
— Tată, uite-te cât e de frumoasă. Oamenii zic că e urâtă, dar ea are pielea ca o haină de împărat, cu puncte de aur și de smarald. Se mișcă de parcă ar dansa pe o muzică pe care numai ea o aude. Oare știe că noi existăm, sau suntem pentru ea doar niște munți de pământ care se mișcă?
Căminarul a pufnit:
— E o dihanie de baltă, băiete! Nu ține nici de foame, nici de cald. Pune mâna pe carte, că dintr-o „zmiță” n-o să scoți nicio para chioară!
Băiatul a ridicat din nou ochii spre tatăl său și i-a răspuns cu o maturitate care l-a lăsat pe căminar fără replică:
— Poate că n-o să scot parale, tată, dar din ea am învățat că lumea nu-i făcută doar din ce se poate vinde sau cumpăra. Iar dacă într-o zi voi ști să scriu așa cum strălucește pielea acestei mici făpturi, atunci chiar și cei mai bogați oameni vor dori să citească ce am scris.
„Botezul” de lună plină
Într-o vară, întors de la studii pentru o scurtă vacanță, Mihai a dispărut de acasă imediat după cină. Mama Raluca, obișnuită cu firea lui rătăcitoare, nu s-a îngrijorat, dar fratele său mai practic, Iorgu, s-a dus să-l caute pe malul lacului, temându-se să nu fi adormit pe undeva prin stufăriș.
Ajuns la buza apei, Iorgu a încremenit. Lacul era ca o oglindă de argint sub lumina unei luni pline, imense. La câțiva metri de mal, Mihai plutea nemișcat pe spate, cu fața spre cer, lăsându-se purtat de undele ușoare. Părea că nu mai aparține pământului, ci este o parte din însăși sclipirea apei.
— Măi Mihai! a strigat Iorgu. Ieși afară, că te prinde răceala nopții! Ce faci acolo pe undă la ora asta?
Mihai s-a întors leneș spre el, dar n-a ieșit imediat. A mai rămas o clipă cu ochii la lună, apoi a înotat încet spre mal. S-a ridicat din apă ca un duh, scuturându-și părul lung și negru.
— Vezi tu, Iorgule, a spus trăgându-și cămașa pe trupul ud, voi vă spălați în lac ca să vă curățați de praful drumului. Eu intru în apă ca să mă spăl de „praful” orașului și al cărților.
— Și ce-ai găsit acolo, în afară de broaște și papură? a râs fratele său.
Eminescu a arătat spre cerul care se oglindea perfect în apă:
— Am simțit cum e să fii la mijloc între două ceruri. În apă, stelele sunt mai aproape; le poți atinge cu mâna. Când te scalzi noaptea, nu te mai simți un biet om de la Ipotești, ci te simți un fir de nisip în palma lui Dumnezeu. Lacul ăsta nu e doar apă, Iorgule… e memoria pământului care visează.
Floarea-albastră și dicționarul german
Se pare că, în primăvara aceea la Cernăuți, Eminescu trecea zilnic pe lângă fereastra unde Berta obișnuia să stea și să citească. Vorbea germana destul de bine, dar în fața ei, cuvintele păreau să i se încurce în gât.
Într-o după-amiază, Mihai a venit sub geamul ei cu un buchet mic de flori sălbatice și, neștiind cum să înceapă conversația, i-a întins o foaie de hârtie pe care scrisese câteva rânduri într-o germană impecabilă, dar cam prea filosofică pentru vârsta lor.
Berta a citit, a zâmbit și l-a întrebat cu un accent dulce, vienez:
— Mihai, de ce îmi scrii despre „eternitatea clipei”? Eu am doar șaisprezece ani, clipa mea e acum, nu în eternitate.
Eminescu, intimidat de ochii ei albaștri care păreau să conțină tot cerul Bucovinei, i-a răspuns cu o seriozitate care a lăsat-o mască:
— Vezi tu, Berta… dacă te-aș privi pur și simplu, aș fi doar un băiat care vede o fată frumoasă. Dar dacă scriu despre tine, te scot din timp. Peste o sută de ani, tu vei fi tot aici, la fereastră, iar eu voi fi tot sub ea, dăruindu-ți aceste flori care nu se vor ofili niciodată în versul meu.
Berta a râs, i-a aruncat o floare din păr și i-a spus:
— Ești un visător periculos, Mihai. Dar promite-mi un lucru: dacă tot mă faci nemuritoare, măcar scrie-mă în românește. Sună mai cald, chiar dacă eu nu înțeleg chiar totul.
Se zice că atunci a priceput Eminescu prima dată că limba sa maternă are o dulceață pe care germana, oricât de precisă, nu o putea atinge. S-a întors în camera lui și a început să scrie primele versuri de dragoste, iar imaginea acelei „blonde nemțoaice” a rămas mult timp ca un ideal de puritate în mintea lui.
Vânătoarea de comori din podul casei
Într-o vară toridă, băieții Eminovici — Șerban, Nicolae, Iorgu și Mihai — s-au încuiat în podul casei de la Ipotești, un loc plin de lăzi vechi, harnașamente de cal și hârtoage ale tatălui. Șerban, cel mai mare și mai autoritar, propusese o „vânătoare de comori” pentru a găsi documente vechi care să demonstreze că familia lor are origini boierești străvechi, un subiect despre care tatăl lor vorbea adesea cu mândrie.
În timp ce frații săi răscoleau cu zgomot prin lăzi, aruncând praful în toate părțile și căutând peceți de ceară sau diplome aurite, Mihai stătea ghemuit într-un colț, lângă o fereastră mică rotundă prin care pătrundea o rază de soare plină de scame de aur. Găsise un ceaslov vechi, rupt, și era complet pierdut în paginile lui.
— Măi Mihai, a strigat Nicolae, tu nu cauți nimic? Uite, am găsit un hrisov cu vultur! Ăsta ne face boieri de viță! Tu ce-ai găsit acolo, în praful ăla?
Mihai a ridicat ochii, care îi străluceau nefiresc de tare în penumbra podului, și le-a arătat o pagină îngălbenită unde cineva însemnase, cu sute de ani în urmă, mersul stelelor și niște descântece de deochi.
— Voi căutați titluri de proprietate pe pământ, a spus el cu o voce calmă. Eu am găsit dovada că strămoșii noștri stăpâneau și cerul, nu doar moșiile. Nicolae, vulturul tău e de hârtie. Stelele de aici… ele sunt adevărata noastră boierie. Dacă știm cum să le chemăm, pământul n-o să ne poată ține niciodată închiși.
Frații au izbucnit în râs, numindu-l, ca de obicei, „visătorul familiei” sau „filosoful”. Dar Iorgu, care îl iubea mult, s-a oprit din căutat și s-a așezat lângă el. Se zice că au rămas acolo, în pod, până la apus, în timp ce ceilalți frați coborâseră deja victorioși cu „actele” lor. Mihai le citea despre cum s-a făcut lumea, transformând un pod prăfuit dintr-un sat moldovenesc în centrul universului.
Dialogul de pe malul Prutului
Se zvonește că, în anii tinereții, Eminescu se plimba adesea noaptea, ignorând avertismentele prietenilor despre frigul umed al malurilor de apă. Într-o astfel de noapte, însoțit de un amic, poetul s-a oprit brusc în fața unei bălți ce reflecta perfect discul lunar.
— Mihai, haide să mergem, e târziu și luna asta e rece, nu ne ține de cald, a spus amicul, strângându-și haina.
Eminescu a arătat spre reflexia din apă și a răspuns fără să-și ia privirea de acolo:
— Rece e doar pentru cine n-o înțelege. Soarele ne arată lumea așa cum e ea: cu praf, cu sudoare, cu urâțenie. Dar luna… luna e un alchimist. Ea preface totul în argint. Vezi tu, sub lumina ei, până și mizeria devine mister, iar moartea pare doar un somn mai adânc. Soarele ne face sclavi ai zilei, dar luna ne face stăpâni peste visurile noastre. Ea e singura care ne permite să vedem eternitatea fără să ne orbească.
Extazul și ironia la hanul din Giurgiu
Se spune că tânărul Iancu, pe atunci un băiat vioi, cu ochii sfredelitori și un zâmbet sceptic mereu în colțul gurii, a venit să viziteze trupa unchiului său, Iorgu Caragiale. Acolo, într-un colț de curte de han, sub un nuc bătrân, l-a văzut pe Eminescu. Poetul nu repeta roluri, ci citea dintr-o carte de filosofie germană, bătând ritmul versurilor cu mâna în aer, complet absent față de vacarmul actorilor din jur.
Cică unchiul, i-ar fi șoptit nepotului:
— Vezi băiatul ăla de-acolo? E un „ciudat”. Știe mai multă carte decât toți profesorii de la București, dar uită să mănânce dacă-l lași cu versurile lui.
Iancu s-a apropiat și l-a privit lung. După câteva minute, Eminescu a ridicat ochii, l-a salutat cu o politețe arhaică și i-a citit o un fragment despre „zarea lumii” și „nemărginirea timpului”.
Caragiale, care deja simțea pulsul comediei umane în tot ce vedea, a ascultat până la capăt, apoi a pufnit într-un râs scurt și i-a spus:
— Măi Mihai, tu ești prea frumos ca să fii om, dar prea serios ca să fii viu! Tu cauți nemurirea în timp ce noi ne luptăm cu praful de pe scenă. Ai grijă, că dacă te uiți prea mult la soare, n-o să mai vezi unde pui piciorul pe scândură!
Eminescu, surprins de asprimea glumei, dar și de inteligența din ochii băiatului, i-a răspuns cu un zâmbet palid:
— Eu caut soarele, Iancule, pentru că mi-e teamă că restul lumii e doar o farsă.
— Tocmai d-aia, a replicat Caragiale, zâmbind ironic. Dacă lumea e o farsă, măcar să râdem de ea, nu să plângem pe marginea ei!
Șoapta care a salvat spectacolul
Se povestește că, într-o seară de reprezentație la Giurgiu, trupa lui Pascaly punea în scenă o melodramă istorică greoaie. Actorul principal, un bărbat cu o voce tunătoare, dar cu o memorie cam scurtă, a avut un moment de absență totală chiar în mijlocul unui monolog crucial. S-a făcut o tăcere mormântală în sală. Publicul începuse să foiască neliniștit.
Eminescu, ghemuit în cutia strâmtă și prăfuită a sufleurului, cu manuscrisul în față, îi șopti replica. Actorul, însă, cuprins de panică, nu auzea nimic.
Atunci, Mihai, în loc să repete sec textul, a început să improvizeze pe loc, dar cu o voce atât de joasă și de sugestivă, încât părea un ecou al conștiinței personajului. Nu i-a dat doar replica, ci i-a „suflat” întreaga stare poetică a momentului. Actorul s-a trezit ca dintr-o vrajă și a început să recite nu doar ce scria în rol, ci versuri mult mai frumoase, dictate de „vocea din podea”.
La final, succesul a fost imens. Pascaly, intrând în culise, l-a întrebat pe actor:
— De unde ai scos replicile alea de la final? Nu erau în textul meu!
Actorul a arătat cu degetul spre podea, unde Eminescu ieșea tocmai atunci din cutia sufleurului, scuturându-și praful de pe haine și zâmbind melancolic:
— Maestre, textul era prea sărac pentru o seară atât de frumoasă. Am crezut că personajul are nevoie de puțină… „umbră” ca să pară viu.
Pascaly l-a privit lung pe tânărul cu ochi mari și negri și i-a spus:
— Mihai, tu ești singurul sufleur din lume care nu suflă cuvinte, ci suflă suflet în actori. Dar păcat de tine… cutia aia e prea mică pentru cât ești tu de mare.
„Nu scrie ca la școală, scrie ca la masă!”
Se spune că, pe când erau colegi de studii la Viena, Slavici i-a arătat lui Eminescu o primă schiță a unei nuvele. Textul era corect, dar sec, lipsit de viață. Eminescu l-a citit, a tăcut o vreme, apoi a luat un creion și a început să taie paragrafe întregi.
— Măi Ioane, a spus Eminescu, tu scrii de parcă ai redacta un proces-verbal la tribunalul din Arad! Unde-i omul? Unde-i pământul?
Slavici, ușor ofensat, a răspuns:
— Dar Mihai, am folosit cele mai alese cuvinte, m-am străduit să fie o limbă curată, literară…
Eminescu a zâmbit și l-a bătut pe umăr:
— Aici e greșeala. Tu cauți limba în cărți, dar limba ta e acasă, la Șiria. Când te gândești la ai tăi, cum vorbesc ei? Când se sfădesc sau când se bucură, folosesc ei cuvintele astea greoaie? Nu! Ei vorbesc drept, scurt și cu sare. Ca să scrii românește, trebuie să scrii cum respiri. Nu te teme de cuvintele pe care le folosește țăranul la coasă. Acelea sunt cuvinte „vii”, restul sunt doar haine de duminică, strâmte și străine. Scrie ca și cum ai povesti cuiva drag, la gura sobei, nu ca și cum ai da un examen!
„Prințul” din cafeneaua vieneză
Se spune că, în perioada studenției, Eminescu obișnuia să meargă la o celebră cafenea unde se întâlneau studenții români. Într-o seară, cercul de prieteni — printre care și Ioan Slavici — se plângea de rigoarea germană și de răceala vienezilor. Toți erau îmbrăcați „la patru ace”, încercând să se piardă în peisajul imperial, în timp ce Mihai stătea într-un colț, cu o haină cam roasă, dar cu o privire care părea să vadă dincolo de pereții localului.
La masa lor s-a așezat un student medicinist străin, cam arogant, care a început să ironizeze „balcanismul” românilor, sugerând că aceștia au venit la Viena doar ca să învețe manierele, neavând o cultură proprie.
Eminescu, care până atunci tăcuse absorbit de o carte de filosofie, a ridicat privirea. N-a început să se certe, ci i-a adresat studentului o singură întrebare, într-o germană atât de curată și de arhaică, încât părea extrasă din poemele lui Schiller:
— Spune-mi, amice, crezi că un râu este mai bogat doar pentru că trece printr-o capitală, sau pentru că izbucnește dintr-o stâncă unde nimeni nu i-a măsurat adâncimea?
Studentul a rămas perplex, neînțelegând metafora. Eminescu a continuat cu un calm olimpian:
— Voi, aici, aveți biblioteci care ne învață cum să gândim. Noi, acasă, avem munți care ne învață cum să fim. Diferența dintre noi e că eu pot înțelege de ce tu ești mândru de Viena ta, dar tu nu vei înțelege niciodată de ce eu sunt mândru de tăcerea mea.
Apoi, spre uluirea tuturor, a chemat chelnerul și a plătit consumația întregii mese cu ultimii săi bani, plecând în noaptea vianeză cu capul sus. Slavici a povestit mai târziu că în acea clipă, Eminescu, deși cel mai sărac dintre toți, părea singurul adevărat „prinț” din acea cafenea imperială.
Noaptea de veghe
În noaptea de dinaintea marii serbări de la Putna, în timp ce ceilalți studenți dormeau prin chilii sau pe iarbă, Eminescu a rămas singur în pridvorul mănăstirii, privind stelele de deasupra munților Bucovinei. Era atât de absorbit de „spiritul locului”, încât Ioan Slavici l-ar fi găsit spre dimineață tremurând de frig, dar cu o privire transfigurată.
Când Slavici i-a aruncat un cojoc pe umeri, Eminescu i-ar fi șoptit:
— Slavici, mormântul lui Ștefan e fierbinte sub pământ. Simt cum pulsează. Noi credem că am venit să-l sărbătorim pe el, dar de fapt, el ne-a chemat aici ca să vadă dacă mai suntem vii.
Argintul de pe mormântul lui Ștefan
Cu câteva zile înainte de serbarea de la Putna, mănăstirea era un furnicar. Studenții sosiseră de la Viena, Cernăuți și București, iar atmosfera era electrică. Se spune că Eminescu, pe atunci un tânăr de 21 de ani, cu părul lung și negru și ochi de foc, supraveghea personal fiecare detaliu al festivităților.
Printre obiectele pregătite pentru ceremonie se afla o urnă de argint, în care urma să fie pus pământ adus din toate provinciile românești, pentru a fi așezată pe mormântul lui Ștefan.
Într-o seară, un tânăr student, obosit de atâta organizare, l-a întrebat pe Mihai:
— Dar crezi că va înțelege cineva gestul nostru? Toată strălucirea asta, argintul, discursurile… nu e cam mult pentru niște vremuri atât de tulburi sub stăpânire străină?
Eminescu s-a oprit, a privit spre biserica voievodală și i-a răspuns cu o seriozitate care l-a lăsat pe celălalt fără replică:
— Argintul acesta nu e pentru ochii oamenilor de azi. E o oglindă. Ștefan a stat aici patru sute de ani în tăcere, așteptând să vadă dacă mai are un popor. Dacă noi nu venim cu ceva curat — și la suflet, și la înfățișare — înseamnă că mormântul lui e gol, chiar dacă oasele îi sunt acolo.
Apoi, a adăugat, cu un zâmbet amar:
— Noi nu facem aici o petrecere, facem o înviere. Dacă astăzi reușim să strigăm „România” la mormântul lui, atunci argintul acesta va cântări mai mult decât tot aurul imperiilor care ne înconjoară.
Dorul de casă și masa de brad din Viena
Se spune că, în timp ce studia la Viena, copleșit de rigoarea germană și de arhitectura rece a metropolei, Eminescu a căzut într-o melancolie adâncă. Într-o seară, după ce citise studii grele de filosofie, a început să-și amintească de poveștile spuse de bătrânii din Ipotești.
Un coleg l-a găsit scriind cu o viteză febrilă. Pe masă nu se aflau cursuri de drept, ci pagini pline de descrieri despre grădini cu flori ce vorbesc și palate de cleștar.
— Ce faci, Mihai? Te-ai întors la copilărie? l-a întrebat amicul.
Eminescu, fără să ridice ochii de pe foaie, i-a răspuns:
— Nu, mă întorc la izvoare. Viena asta e frumoasă, dar e moartă. Aici totul e de piatră. Eu am nevoie de o lume în care lacrima unei mame se poate transforma în erou. Scriu ca să nu uit că undeva, în țara noastră, soarele încă se mai scaldă în râuri de argint și că binele nu are nevoie de legi scrise ca să învingă răul.
Poezia din talpă
Se spune că, într-o seară de toamnă târzie la Iași, Eminescu și Creangă se întorceau de la Bolta Rece, afundați în noroiul celebru al ulițelor moldovenești. Creangă, mai corpolent și mereu pus pe șotii, gâfâia de zor, în timp ce Mihai pășea tăcut, cu privirea pierdută în lună.
La un moment dat, Eminescu se oprește brusc în dreptul unui felinar palid, scoate un petic de hârtie și începe să scrie febril, sprijinit de un perete scorojit.
— Măi Mihai, se vede treaba că te-a lovit muza chiar în mijlocul glodului! zise Creangă, ștergându-și fruntea. Ce rime mai meșteșugești acolo? E vreo odă pentru vreo duduie cu ochi albaștri?
Eminescu nu scoate un cuvânt. Termină de scris, împăturește hârtia cu grijă și, spre uluirea amicului său, o vâră în pantof, sub călcâi. Apoi pornește mai departe, cu un zâmbet enigmatic.
— Ei, asta-i una nouă! pufni Creangă. De ce-ai pus, creștine, versurile la păstrare în gheată? Se scrie cu capul, nu cu picioarele!
Eminescu se opri, îl privi fix și îi răspunse cu acea voce a lui blândă, dar pătrunzătoare:
— Vezi tu, Ionică… lumea spune că poezia mea este prea „înaltă”, că plutesc printre stele și uit de pământ. Așa că am decis ca, la fiecare pas, să calc pe propriile-mi cuvinte. Să nu uit niciodată că, oricât de sus aș privi, tălpile mele tot în noroiul țării ăsteia rămân.
Creangă a tăcut un moment, apoi l-a bătut pe umăr, râzând:
— Dacă-i așa, Mihai, atunci eu sunt cel mai mare poet al Moldovei… că eu calc pe noroi direct, fără să mai pun hârtia la mijloc!
Manuscrisele din buzunarul paltonului
Într-o iarnă deosebit de aspră, Eminescu locuia într-o cămăruță friguroasă, unde singura sursă de căldură era pasiunea cu care scria. Într-o zi, un tânăr admirator, care reușise să obțină o recomandare pentru a-l vizita, l-a găsit pe poet înfofolit într-un palton vechi, ros la coate, scriind de zor la o masă plină de hârtoage.
Tânărul, impresionat de sărăcia lucie în care trăia „Luceafărul”, dar și de mormanul de manuscrise ce păreau aruncate la întâmplare, a întrebat cu sfială:
— Domnule Eminescu, nu vă temeți că aceste pagini neprețuite s-ar putea pierde? Sau că, Doamne ferește, cineva ar putea să vi le fure într-o clipă de neatenție?
Eminescu s-a oprit din scris, și-a ridicat privirea obosită și a scos din buzunarul paltonului un pumn de bilete de bancă, mototolite și amestecate cu firimituri de tutun. Le-a întins pe masă și a spus cu un umor amar:
— Vezi tu, amice, hoții din București sunt oameni practici. Dacă intră aici, vor căuta aceste hârtii colorate, pe care scrie „Banca Națională”. Pe ele le vor lua și vor fugi fericiți.
Apoi, a bătut cu palma peste teancul de versuri mâzgălite:
— Dar de astea nu se atinge nimeni. Poezia este singura formă de avere care are un sistem de siguranță perfect: nu valorează nimic pentru cine nu are suflet să o înțeleagă. Așa că dorm liniștit; manuscrisele mele sunt păzite de propria lor frumusețe, care pentru un hoț e la fel de invizibilă ca aerul.
Tânărul a plecat atunci înțelegând că, în timp ce alții își încuiau aurul în seifuri, Eminescu își lăsa cea mai mare comoară la vedere, știind că nimeni nu va ști să o fure fără să o prețuiască mai întâi.
Visul lui Baiazid și cerneala vărsată
Se spune că în nopțile în care lucra la tabloul bătăliei de la Rovine, Eminescu devenea de-a dreptul „posedat” de ritmul versurilor. Nu mai era un redactor la un ziar bucureștean, ci un martor ocular al istoriei.
Într-o astfel de noapte, cuprins de febra compoziției, Mihai ajunsese la faimosul dialog dintre Mircea și Baiazid. Scria atât de apăsat și de repede, încât penița scârțâia pe hârtie ca o sabie pe scut. La un moment dat, în timp ce căuta rima potrivită pentru aroganța sultanului, a dărâmat din greșeală călimara. O pată mare de cerneală neagră s-a întins peste tot manuscrisul, acoperind tocmai versurile despre „potopul” otoman.
Un prieten care trecuse pe la el să-l cheme la cină, văzând dezastrul de pe masă, a exclamat:
— Păcat de muncă, Mihai! S-a dus naibii toată bătălia sub marea asta de negru. Va trebui să începi de la capăt.
Eminescu, însă, privea pata de cerneală cu o liniște ciudată. S-a întors spre prietenul său și, cu un sclipici de ironie în privire, a spus:
— Nu s-a pierdut nimic. Baiazid tocmai a aflat că nu poți aduce întunericul peste o țară fără să te murdărești pe mâini. Pata asta nu e un accident, e chiar soarta imperiilor care vor să înghită soarele altora: la final, rămân doar o pată neagră pe harta istoriei.
S-a așezat calm, a luat o foaie nouă și, sub lumina palidă a lumânării, a rescris din memorie începutul, de parcă versurile nu erau compuse atunci, ci doar „dictate” de o voce veche de secole.
Se zice că în acea noapte, pe foaia nouă, penița n-a mai tremurat deloc, iar Mircea cel Bătrân a ieșit din cerneală mai falnic ca niciodată.
Mireasma secolelor
Într-o după-amiază târzie, Moses Gaster l-a invitat pe Eminescu să vadă un manuscris de secol XVI, o cronică bisericească prăfuită, scrisă într-o chirilică densă și anevoioasă. Cei doi stăteau aplecați peste masa grea de stejar, sub lumina unui sfeșnic, încercând să deslușească un pasaj unde cerneala se ștersese aproape de tot.
Gaster, cu rigoarea savantului, folosea o lupă și făcea paralele cu alte texte paleoslave, murmurând despre etimologii și structuri gramaticale. Eminescu, în schimb, stătea cu ochii pe jumătate închiși, trecându-și degetele ușor pe deasupra pergamentului, fără să atingă literele.
— Dragă Mihai, a zis Gaster ușor frustrat, aici textul e pierdut. Urma peniței s-a topit în fibră. Putem doar să presupunem ce a vrut să spună bietul călugăr acum trei sute de ani.
Eminescu a mai tăcut un pic, apoi a început să recite rar, ca într-o transă, o frază de o frumusețe arhaică izbitoare, care completa perfect sensul fragmentului. Gaster a încremenit. S-a uitat la lupă, apoi la poet:
— Extraordinar! E exact ce lipsea. Dar cum ai făcut? Ai mai văzut manuscrisul acesta undeva?
Eminescu a zâmbit și, în loc de explicație, s-a aplecat și a mirosit pagina veche de pergament.
— Nu, Moses. Dar manuscrisul ăsta nu e doar cerneală. E piele de animal care a păscut pe dealurile noastre, e ceară de albine și fum de tămâie. Gândește-te: ce altceva ar fi putut scrie un om care privea același munte pe care îl privim și noi, sub același soare? Tu cauți litera, eu caut ecoul. Călugărul n-a scris cu gramatică, a scris cu dor.
Gaster a notat imediat completarea lui Eminescu pe marginea paginii. Mai târziu, savantul avea să mărturisească faptul că, în acele momente, Eminescu nu părea un cercetător al trecutului, ci un contemporan al tuturor veacurilor românești, capabil să „audă” limba veche acolo unde alții vedeau doar pete de timp.
Demonul de fier
Pe când călătorea de la Viena spre Berlin, Eminescu stătea într-un compartiment de clasa a treia, înghesuit între geamantanul său plin de cărți și câțiva negustori germani care discutau aprins despre prețul cărbunelui. Poetul privea pe fereastră cu o intensitate aproape dureroasă. Trenul tăia peisajul cu o viteză care, în acele vremuri, părea nefirească.
Unul dintre pasageri, observându-l pe tânărul cu părul vâlvoi care nu-și dezlipea ochii de geam, l-a întrebat în glumă:
— Ce e, tinere? Te temi că mecanicul o să piardă controlul și o să ne arunce în vreun șanț? Sau te miră că am ajuns să călătorim mai repede decât vântul?
Eminescu s-a întors spre el, cu o expresie de o seriozitate abstractă:
— Nu mă miră viteza, domnule. Mă sperie ceea ce facem cu timpul. În trăsură, copacul de pe marginea drumului îți este tovarăș; îi vezi frunzele, îi auzi foșnetul, ai timp să-i ceri iertare că treci pe lângă el. Trenul acesta însă… trenul e un hoț.
— Un hoț? a pufnit neamțul. E progresul! Ne duce la destinație înainte să apună soarele.
— Da, a replicat Eminescu, dar ne fură drumul. Această mașinărie devorează distanța și ne transformă privirea într-o linie continuă, unde nimic nu mai are chip. Mi-e teamă că, învățând să călătorim pe „drumul-de-fier”, vom ajunge să avem și inimi de fier: reci, grăbite și incapabile să se mai oprească asupra unui detaliu. Omul modern va ajunge la destinație mai repede, dar va ajunge acolo mai sărac, pentru că a uitat cum să privească ceea ce a lăsat în urmă.
Apoi, s-a întors la fereastră și a început să mâzgălească pe marginea unui ziar câteva rânduri despre „roata vremii”, încercând parcă să „ancoreze” în cuvinte peisajul care fugea disperat de lângă el.
Lumânarea arsă la ambele capete
Se povestește că pe când se afla la Berlin, Eminescu locuia într-o mansardă atât de modestă încât proprietăreasa, o nemțoaică tipicară, se temea mereu că studentul român va da foc casei cu „teancurile lui de hârtii și lumânările lăsate aprinse”.
Într-o noapte, aceasta a bătut furioasă la ușa lui, văzând lumină pe sub prag la o oră mult prea târzie. A intrat și l-a găsit pe Eminescu prăbușit pe un volum uriaș din Schopenhauer. Poetul nu dormea, ci privea fix flacăra unei lumânări care se stingea, scufundată în propria ceară.
— Herr Eminescu! a strigat femeia. Iar irosești lumina și timpul pe cărțile astea care te fac să arăți ca un strigoi! Ce poți găsi atât de interesant în tristețea altuia?
Eminescu a ridicat privirea, dar ochii lui păreau că văd prin ea, undeva în vid. A arătat spre carte și a spus cu o voce stinsă:
— Vezi dumneata, gnädige Frau, Schopenhauer spune că viața e o pendulare între durere și plictis. Dar s-a înșelat într-un singur punct.
— Și care e acela? a întrebat femeia, curioasă din fire.
— A uitat să spună că, în timp ce pendulul se mișcă, el produce o muzică pe care doar cel care suferă o poate auzi. Eu nu citesc tristețea lui, eu îmi acordez propria durere după a lui, ca să pot scrie. Lumânarea asta nu se irosește, ea se transformă în gând. Când se va stinge de tot, va rămâne în cameră mai multă lumină decât dacă aș fi dormit.
Femeia a plecat mormăind, fără să înțeleagă, dar a doua zi i-a adus, fără să-i ceară bani, un pachet nou de lumânări. Simțise că tânărul acela nu citea doar ca să învețe.
Fata de la mansarda vecină
Se povestește că, în timpul iernilor aspre din Berlin, când vântul sufla nemilos pe străzile largi, Eminescu locuia într-o odaie modestă unde singura distracție era privitul pe fereastră. În clădirea de vizavi, într-o mansardă situată exact la același nivel, locuia o tânără nemțoaică, probabil o studentă la muzică sau o simplă cusătoreasă.
Seară de seară, cei doi se vedeau prin ferestrele luminate, fără să-și fi vorbit vreodată. Ea cânta la pian, iar el scria la lumina lămpii. Într-o seară, Eminescu a lăsat penița jos, a deschis fereastra — în ciuda gerului — și a început să recite, ca pentru sine, dar destul de tare încât vocea lui muzicală să traverseze distanța dintre case.
Tânăra s-a oprit din cântat, s-a apropiat de fereastră și l-a privit curioasă. Deși nu înțelegea limba română, ritmul versurilor și melancolia din vocea lui Mihai păreau să-i spună totul. A doua zi, pe pervazul ferestrei fetei a apărut o floare mică de hârtie. Eminescu i-a răspuns printr-un salut ceremonios cu pălăria.
Un prieten care l-a vizitat l-a întrebat:
— Mihai, cine e nemțoaica aia care te privește mereu? De ce nu te duci să-i vorbești?
Eminescu a zâmbit trist, trăgând perdeaua:
— Dacă i-aș vorbi, amice, ar deveni o femeie obișnuită, cu griji, cu nume și cu defecte. Așa, de la fereastră la fereastră, ea este însăși Poezia. Îmi place să cred că e o zână a zăpezilor care a venit la Berlin special ca să-mi asculte mie tăcerea. Dacă aș cunoaște-o, aș pierde misterul, și fără mister, Berlinul ar fi doar un morman de piatră rece.
Intrarea în bârlogul criticilor
S-atransmis că, la primele sale apariții, Eminescu intra în salonul lui Maiorescu cu o sfială aproape dureroasă. În timp ce ceilalți junimiști (Pogor, Carp, Negruzzi) glumeau zgomotos, fumau trabucuri scumpe și beau coniac, Eminescu se așeza undeva pe o margine de scaun, cu manuscrisul mototolit în buzunarul hainei.
La un moment dat, Maiorescu făcea semn să se lase tăcerea:
— Domnilor, să-l ascultăm pe Mihai. Are să ne citească ceva nou.
Eminescu începea să citească cu o voce joasă, muzicală, care parcă venea de altundeva. Când a citit prima dată fragmente din Epigonii sau Mortua est!, râsetele junimiștilor (care nu iertau nicio stângăcie) s-au stins brusc. Pogor, cunoscut pentru ironia lui mușcătoare, și-a lăsat trabucul să se stingă, iar Maiorescu și-a notat scurt în jurnal: „Eminescu… un poet în toată puterea cuvântului.”
Cele zece mii de variante ale nemuririi
Se spune că în perioada în care locuia în București, pe când lucra la ultimele versiuni ale Luceafărului, Eminescu devenise aproape invizibil pentru prieteni. Masa lui de lucru era un haos de manuscrise, unde aceeași strofă apărea scrisă de zeci de ori, cu un singur cuvânt schimbat, ca și cum ar fi căutat o notă muzicală care să nu falseze în eternitate.
Într-o zi, un coleg de redacție a intrat peste el și l-a găsit dărâmat, cu capul pe brațe, printre mormane de hârtii rupte.
— Mihai, ești palid ca un perete. Ce te muncește așa? Ai scris în ultimele trei zile cât alții într-o viață, a zis colegul, încercând să curețe un loc pe scaun.
Eminescu a ridicat o foaie pe care versul „Iar cerul este tatăl meu” fusese tăiat și rescris în forme care căutau perfecțiunea absolută a distanței dintre Hyperion și lumea terestră.
— Vezi tu, a șoptit el cu o voce răgușită, e ușor să scrii despre un om. Dar cum scrii despre un astru care vrea să devină om? Cuvintele noastre sunt făcute din lut, sunt grele, miros a țărână. Eu caut niște cuvinte care să aibă reflexia gheții și tăcerea vidului. Dacă pun un cuvânt prea „cald”, Luceafărul meu se topește înainte să ajungă la Cătălina. Dacă îl pun prea „greu”, nu se mai poate ridica la cer.
Prietenul s-a uitat la miile de ștersături și a întrebat:
— Și merită atâta trudă pentru o poezie? Lumea o va citi într-un minut și va trece mai departe.
Eminescu a zâmbit trist, atingând marginea manuscrisului:
— Lumea o va citi într-un minut, dar eu trebuie să o scriu pentru totdeauna. Un luceafăr nu are voie să clipească din greșeală. Dacă greșesc o singură rimă, cad în timp. Și eu… eu vreau să rămân în afara lui.
Marea din mijlocul manuscriselor
În timp ce lucra la descrierile de o frumusețe aproape ireală din Cezara, Eminescu se afla în București, închis într-o cameră plină de zăduf, unde praful se așeza în straturi groase pe cărți. Poetul însă părea că nu mai respiră aerul orașului, ci briza mării.
Un prieten a intrat în odaia lui și l-a găsit stând pe podea, înconjurat de foi pe care desenase, printre versuri și fragmente de proză, schițe cu stânci prăpăstioase și valuri. Eminescu era desculț, deși era o zi răcoroasă de toamnă.
— Ce faci aici, Mihai? Te-ai apucat de pictură? Și de ce stai desculț pe scândurile astea reci? a întrebat prietenul, mirat.
Eminescu l-a privit cu niște ochi care păreau că reflectă o lumină albastră, de pe altă lume. A bătut cu palma podeaua și a spus:
— Nu sunt scânduri, amice. E nisipul de pe insula lui Euthanasius. Iar dacă îmi pun ghetele, strivesc florile acelea uriașe care cresc doar în mintea mea. Ascultă…
Și a început să citească, cu acea voce a lui muzicală, descrierea peșterii unde se adăpostea Ieronim. Citise cu atâta forță vizuală, încât prietenul său a mărturisit mai târziu că, pentru un moment, praful din cameră i s-a părut a fi spumă de mare, iar zgomotul trăsurilor de afară s-a transformat în vuietul valurilor izbindu-se de stânci.
— Tu nu înțelegi, a continuat Eminescu, lăsând foaia din mână. Pentru a scrie despre Cezara, trebuie să fii mai mult decât un om; trebuie să fii natură pură. Eu nu scriu o poveste, eu încerc să refac raiul pe care l-am pierdut cu toții la naștere.
Regele Lear și punga cu nuci
Se povestește că, într-o seară, un amic l-a vizitat pe Eminescu și l-a găsit într-o stare de agitație neobișnuită. Poetul nu scria, ci stătea în picioare, în mijlocul camerei, cu un volum de Shakespeare deschis pe masă, recitând cu voce tunătoare în germană. Pe podea era o pungă de hârtie plină cu nuci, iar Eminescu, din când în când, lua câte una și o zdrobea cu un ciocan mic pe marginea ferestrei, mâncând miezul cu o viteză febrilă.
— Ce te-a apucat, Mihai? De ce te cerți cu pereții? a întrebat amicul, speriat de zgomot.
Eminescu s-a oprit, cu o nucă în mână, și l-a privit cu ochii scânteind:
— Nu mă cert cu pereții, amice. Îl ascult pe Regele Lear cum urlă în mijlocul furtunii. Ascultă și tu… ai auzit vreodată o limbă mai bogată? Omul ăsta n-a scris cu cerneală, a scris cu tunete!
Prietenul s-a apropiat de masă și a văzut că volumul era plin de însemnări pe margini, semne de exclamare și pete de ceară.
— Dar ce legătură au nucile cu Shakespeare?
Eminescu a zâmbit șiret și a ridicat o coajă de nucă uscată:
— Vezi tu, gândirea lui Shakespeare e ca nuca asta. La suprafață e aspră, colțuroasă și greu de spart. Mulți o privesc și spun: „E doar un lemn uscat”. Dar dacă ai un ciocan destul de greu — și aici a arătat spre frunte — și reușești să spargi coaja, găsești înăuntru un miez care hrănește un întreg secol de poeți. Eu sparg nuci ca să-mi amintesc că sub orice formă dură se ascunde o esență dulce.
Apoi, s-a așezat la masă și a scris pe o pagină albă faimoasele versuri pe care le știm astăzi din poezia Cărțile:
„Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.”
Mâncarea și foamea de cuvinte
Într-o seară de iarnă, Creangă l-a târât pe Eminescu la Bolta Rece, hotărât să-l scoată pe poet din „negurile” lui filosofice cu o cină zdravănă. Masa era ticsită: sarmale aburinde, o friptură de porc ce sfârâia încă și o carafă de vin de Cotnari, galben precum chihlimbarul.
Creangă mânca cu o poftă ce tăia respirația, ștergându-și mustața cu dosul palmei și povestind despre poznele din satul natal. Eminescu, însă, abia dacă se atinsese de pahar. Învârtea o bucată de pâine între degete și privea fix flacăra unei lumânări, pierdut în cine știe ce rime.
— Măi Mihai, a tunat Creangă, trântind furculița pe masă, tu iar te hrănești cu idei grecești? Păi cu ideile alea n-o să ai putere nici să ridici penița, darămite să mai bați ulițele Iașului! Pune mâna și mănâncă, omule, că friptura asta e mai adevărată decât tot pesimismul neamțului tău preferat la un loc!
Eminescu a ridicat privirea și a zâmbit cu acea blândețe a lui caracteristică:
— Vezi, Ionică, tu ai un har binecuvântat: prin bunătățile asteaguști pământul. Eu, însă, am un stomac ciudat… cu cât mi-e mai foame de cuvinte, cu atât mi se urăște de mâncare. Dacă mănânc prea mult, mi se îngreunează mintea și nu mai pot zbura printre stele.
Creangă a ridicat paharul și a râs cu poftă:
— Ei, lasă, bădie Mihai! Zboară printre stele cât vrei, dar eu te țin de picioare aici, la masă, să nu te ia vântul de tot. Că dacă rămâi doar cu stelele, te faci nevăzut. Mănâncă măcar o sarmală, de dragul prieteniei noastre, că și sarmaua asta e tot o poezie, dar una care se deslușește cu dinții!
Se zice că, înduplecat, Eminescu a mâncat puțin, dar a băut mai cu poftă din vinul de Cotnari, care îi dădea sclipiri în ochi.
La plecare, Creangă i-ar fi șoptit crâșmarului: „— Mai pune-i pe răboj lui Mihai, că el plătește cu versuri, dar eu plătesc cu viață!”
Dictatorul Slavici
Când Eminescu a venit la București pentru a lucra la ziarul Timpul, era deja epuizat și dezorganizat. Slavici, cu spiritul său ardelean așezat și practic, a înțeles imediat că, dacă îl lasă pe cont propriu, poetul va uita să mănânce, să doarmă sau să-și plătească chiria.
Se spune că Slavici a închiriat o locuință pentru amândoi și a instituit o „dictatură a ordinii”. Într-o dimineață, văzându-l pe Eminescu scriind febril printre munți de cenușă de țigară și cești de cafea rece, prozatorul a trântit palma pe masă:
— Măi Mihai, de azi înainte, eu sunt casierul! Tu nu te mai atingi de leafă, că o dai toată pe cărți vechi și pe ajutorat trecători, iar apoi stai pe nemâncate. Îmi dai mie banii, eu plătesc gazda, eu cumpăr lemnele și eu am grijă să ai o friptură pe masă în fiecare seară!
Eminescu l-a privit buimac, cu penița în aer:
— Dar Ioane, am văzut ieri la un anticar un manuscris de istoria veche a dreptului, e o comoară…
— Comoara aia nu se mănâncă, Mihai! a tăiat-o Slavici scurt. De azi, ai rație de cărți și porție dublă de somn. Dacă vrei să scrii Luceafărul, ai nevoie de sânge în obraji, nu de praf de bibliotecă!
„Politichia”pe genunchi
Cică într-o seară, redacția ziarului Timpul era într-un haos total. Se apropia ora de închidere a ediției, iar „capul de ziar” — editorialul politic — lipsea. Caragiale, care lucra și el acolo în acea perioadă, alerga de colo-colo, glumind zgomotos pentru a ascunde tensiunea, în timp ce Slavici încerca să facă ordine în știrile externe.
Eminescu stătea în colțul său, la o masă îngropată sub un munte de gazete străine și cenușă de țigară. Părea că doarme cu ochii deschiși.
— Mihai! a strigat Slavici, disperat. Tipograful ne mănâncă de vii! Unde-i articolul despre legea electorală? Dacă nu-l dăm acum, ieșim cu pagina albă!
Eminescu s-a îndreptat încet de șale, a luat un rest de hârtie de ambalaj — singura care mai era la îndemână — și a început să scrie. Nu se oprea, nu tăia nimic. Penița lui scârțâia pe hârtia aspră ca o pedeapsă. În zece minute, foaia era plină de o scriere măruntă, densă, un text de o virulență și o logică de fier, care desființa întreaga clasă politică a zilei.
Caragiale s-a apropiat, a citit peste umărul lui primele rânduri și a exclamat cu râsul lui sec:
— Măi Mihai, tu nu scrii articole, tu torni plumb în urechile miniștrilor! Ăștia, când or citi mâine, o să creadă că i-a lovit trăsnetul, nu gazeta. Da’ zi-mi și mie, de unde scoți atâta venin, că tu ești om blând?
Eminescu a lăsat penița jos, s-a uitat la mâinile lui murdare de cerneală și a răspuns cu o amărăciune adâncă:
— Iancule, veninul nu-i al meu. E al adevărului care stă încuiat în sertare. Eu nu fac decât să-i deschid ușa. Munca asta la ziar e ca măcinatul pietrelor: la finalul zilei, ești plin de praf, dar măcar știi că ai încercat să faci drumul mai drept pentru alții.
Apoi s-a ridicat, și-a luat pălăria roasă și a ieșit în noaptea bucureșteană, lăsându-i pe ceilalți să se mire cum de un om atât de obosit poate produce o gândire atât de sclipitoare.
Ceasul și timpul
Într-o vară, Maiorescu l-a luat pe Eminescu într-o excursie la munte, sperând că aerul curat și mișcarea îl vor mai scoate pe poet din melancolia sa cronică. Maiorescu, un mare iubitor de precizie, planificase totul: ora plecării, popasurile pentru gustare și momentul exact în care trebuiau să ajungă la un anumit punct pentru a vedea, în deplinătatea sa, apusul.
Eminescu, însă, mergea cu pași rari, oprindu-se la fiecare tufiș, mângâind scoarța copacilor sau rămânând minute în șir cu privirea fixată pe un pârâu care trecea printre pietre.
La un moment dat, Maiorescu, scoțându-și ceasul de aur din buzunar, îl apostrofă părintește:
— Mihai, dragă, dacă mai zăbovești mult la fiecare gâză, pierdem amurgul de pe creastă. Timpul nu ne așteaptă, iar programul meu e stabilit clar!
Eminescu s-a întors spre el, cu părul vâlvoi și cu o floare de colț pe care o găsise cine știe unde, și i-a răspuns cu o seninătate dezarmantă:
— Domnule Maiorescu, dumneata măsori timpul cu ceasul, pe când eu îl măsor cu uimirea. Dacă pierdem apusul de pe munte, vom găsi în schimb răsăritul unei idei aici, sub acest brad. Ceasul dumneavoastră merge înainte, dar sufletul meu stă pe loc, încercând să înțeleagă de ce apa asta curge mereu și totuși rămâne aceeași.
Maiorescu a zâmbit în colțul gurii, a închis capacul ceasului cu un pocnet sec și a spus:
— Ai dreptate, Mihai. Eu încerc să organizez universul, iar tu încerci să-l trăiești. Dar te rog, trăiește-l un pic mai repede, altfel ne prinde noaptea în pădure și n-o să mai avem nici univers, nici cină!
Pare-se că în acea seară, Maiorescu și-a notat în jurnal, cu rigoarea lui obișnuită, că excursia a fost o „pierdere de timp util, dar un câștig de spirit neprețuit”.
Cămașa de forță a logicii
Într-o noapte de iarnă berlineză, Eminescu stătea aplecat peste tomul uriaș al lui Kant, cu o frunte brăzdată de efort. Încerca să găsească un corespondent românesc pentru conceptele kantiene de „noumen” (lucrul în sine) și „fenomen”. În odaia lui friguroasă, singurul sunet era cel al peniței care se oprea lung, ca în fața unui zid.
Un coleg de studii, intrat să-l invite la o halbă de bere pentru a se mai dezmorți, l-a găsit murmurând cuvinte ciudate, de parcă descânta textul:
— „Lucrul în sine”… „făptura tainică”… „miezul lumii”… Nu merge! Limba noastră e prea tânără, prea plină de dor, ca să fie atât de rece și precisă!
— Lasă-l pe Kant, Mihai, i-a zis amicul. Omul ăsta a scris într-o limbă care seamănă cu o mașinărie de fier. Tu ești poet, de ce-ți chinui sufletul cu niște categorii atât de rigide?
Eminescu a ridicat privirea, iar ochii îi străluceau de o oboseală febrilă:
— Nu înțelegi… Eu nu-l traduc pe Kant ca să-l învăț pe el românește. Eu traduc ca să forțez limba noastră să crească. Vreau să văd dacă limba română poate să poarte pe umerii ei greutatea gândirii pure fără să se frângă. Kant e ca o cămașă de forță: dacă reușesc să fac limba noastră să se miște liber în ea, atunci româna va putea exprima orice, de la suspinul unui țăran la ordinea universului.
S-a întors la manuscris și, într-o străfulgerare, a notat o soluție care l-a făcut să zâmbească amar. Se crede că în acea noapte, Eminescu nu a dormit, convins că, dacă limba română îl poate „îmblânzi” pe Kant, atunci ea este cu adevărat o limbă universală.
Piramida din bibliotecă
Într-o zi, un tânăr prieten l-a vizitat pe Eminescu în perioada când acesta lucra la poezia „Egipetul”. L-a găsit pe poet stând pe podea, înconjurat de niște gravuri vechi ce reprezentau ruinele de la Teba și malurile Nilului. În odaie era un praf dens, care plutea în razele de soare ce cădeau oblic prin fereastră.
— Mihai, ce cauți aici, pe jos? Te-ai apucat să măsori praful? l-a întrebat vizitatorul, râzând.
Eminescu nu s-a ridicat. A arătat cu un deget lung și palid spre praful care dănțuia în lumină și a spus cu o voce gravă:
— Vezi firele astea de praf? Ele sunt tot ce a mai rămas din mândria faraonilor. Acum, în clipa asta, eu nu sunt în București. Simt sub picioare nisipul fierbinte al deșertului și aud cum Nilul își șoptește tainele printre trestii.
Apoi, s-a întors spre o gravură cu o piramidă și a continuat:
— Oamenii cred că piramidele sunt morminte. Ce eroare! Piramidele sunt niște întrebări de piatră aruncate spre cer. Faraonii au înțeles că totul e deșertăciune, așa că au vrut să lase în urmă ceva care să nu poată fi mâncat de timp. Eu încerc să fac același lucru cu versul: să ridic o piramidă de cuvinte în care sufletul meu să poată dormi liniștit, în timp ce lumea de afară se preface în pulbere.
Vizitatorul a plecat atunci, simțind că pentru Eminescu, Egiptul nu era o geografie îndepărtată, ci o stare a sufletului său însetat de veșnicie.
Duel de la Arhivele Statului
S-aconsemnat că Hasdeu, care era directorul Arhivelor Statului, l-a primit într-o zi pe Eminescu în biroul său ticsit de hrisoave vechi. Hasdeu, cu spiritul său exuberant și adesea autoritar, îi explica poetului „originea pură și nealterată a poporului nostru”, bazându-se pe etimologii și documente.
Eminescu îl asculta cu o tăcere apăsătoare, cu privirea pierdută în praful care dănțuia în lumina ferestrei. La un moment dat, Hasdeu l-a întrebat:
— Ei, Mihai, ce spui de mândria asta de a fi urmașii lui Decebal? Nu e ea cel mai bun scut împotriva uitării?
Eminescu s-a ridicat încet și, după o pauză lungă, a rostit:
— E multă mândrie în actele dumitale, domnule Hasdeu. Dar dacul meu nu e mândru. Dacul meu e singur. El nu vrea să stăpânească istoria, el vrea să scape de ea. Voi, savanții, căutați în pământ oasele lor; eu caut în cer durerea lor de a fi fost siliți să trăiască.
Hasdeu a rămas un moment tăcut, izbit de forța pesimismului eminescian. Poetul a continuat:
— Rugăciunea unui dac nu este o cerere de ajutor. Este un blestem aruncat asupra propriei vieți. El nu se roagă zeului să-l salveze, ci să-l facă să nu mai fie.
Tăcerea care răspunde
Se povestește că, pe când se afla la Iași, în perioadele de mare zbucium interior, Eminescu părăsea adesea redacția sau întâlnirile Junimii și se refugia în pădurea de la Copou sau mergea pe jos până la Bârnova. Un prieten, văzându-l plecând singur pe înserat, l-a întrebat:
— Mihai, unde te duci la ora asta? E periculos prin păduri, și ce folos ai să vorbești cu niște copaci care nu-ți răspund?
Eminescu s-a oprit și, arătând spre linia neagră a pădurii care se desena pe cer, a răspuns:
— Te înșeli. Oamenii sunt cei care nu răspund, pentru că ei doar vorbesc. Codrul însă… codrul te ascultă cu mii de urechi de frunze. Când intru între copaci, nu mai sunt „domnul Eminescu”, ziaristul obosit. Sunt frate cu stejarul și văr cu izvorul. Codrul are o memorie de mii de ani; el știe toate cântecele pe care noi le-am uitat. Dacă taci destul de mult lângă un trunchi vechi, începi să auzi cum pulsează timpul prin el. Eu nu merg acolo să vorbesc, merg acolo ca să-mi recuperez sufletul pe care mi l-a furat orașul.
Cafeaua amară
Se spune că, într-o dimineață, Eminescu a intrat la Capșa să-și bea cafeaua și să citească gazetele străine înainte de a merge la redacția ziarului Timpul. Era îmbrăcat în hainele lui obișnuite, cam tocite, cu o pălărie trasă pe ochi, dorind să treacă neobservat.
Însă la o masă vecină se aflau câțiva politicieni liberali, adversarii săi de idei, care tocmai citeau un editorial de-al lui, plin de „venin” împotriva corupției. Unul dintre ei, dorind să-l umilească pe poet în fața asistenței elegante, a strigat către chelner:
— Hei, băiete! Adu-i domnului Eminescu o prăjitură din partea noastră. Să mai îndulcim puțin scrisul ăsta atât de amar, că ne-a stricat digestia de dimineață!
Toată cafeneaua a tăcut, așteptând reacția poetului. Eminescu a ridicat privirea, i-a privit lung, cu acei ochi negri și adânci care păreau să vadă dincolo de oameni, și a răspuns rar:
— Vă mulțumesc, domnilor, dar dulceața de la Capșa nu poate acoperi amărăciunea din țară. Eu îmi beau cafeaua neagră ca să rămân treaz; domniile voastre vă îndulciți prăjiturile ca să puteți dormi liniștiți în timp ce istoria vă judecă. Păstrați-vă zaharicalele pentru discursurile din Parlament, acolo unde vorbele n-au nevoie de miez, ci doar de glazură.
Se zice că s-a ridicat, și-a lăsat banii pe masă și a ieșit cu o demnitate de principe exilat, lăsându-i pe politicieni cu prăjiturile neîncepute și cu zâmbetul înghețat pe buze.
Lecția de română
S-a aflat că Titu Maiorescu, dorind să o ajute pe Mite să învețe mai bine limba română, l-a rugat pe Eminescu să-i fie profesor. Lecțiile aveau loc în biblioteca casei lui Maiorescu, o ambianță plin- de cărți și rigoare.
Eminescu, de obicei timid în fața femeilor din înalta societate, a fost fascinat de rapiditatea cu care Mite prindea subtilitățile limbii.
Într-o zi, în timp ce analizau un text, Mite l-a întrebat cu un aer ușor cochet, vrând să-i testeze răbdarea:
— Domnule Eminescu, de ce aveți atâtea cuvinte pentru „dor”? Germana mea e mult mai directă. Mi se pare că românii pierd prea mult timp descriind ceea ce simt, în loc să simtă pur și simplu.
Eminescu s-a oprit din scris, a privit-o fix și i-a răspuns cu o voce care a făcut-o să roșească:
— Doamnă, noi nu descriem dorul ca să-l explicăm, ci ca să-l prelungim. Româna e o limbă în care suferința se transformă în muzică. Dumneavoastră căutați definiția cuvântului, dar eu caut să vă învăț cum să respirați prin el. Dacă vreți să învățați românește, trebuie să acceptați că inima are mai multe nuanțe decât gramatica.
Se spune că în acel moment, Mite a înțeles că sub haina tocită a jurnalistului de la Timpul se ascunde un bărbat de o forță interioară devastatoare. Atracția ei față de el a fost una cerebrală, dar intensă.
Vizita liberală
La ziarul Timpul, într-o zi de vară sufocantă, un tânăr politician din „noua gardă” a intrat în redacție cu un aer de superioritate, dorind să se plângă de un articol în care Eminescu îl criticase dur. Politicianul era îmbrăcat după ultima modă de la Paris, purta monoclu și vorbea o română împănată cu franțuzisme.
— Domnule Eminescu, a pufnit el, lovind cu bastonul în masa plină de manuscrise, dumneata nu înțelegi progresul! Ne jignești familiile, ne jignești studiile de la Sorbona…
Eminescu nici nu s-a ridicat de pe scaun. L-a privit cu atenție, și-a lăsat penița să cadă pe hârtie și a spus, cu o voce care a tăiat tăcerea ca un brici:
— Studiile dumitale, domnule, sunt ca glazura pe un fruct putred. Voi nu sunteți politicieni, sunteți neamul nevoii! V-ați născut din nevoia de a parveni și veți muri în nevoia de a fi băgați în seamă. Aveți gura plină de „libertate”, dar sufletul vă e de slugă. Pleacă, domnule, și lasă-mă să lucrez, că praful de pe hainele dumitale îmi murdărește ideile!
Politicianul a ieșit buimac, neînțelegând pe deplin dacă fusese insultat sau blestemat. Caragiale, care privise scena dintr-un colț, ar fi râs sec și ar fi adăugat: „— Măi Mihai, cu ‘neamul nevoii’ i-ai făcut arbore genealogic, nu l-ai înjurat!”
Aurul din gara de Nord
Se povestește că la una dintre revenirile sale în țară, Eminescu supraveghea descărcarea bagajelor cu o grijă aproape maniacală. Cufărul său uriaș, ticsit cu ediții rare din Kant, manuscrise indiene, dicționare și mii de pagini scrise de mână, a fost trântit neglijent de un hamal.
Eminescu a scos un strătăt de durere, de parcă l-ar fi lovit pe el. S-a repezit la cufăr, verificând balamalele.
Hamalul, ștergându-și sudoarea, a mormăit:
— Da’ ce ai, domnule, în lada asta? Ai furat pietrele de pe drumurile nemțești? Că dărâmă omul de pe picioare!
Eminescu l-a privit cu o blândețe tristă și i-a răspuns:
— Nu sunt pietre, prietene. E toată mintea mea acolo. Dacă se sparge lada asta, rămân cel mai sărac om din lume, fiindcă amintirile mele n-au picioare să meargă singure. Acolo e tot ce am adunat din cer și din pământ în șapte ani de pribegie.
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.