ANGELA BRATSOU este membru de onoare al Societății Elene a Traducătorilor Literari (EELM); membră a Filialei București Traduceri Literare FITRALIT— Uniunea Scriitorilor din România., membru corespondent al Societății Scriitorilor eleni, membru al Asociației Traducătorilor Literari din România ARTLIT și membru al PEN GREECE. Până în 2024, a fost membru al comitetului EURODRAM.
Cu peste 30 de ani de experiență în domeniu, traducerile sale acoperă o gamă largă și diversă: de la istoria artei (sub îndrumarea directă a unor distinși academicieni și profesori universitari), la proză și poezie, scenarii de film și teatru, subtitrare de filme, precum și interpretare congrese și prezentări publice. Opera sa este adesea asociată cu evenimente culturale de mare anvergură, lansări de carte și expoziții de artă. Traducerile sale au construit un portofoliu personal extins, care include 54 de volume publicate, precum și peste 200 de prezentări și traduceri publicate.
Este foarte norocoasă, deoarece opera sa include nume importante din literatura mondială, clasici ai modernismului, precum și scriitori contemporani români și greci, cu publicații în importante reviste culturale din Grecia și România; dar și pentru că a primit, în urma unor concursuri, burse și sponsorizări de la Institutului Cultural Român (ICR) – pentru traducerea și publicarea autorilor români în limbi europene (2010-2025) –, de la Fundația Elenă pentru Cultură, prin programul Greeklit (2022), precum și de la Atelierul de Traduceri FILIT–Ipotești (din 2015 până în prezent). Este norocoasă și pentru că face parte dintr-un lung lanț de „dragomani” (ai trecutului, prezentului și viitorului).
Klety Sotiriadou
Klety Sotiriadou s-a născut și a crescut în Salonic. A studiat literatura engleză și a făcut studii postuniversitare în teoria și practica traducerii literare. A tradus poezii de Sylvia Plath și alți poeți vorbitori de limbă engleză, întreaga operă a lui Gabriel Garcia Marquez, precum și romane de Carlos Fuentes, Mario Vargas Llosa, Ernesto Sabato, Isabel Allende și alții. A fost premiată de Institutul Cervantes pentru traducerea povestirilor lui Garcia Marquez. A publicat culegeri de poezie și nuvele. Volumul de poezii Αντίδωρα/Anafure și romanul Μπονσάι/Bonsai îi sunt publicate de editura Kedros. uvela Μαθήματαδημιουργικήςγραφής /Lecții de scriere creativă a fost publicată în 2021 de editura Melani.
Odă către Driada
(ΩΔΗ ΣΤΗ ΔΡΥΑΔΑ)
Tresari din materia densă a pădurii
Reflectarea unui senin izvor.
Privirea ta, o promisiune diafană
într-un interior invizibil meditează.
Nuanțe de ocru pe obrazul tău strălucitor
Carmin pe curcubeul buzelor tale.
Și corpul tău înrădăcinat și aproape nevăzut
sugerează arome calde, îmbătătoare.
Smirnă și lemn de santal și iasomie
îți umbresc puternic pleoapa.
Încă nu ești din lumea mea.
Nu ești din răsărit, totuși răsari.
Abia aștept spargerea sticlei
aproape că ating forma plină de lumină.
O ușă întredeschide în secret esența de stejar
un labirint, greu de ieșit din el.
Acolo, în mâna ta închisă
ții strâns firul vieții.
Cel despre care este vorba
(Η ΠΕΡΙ ΗΣ Ο ΛΟΓΟΣ)
Și acest chiparos înfoiat și cu trunchi înălțat,
care de departe sever contemplă școala părăsită,
cu micile și rotundele lui conuri de chiparos,
oferă refugiu de noapte zburătoarelor toate.
Acestea scârțâie, se înțeapă, flutură aripile, se alungă
și revin mai pretențioase – în mișcare perpetuă –
pentru o simplă ședere peste noapte într-o tufă instabilă,
în fiecare seară la şapte – câte o prelegere ex catedra
Despre Supraviețuire – și la opt se liniștesc.
Nu este nici măcar un cuib cel despre care este vorba,
o crenguță doar pentru a se odihni în siguranță,
prietenește, în întunericul nopții;
dar nici pe aceasta n-am învățat niciodată să o revendic.
Vangelis Tasiopoulos
Vangelis Tasiopoulos s-a născut în Meligalás, Messinia în 1959. A studiat Pedagogie, Educație Specială și Cultura Greacă. A scris și publicat poezii, eseuri, studii, articole științifice, precum și cărți pentru copii. Poeziile sale au fost traduse în engleză, slavo-macedoneană, italiană, spaniolă și au fost incluse în antologii din Grecia și din străinătate. Este membru al Societății Scriitorilor și președinte al Societății Scriitorilor din Salonic.
Ca niște locuitori într-o țară nelocuită
sau bând cafea cu Vladimiros și Lili Brik
Dimineața sub ficuși plănuiau
prelungind ora cafelei
cu suspinele pescărușilor
până când Vladimiros asudat a vorbit despre înfrângere
și anafura: tu puncte negre pui
numai în poezii
mi-a spus el, și acelea puține de tot …
Cuvintele lui erau ca niște urme pe tâmplă
arătau apropierea focului armei, ceilalți au numit-o deprindere
cu ceea ce niciodată nu se mai întoarce.
Și atunci mâinile înfășurate în vene și le-au ridicat/
dispăreau printre frunze și apoi reveneau
erau rănite de tăcerile
de primavară timpurie.
Episodul s-a încheiat, a continuat poetul,
Nu vă temeți de această înfrângere, împărtășiți
barca care s-a spart în apele sterpe;
urcase munţi până la înălţimi uimitoare.
Nu se încheie bucuria cu cicatrici, am obiectat.
De câte ori, tot atâtea răni
într-o ţară nelocuită viaţă este bocetul.
(Din volumul, Cea mixtă, ed. Roma, 2022)
Aheron, marea
Hors texte, încearcă să reconstituie pe hârtie
acel vechi basm care îi fascina pisicile:
A dat nume la incidente în aceleași zile
respecta mereu regulile
iar când se uita pe furiș
se repezeau câinii sălbatici prin fereastră
amintindu-i că mai are timp pentru ritualul bisericesc de inaugurare
– o permanentăamenințare.
De atunci, insolenți se chemau să triumfe pe cărări
unde sângele aburea – otravă
și scufița roșie impetuasă
lăsa ușa deschisă intenționat
când avea necazuri distorsiona marșurile tăcute
și apoi albea terasele de piatră,
își pierdea frunzele primavara
se maturiza desfătarea pe străzi
dar marea, un punct
orice păstra la orizont
sufletele coborâte
basmale și veste de salvare amestecate,
Aheron împodobit cu lotuși,
stafidă neagră și pâine sărată pentru prima necesitate
– Încalecă-ți calul Constantís și adu-o înapoi pe Yasmin,
țipa printre ruinemama.
Îngenuncheat implora acesta, să nu fie auzit
al tămâiei secret, să nu se amărască arăboaica.
Aici se oprea
speranţa împiedicase cu înţelepciune continuarea
și dragostea în misiunea fatală,
„Aheron marea”, notă el și se deschise
largului mării cenușie…
(Din volumul Aheron, marea, ed. Govostis, 2019)
Lumea piațetei nefrencvetate
Jocurile pline de viață au încetat de mult
dar mai rămân ceva măruntaie
ale arestului la domiciliu,
în jurul balcoanelor cu scaunele
de plastic arse de soare
și ceașca neînfășuratăprotejând
drojdia uscată a cafelei.
Mingea din plastic dezumflată
cu urme încă ale prinderii iscusite
a ultimului portar.
Rozătoarele se dedau la epurări.
Afișe și materiale ieftine sunt zmucite
de suflarea imperceptibilă a vântului:
Eroii mor nerevendicați și tu
închiriezi sicrie pentru cei supuși.
Vorbești, te rogi și te bucuri
De viață întristat până la moarte.
Cum împresurează ei tăcerea? te întrebi
Și apoi, se apropie adolescenții
hârăind niște chei
‒transpirație ușoară, puls crescut
focul care consumă țigara;
cu o viteză incredibilă se micșorează noaptea
ispita rană
iar corabia ancoratăîn larg.
Poarta terenului era aici – două pietre – îți coborai privirea
acceptai exagerările
la linia imaginară deveneai dependent de înfrângeri,
deschideri îndrăznețe și driblinguri
ignorai.
Pe măsură ce se lasă noaptea, afli mai multe despre vremea respectivă:
Cum s-a golit piațeta? Unde s-au dus copiii?
De ce nimeni nu s-a gândit la acele pietre, sau să păzeascămăcar,
linia imaginară?
(Din volumul Maidanezii liniei imaginare, ed. Pikramenos, 2019)
La miezul nopții baladele sunt întunecoase
În timp ce trec caravanele, se aud baladele
ele extrag din călătorii vise
copii neadaptați se năpustesc în mare
și cei din vecinătate iau masa aplecați asupra mesei bogate,
așa aleg componențele, învață pasajele,
devin moștenitori, având grijă de ce vor spune pentru că
urmează disperați
se roagă cu discreție ca să nu fie lezați orășenii,
lamentându-se se retrag și formulează judecăți:
Efectul întârziat foarte puternic le devine obsesie, proprietatea lor
fiind recent apreciată și anexată statutului nobiliar,
dar la miezul nopţii baladele se întunecesc
nu strălucește cloaca
nici tezaurele, bocetele și ofrandele înmormântate
contezi pe mila frigului o dorești
golești tăcerea, ești zdrobit de valul care te-a adus
privești pasărea neagră și te întrebi ce a tulburat-o
și și-a părăsit cuibul.
(Din volumul Aheron marea, ed. Govostis, 2019)
Nasa Patapiou
Poeta și istoricul Nasa Patapiou s-a născut pe 24 octombrie 1953 în Rizokarpaso, districtul Famagusta, Cipru.
A studiat filologia la Universitatea din Salonic și ulterior istoria și arheologia la Universitatea din Atena. În paralel, a studiat Teatru. A lucrat în școli gimnaziale ca filolog. Ulterior, a lucrat ca cercetător la Centrul de Cercetări Științifice. Apoi a preluat conducerea Casei Ciprului din Atena. Timp de aproximativ cinci ani, a organizat cu succes evenimente, seminarii și conferințe, având întotdeauna ca scop studierea și examinarea temelor cipriote. Și-a publicat poeziile în numeroase reviste literare atât din Cipru, cât și din Grecia. În 1988, a publicat volumul de poezie intitulată „ Το φωνήεν σώμα/Corpul vocal”, care a fost premiat cu Premiul de Stat pentru Poezie.
Poezia sa, pur erotică, emoționantă, cu un limbaj care uneori surprinde, combină experiența personală cu soarta și istoria Ciprului. Colaborează prin publicarea textelor sale istorice cu ziarul Politis.
Este membră Societății Scriitorilor din Grecia, a Uniunii Scriitorilor din Cipru, a Societății de Studii Cipriote, a Societății Cipriote pentru Studii Istorice și este președinta Grupului pentru Folclor din Rizokarpaso etc. Datorită cercetărilor și studiilor sale relevante despre Cultura Populară a Ciprului, „Brutăriile din Rizokarpaso”, „Cultura Gastronomică din Rizokarpaso” au fost incluse în Catalogul Național al Patrimoniului Cultural Imaterial și a pregătit un studiu despre „Rizokarpasitiki saya”.
Dr. Nassa Patapiou, printre alte distincții, a fost premiată ca poetă cu două Premii de Stat pentru Poezie din partea Ministerului Educației și Culturii, iar ca istoric a fost premiată de Academia din Atena. De asemenea, a fost onorată de Asociația „Rizokarpaso” din orașul său natal „pentru contribuția sa valoroasă la literatură și cultură”.
Prezentarea sa a avut loc la Înaltul Comisariat al Republicii Cipru din Londra.
Printre cărțile sale de poezie, evidențiez „Γενέθλια πόλη/Oraș natal”, Epsilon, 2004.
Disperarea efemerului
Sunt o specie disperată.
Sunt un fluture
a cărui viață, în mod fatal,
a fost preconizată să fie efemeră.
Acest triumf al înfrângerii
îmi paralizează atât de puternic corpul
încât puteri magice
s-ar putea spune
reunesc orice putere
rămâne în mine.
Așa că mă grăbesc
Abia de ajung din urmă
cupidonii la fântână.
Vin, exclam, lângă voi
o rază de lumină
cu o pasiune incandescentă
ca să-mi zdrobesc
disperarea.
Poetul și lumea sa
Stea supradimensionată a nopții,
farule ceresc,
tu care privești
de sus la cealaltă parte a mea
ce este presărată cu răni,
spune-mi, noaptea auzi jalea
celor pierduți înainte de vreme?
Ultrasunetule de nostalgie, Hecate, Phoebe,
bijuterie pe bolta cerească,
pe vălul înstelat al nopții,
învață-mă arta serenității,
tu, care cunoști refrene psihotrope,
ca să îndur cele ce mi-au prădat de ani de zile.
Lună plină argintie, lună strălucitoare,
lună în descreștere,
pe măsură ce trece timpul
în tărâmul intangibil al neîmplinirii,
pe măsură ce trecetimpul,
descresc și eu odată cu tine.
De aceea, lună rătăcitoare în noapte,
spune-mi ce văd stelele
cele cu care conversezi?
Culoarea întunecată
care învăluie universul
cât timp va dura?
Spune-mi ce vezi,
lună mică și strălucitoare…
Râul străvechi
Clipocește Eridanos
sub vuietul sălbatic al orașului
cu apele sale încântător de transparente.
Noaptea îi aud curgerea subterană
coborând din Lycabettus.
Odată, în mijlocul iernii,
la poalele dealului
mă plimbam cu un prieten poet atenian.
„Nikos, uite”, i-am spus,
„un pârâu coboară de sus.”
„Mai blândă și mai dulce este vocea ta”,
a răspuns el.
„Un râu glorios al Atenei
Îți alunecă sub picioare
și poartă odată cu el
delte de istorie.
„Taci, să-i ascultăm glasul.”
„Mă voi scufunda și eu”, am exclamat, „în pământ
ca acest râu străvechi.
Să emigrez,
să devin niște apă
cu ea, să mă rostogolesc
în marea spulberată,
până la marea cea mare/ în largul mării
cu sălbaticele mângâieri
și până la moarte ale ei sărutări
pentru a fi îmblânzit sufletul meu …”
Oraș subacvatic
Încet încet se retrăgea
spre interior, marea;
un oraș a început apoi
să iasă din fundul mării.
Mai întâi, a apărut cupola
bisericii bizantine,
apoi au apărut coloanele
și la final mozaicurile de pe podea.
S-au înălțat apoi, chiparoșii
și în ramurile lor au cântat păsări.
Dar imaginează-ți,
un oraș subacvatic
provocator se ridica în lumină,
un mamifer amfibian
respira și de pe corpul său
solzii au căzut în valuri.
Un oraș subacvatic
ocupat doar de mine
și fără armură.
Apoi s-au format străzile
grădinile și piețele.
O pădure nesfârșită a apărut
cu rădăcini în apa mării.
Am năvălit atuncii pe o alee îngustă
ca să întâlnesc pe cineva,
vești să-mi dea
despre orice inedit și magic
am întâlnit în fața mea,
dar am auzit doar vocea orașului
umedă coborând de pe tribună/friză.
„Sunt orașul Ceresc Afendrika*,
spre locurile matinale ale Karpasiei,
cucerite cu sulița de Demetrius Cuceritorul.
Sunt fieful și timarul
strămoșilor tăi,
pământul și nisipul meu
le acoperă de secole oasele.
Ca oraș pământesc, am fost distrus
de o furtună arabă
iar locuitorii mei au fost măcelăriți.
Atunci, ca Ceresc, m-am înălțat
pe consanguinul și vorbind aceeași limbă cer.
Acum sufletul meu se joacă
uneori în înălțimile văzduhului cerului
alteori în cele trei adâncuri ale mării”.
„Așteaptă, orașule, așteaptă-mă”, am strigat,
„Înainte să te scufunzi din nou în adâncuri, și eu cu tine,
îmi port sandalele înaripate,
îmi îmbrățișez copilăria
și eu voi fi cu tine la fund,
mă îneacă apa sărată
mă scufund…”
„Dragoste, dulce-amăruie, disperată, reptilă…”
Sappho
Stăteam singură
Singură
Și mă gândeam la dragoste
La singurul adevăr
În cea de sus
Și cea de jos lume
Și porneam prin timp
Și mergeam
Spre Răsărit
Pentru că sângele
Își urmează propria cale
Miroase culorile
Circulă orbește în vene
Dar devine porfiriu în parfumul
Primei, primordialei, surse
Care îl cheamă
Și dintr-o dată eu stau
Copilă mică
Și pe fragedele mele picioare
cum alunecă „dulce-amăruia,
disperată, reptilă” a lui Sappho
Și instantaneu să mă instaureze
Preoteasa templului ei
Sappho-safirule
Ridică-ți privirea
Din lumea de jos
Îți întind
Mâna mea
Aici, unde mă aflu
La Vecernie
Îți arunc un măr roșu
Și tu mușcă-l…
Lily Exarchopoulou
Lily Exarchopoulou este scriitoare, critic literar și traducător. A predat Istoria literaturii europene, Istoria antică, limba engleză și greacă în instituții de învățământ superior. Colaborează cu ziare și reviste literare. Este membru al Societății Scriitorilor și a fost desemnată vicepreședinte al Consiliului Scriitorilor și Traducătorilor al Celor Trei Mări [Marea Egee, Baltică și Marea Neagră] (TSWTC). Lucrări ale ei: Σοφίας το ανάγνωσμα/Lectura Sofiei, roman (Kastaniotis, 1995), Παρών και αμέτοχος/Prezent și neimplicat, roman (Kedros, 2001), Ανοίκειαμέθη/Beție indecentă, poezie (Gavrielidis, 2003), ΜιααγάπησανΚέρκυρα/O dragoste ca insula Corfu, nuvelă (Kedros, 2006), ΛαθραίαΟργή/Furie secretă, poezie (Melani, 2018), Αποδελτίωση/Clasare, poezie (Str. Panos, 2022) Nuvelele și poeziile sale au fost publicate în volume colective, reviste literare și ziare; a scris și un ajutor educațional pentru predarea limbii neoelene drept limbă străină (Canalul 5, Deltos, 1999). Traducerile ei includ cărți ale unor scriitori și critici cunoscuți precum Darrell, Lawrence, Berger, Said etc.
În special poeziile și povestirile ei au fost traduse și publicate în reviste sau antologii literare în engleză, germană și turcă.
ce este poezia
Răspunsul absolut a fost dat, după mine, acum vreo 80 de ani cu magica frază: „Poezia este o dobândire a unei biciclete lustruite./ În ea cu toții devenim mari. Străzile sunt albe…” a lui Andreas Empirikos. Atâta libertate are, dă naștere unor astfel de libertăți, aduce atâtea posibilități de progres (chiar dacă individual).
Speranţă?
Barca inutilului
S-a retras în insulele grecești
Fără încărcătură
Nu este un Rai
nici pământul, nici marea
În ce figuri mitice, în care hurii*
să mai crezi?
A eșuat și Icar, este știut,
din aer cad numai bombe
În văpaia unei anvelope arse
Se nasc dorințe condamnate
la neîmplinire
Suntem o generație rea, vicleană
Să vină următoarele
Să devină curcubeu
ceața obscurității noastre
Să se nască Noul
Speranţă?
*Fecioară deosebit de frumoasă promisă de Mahomed credincioșilor în paradis
Singurătate
Împlinise optzeci de ani.
Urmele trecutei ei vieți
o studiau la nesfârșit
cu o privire nemiloasă
Mica agrafă care îi prindea părul
plină de praf la oglindă
își pierduse papagalisticile ei culori
Mirosul dispăruse de mult
Pieptenele ei fără dinți
Închizătoarea de la perle
se arăta de sub covor fără milă
S-a ridicat, s-a echilibrat
S-a sprijinit în brațul osos
şi a apucat şovăielnic bastonul
S-a dus la dulap și a îmbrăcat cu greutate
un halat să nu răcească.
A râs la această mișcare
și apoi și-a amintit câți bătrâni la vârsta aceasta
nu concepeau să se bazeze pe ajutor.
Își bătea joc de halul lor și aceia de al ei
Apoi s-a aplecat să apuce perlele
A auzit un trosnet în talie, de parcă s-ar fi rupt
S-a prins de capătul de alamă al patului
Sărut al morții i-a dat aerului trecător
S-au încurcat mărgelele pe cărnurile atârnătoare
O pânză de păianjen strălucitoare și foarte rotundă
Atunci și-a dat seama că se topește de singurătate.
Scrisoare către Valmont
Ceea de care mi-e teamă este noaptea trupurilor
„Cvartet”, Heiner Müller
Mi-e teamă
că mă vei roade mai rău decât timpul ucigaș
Picătură cu picătură nu bea din ficații mei
nu mesteca
Toată fierea mea strop cu strop
neagră și galbenă
Nu voi avea cu ce fiere să te otrăvesc
Mi-e teamă
Să nu îmi pierd cumva fragilul meu sine
Pielițele unghiilor tale să nu rămână pentru totdeauna
aici
îmbălsămate pe piele și dureroase la interior
Îmi este și mai frică de cancer
Acesta măcar rămâne
Nenumit
Tu Ai un Nume
Celălalt pătrunde viscerele
nevăzut Și esti Vizibil
Mi-e teamă
Ești un bărbat care uterul meu va căuta
sămânța ta străveche pentru a o semăna
Mi-e teamă
Mâzgălesc hârtiile
Pentru a-ți nega existența
Mi-e teamă
de acele Liaisons carnivore
Corodează gândul/ sufletul cu o singură aruncătură de zar
Moarte voce ucigașă țipăt
Îmi intră în piele
Dar dacă omorul este sfânt, de ce sunt îngrijorat?
Și ce se va întâmpla dacă va picura puțin sânge?
Nu era însângerat totul în jur negru
De asta mi-e frică
Prin frică răscumpărarea caut
Teama mea de frică este învinsă
Deșartă teama care cu teamă se va apăra
Imaculați, amândoi asexuați
Frica noastră ucigașă o scoatem la plimbare
Indeciși, incompleți
***
Dacă ai fi marea, nu ai fi teamă
Ea îndeamnă înăuntru și absoarbe
De pe malul mării toate Iubirile noastre
Lichide apoase Iubirile
În spermă și în cenușă, nocturnele noastre
Ascultă plânsul
Ascultă mormântul
Scot vuiete
Mi-e teamă
Ești un bărbat care lasă urme
Voi ieși cu trupul ulcerat
Cu fața încrustată
Voi deveni ostentativă Eu
care nevăzută plimb seara în întuneric
vise
Mi-e teamă
Sunt o femeie care lasă cicatrici?
Mi-e teamă
Cu reputația câtorva castrații
Nu le port cu mândrie, vezi,
Le refuz, Le văd de la distanță
și tremur cu gândul la bătrână
a noastră și bătrâna, am prevăzut-o
Sunt
Femeia care lasă cicatrici
Ia-mă în seamă
Să provoci un orgasm
fizic/ psihic
Până să decid natura pământeană
să o resping
Toate acestea mai „hematofage” ți se pot părea
Carne pe carne
Suflet pe suflet
Se înrudesc mulțimile
A ta și a mea mulțime
În ce Erebus* oare se vor pierde?
Suntem alcătuiți din noi înșine
este Dureros
Loialitatea este cea mai sălbatică dintre toate abaterile
De aceasta, deci, mi-e teamă că îți voi rămâne fidelă.
Să mori în parte nefolosit.
Valoarea de utilizaream strigat-o și mai demult
Aici se apucă -de bunăvoie- să inventeze
o diversiune durabilă.
* întunecimile lumii subpămîntene
Abandonare
Abandonare acum
A canapelei, televizorului, rețelelor de socializare, frigiderului
Viziunilor, minunilor, dorințelor, poluării, refulării
Consumului, consiliilor, experților, opiniilor,
Fricii, mâniei, credinței necritice, limitării, morților
Râdeți?
Am învățat să ascultăm fără a judeca, să râdem pentru a nu plânge
Să plângem de unii singuri și fără izbăvire, să supraviețuim cu strictul minim
Să ne pierdem unul câte unul simțurile, fie că vorbim despre atingere, fie de miros
Gustul și auzul să fie spulberate de incoerență
Vederea încercând să se obișnuiască cu albul, palidul, groparul
Imobilitatea manifestând boli fizice, mentale, psihice
Vă lamentați?
Acțiuni catalizatoare ale unei ere
Barbare, foarte singuratice și instabile
Aduse la limitele de imigrare și de înmormântare
Nonexistență subită fără cauză dar și cu motiv
Detașament de execuție, miros de carne arsă și împreună
O curgere de reziduuri, de fumigene și efuziune de nemurire
Ne încununează viața lui zero sfârşitul universului
Afișe și vaze având floarea soarelui, niciodată pe câmp
Ridat, un corp clorurat plin de zbârcituri și iritații
Exprimarea zilnică a saturației inexistenței
Abandonare, acum!
Așa a început secolul trecut
Frica sare pe ferestre
indignată
se revarsă la marginea orașului
împreună cu fumul
împreună cu corbii
Frica plutește
dedesupt: Haos, Fum și Praf
Frica se scurge pe străzi
în cartiere, pe alei
Frica se răspândește peste carne
și o marchează
Trupul își dă singur foc
de la un aprinzător invizibil
Trupul planează
arată ca un suflet
care nu este prins nicăieri
Țipându-și dreptatea
Trecătorii sunt cei care plâng
ale căror strigăte răsună
în cele mai îndepărtate ruine ale Universului
În timp ce corpul se luptă să rămână acolo
perpetuu înălțat
perpetuu adecvat
În ochiul râvnitor/vorace
Al Eternității
Aleile sunt tulburate
de suflurile umane
ale nenumăraţilor grăbiți
Șoimii se înghesuie
peste cadavrul unui drum
care nu a fost niciodată asfaltat
Cuplul face plonjarea în aer
stârnind o furtună de aplauze fantastice
Câte nu a apucat într-o viață, a apucat cu o singură scufundare
Dedesupt
VID
O răsturnare care se lamentează în reverberația trupurilor
Respirațiile se istovesc
Speranțele se risipesc
Cerului pedepsitor nu îi pasă de bombe
Nu acceptă ordinele primite de la sunete de luptă primitive
El este zbuciumat de frământări interioare
De fulger
Lovitura este lovitură
Așa a început secolul trecut
Cu temeri suspendate în nesemnificația universului
Ce va fi universul fără noi
care sărim de la ferestre făcute de noi
străpungând din nou aroganța occidentală
care are luxul de a râde de mizeria Răsăritului
Acolo unde lipsesc ferestrele și intră muștele
erodând corpurile putrede care refuză a se supune
lipsurilor precum cea a sticlei
Care se întreabă ce Jihad va justifica
imprudența distrugerii sale în masă
Cadavre anonime ici și colo
Numele morților nu contează, declară solemn inuiții
-din partea lor de lume-
Importantă este revendicarea dreptului la pământul nostru
a celui care adăpostește cadavrele
când trupurile zboară deasupra sufletelor
iar numărul fluturilor se diminuează
Libertatea nu dăruie dreptul la eternitate
Eternitatea nu risipește dreptul la viață
Bill și Nancy se luptă
Să se prindă de mâna semenului
Efortul lor este cel mai zadarnic
efortul cel mai scump luat în calcul
al sferei de foc pe care o numim pământ
Așa a început secolul trecut:
Cu teama sărind pe ferestre.
Dimitra Ch. Christodoulou
Dimitra Ch. Christodoulou s-a născut la Atena în 1953. A studiat dreptul și filologia. A lucrat în învățământul secundar public. A publicat cincisprezece volume de poezie, un volum cu texte de proză („Coastă în lumina iernii”, Kastaniotis, 1994) și o antologie cu traduceri de poezie lirică greacă antică.
Se consideră că aparține „Generației anilor ΄70”. Poezia ei este apreciată ca o sinteză de agonie existențială și observație politico-socială legate de o căutare constantă a densității și conciziei în exprimare.
Poezii i-au fost traduse în diferite limbi.
În 2008 a fost distinsă cu Premiul de Stat pentru Poezie pentru volumul Foamete, iar în 2014 i-a fost decernat Premiul pentru Poezie al revistei literare electronice „Anagnostis” pentru volumul Pâinea minimă a conștiinței. Volumul ei Așezare de coastă (Melani 2017), a câștigat Premiul ”Jean Moreas” al „Biroului Poetic” și cartea ei Douăzeci și patru de lovituri și tăcere (Malani 2019), a fost nominalizată la Premiul pntru Poezie 2020 al revistei literare electronice „Anagnostis”.
| Solicisme (ΣΟΛΟΙΚΙΣΜΟΙ) Cu ce sentiment de superioritate seara aceasta Dezvăluie destinația finală. Ca un războinic japonez care demonstrează Tehnica decapitării prizonierilor. Într-adevăr, există ceva terifiant sau ridicol Și totuși atât de îndepărtat și de straniu Precum această încărcătură de adjective Care a strivitversurile de mai sus, O verbozitate a instinctelor În fața tăcerii. Legate de mâini și de picioare le duce Și munții și apele și adverbele. Case și îmbrăcăminte și puncte-virgule, Totul din spatele cozii de lună. Uite! Își târăște luxul încet Spre zorile unui pământ plat. Nici-o ordine, Nici-un compliment. Fizica, Parlamentul, mormăie. Se exfoliază de o piele veche, Întinsă pe pământ ca o față de masă Dacă îmi amintesc, pentru o cină pe iarbă. Dar în seara asta comesenii sunt delicatesa Și din secunde de praf, iarba, Cea care ia cina calm sub stele. |
Mâncare și băutură
(ΒΡΩΣΙΣ ΚΑΙ ΠΟΣΙΣ)
Unde sunt vânturile etesiae, ploile zgomotoase?
Pe aici,temperaturi febrile.
Se topesc făcute din grăsime
Case, școli, diurne.
Depozitele de Stat se reduc
La un șopron de tablă.
Nefericitul pisic monoftalm
Merge fără succes spre farfurioara mică cu apă.
Din nou o ia la fugă cum poate
Urmărit de căldura lătrătoare.
Îmi țin sufletul cu degete transpirate,
Ce mai rămâne din inimă, o minge,
O păpuşă de pânză cu anticorpi de om.
Pete solare în clădiri ciclopice
Fălci își deschid în fiecare dimineață
Ca florile carnivore tropicale
Și la primul claxon neliniștit
Pe cel ce întârzie îl devorează.
Oh, de a fi uscați și la timp
Aceasta, sau pe Dumnezeu, sau pe om dezminte.
Ne hrănește o mușcătură uriașă de nor
Care își răspândeștepe șosea crema vărsată.
Ne vom înfunda cu ceea ce stomacul respinge
Și ne vom sătura prin prăbușirea cerului.
Dimitris Daskalopoulos
Poet, bibliograf și cercetător al literaturii elene moderne, născut la Patras în 1939. A studiat dreptul la Atena. A fost deosebit de interesat de opera lui K.P. Cavafys, George Seferis și Manolis Anagnostakis, ale căror bibliografii le-a și publicat (2003, 2016 și, respectiv, 2024). I-au fost publicate unsprezece culegeri de poezie și cincisprezece cărți cu studii despre personalități și teme ale literaturii elene contemporane, precum și bibliografii autonome despre G.K. Katsimbalis, Angelos Sikelianos, Rodos Roufos, Odysseas Elytis. I s-a acordat titlul de Doctor honoris causa în filologie de către Universitatea Aristotel din Salonic (2006), de Universitatea din Patras (2010) și de Universitatea din Cipru (2023). Pentru întreaga sa operă, a fost premiat de Academia din Atena (2015), de revista O Anagnostis (2021), cu premiul „Jean Moreas” la Patras (2023) și cu premiul „Vassilis Michaelides” în Cipru (2023). Cărțile sale recente: Χωρικάύδατα, Μελέτεςνεοελληνικήςλογοτεχνίας/Ape teritoriale, Studii despre literatura neoelenă (2020) καιΤαχρόνιαπουθα ’ρθουν, Ποιήματα 1958-2018/Anii ce vor veni, Poezii 1958-2018 (2022), ΣχόλιαστονΣεφέρη/Comentarii despre Seferis (2025), ΜανόληςΑναγνωστάκης/Manolis Anagnostakis(2025). Este membru al Societății Scriitorilor Eleni.
Întoarceri
(Επιστροφές)
Mi-au plăcut întotdeauna întoarcerile
pe meleagurile de la orizont
care mi-au dat naștere sufletului.
Chiar și acum, când stau tăcut și stângaci
între albe și uriașeziduri
simt respirația celor care au plecat
trecând fluierând
peste spicele pline de rod,
unduirea sufletelor care s-au chinuit
să rostească cuvinte necunoscute
ale unei limbi de neînțeles și dificile,
sunetul pașilor care au mers mai departe
fără să se oprească.
O mirare salvată…
Mișcări întunecate sub o
lumină necruțătoare. Amintiri precise
păstrate în cel mai cald colț al memoriei.
Aici,
aici, unde apele s-au înnămolit
și oglinda lagunei îți întoarce
un chip de nerecunoscut.
Scrisori către Ermolaos II.
(ΓράμματαστονΕρμόλαο II.)
Scrisorile tale nelivrate sfâșie aerul
– săbii de luptă.
Îți scriu și tu îmi răspunzi
fără să fim în legătură.
Stau în fața ta, vorbind în șoaptă
așa cum cineva își mărturisește zeității pasiunile
sau cum își frunzărește cartea zilelor sale
noaptea, într-o odaie de iarnă
fără lumini și vorbe multe
și este speriat de numeroasele pagini goale.
Stai în fața mea și te descojești,
o nucă care se desface cu zgomot,
pentru a oferi un fruct putrezit.
Situații ciudate,inabordabile…
Într-o sală imensă, încerc
să îți ascult mesajele, sădezleg
cuvintele tale convenite, parolele,
printre paraziți și alte obiective,
ca șirurile de morți vii
în nopțile Ocupației din jurul radioului.
Îți scriu versuri
cum își ară cineva câmpul,
cum modelează un olar noroiul
pentru a găzdui soare, tristețe și sudoare.
Poate că într-o zi, după ani,
când voi răsplăti barcagiul tăcut
pentru lumina pe care mi-ai împrumutat-o în viață
vei vedea amprente de degete
pe scrisorile mele nelivrate.
Gândește-te că alaltăieri vântul
a luat manuscrisul
și l-a rostogolit
pe podea.
Cuvintele s-au spart apoi cu un bubuit
și camera s-a umplut
cu resturi de lut.
(Scrisori către Ermolaos, 1981)
Râurile line
(Τασιγανάποτάμια)
Râurile monosilabice line își curg apele
printre pătratele albe și negre
ale cuvintelor încrucișate. Când sunt calme,curg cu
ape pline de grație, iar când devin îndârjite, dezvăluie
pietre, pământ și oameni înecați. Ele știu bine
că nu vor deveni niciodată Dunărea, Amazonul,
Nilul, nici măcar Pineios. Deasupra lor se oglindesc
arcade de răchită trecută prin multe calamități, poduri și nori.
Uneori, pe malurile lor stau bătrâni
amintindu-și de patria pierdută sau de iubirea tăcută
iar alteori, nimfe, satiri și amazoane goale.
Îmi plac mult aceste râuri line,
monosilabice și greu de găsit, care supraviețuiesc
în cuvintele încrucișate sibilice, precum supraviețuiesc
versurile vechilor poeți în memoria celor mai tineri.
Și când începe să se micșoreze lumina și când
se estompeazăamintirile, râurile line
știu cum să abandoneze largul mării
și să se întoarcă spre apele negre ale lui Acheron.
(Anii ce vor veni, 2022)
Iannis Doukas
Iannis Doukas (Atena, 1981) a studiat literatura și științe umanistice digitale la King’s College din Londra. Cărțile sale de până acum: Lumea așa cum am venitși am găsit-o (Kedros, 2001), Pe granița interioară (Polis, 2011, Premiul pentru debut al revistei „Diavazo”), Sindromul Standal (Polis, 2013, Premiul Iorgos Athanas, al Academiei din Atena) și teba memphis e-gyp-tos (Polis, 2020). Poeziile sale au fost publicate în antologii și traduse în șapte limbi. Două melodii pe versurile sale au fost incluse „În ceața vremurilor”, albumde Thanos Mikroutsikos (2017). Traduce din engleză și își publică textele în mediile electronice dar și cele de tipar.
(ταλόγιασπίτια)
cu scenele
se va juca,
cu expresiile,
învăţând miturile
pe dinafară,
înbinând perfect ca pe niște pietre
cuvintele
în perimetrul
preistoric al acestora
va sosi
pe iugoslav
pământ, mereu la îndemână
fonograful
având,
memoria
de a scrie
analfabetă,
reputația înaripatei
voci care le știe pe toate
va căuta
o idee anume,
contextele,
hexametrul dactilic,
stâncos,
desculț,
cu picioare însângerate
și bătrâni
orbi:
la începuturi
care iarăși
renasc,
cântec
care este uitat
și își aduce aminte
de suflet
care nu dă explicaţie
și cere explicație,
un cler în no-man’s land,
mâna de bronz aceasta,
suliţa inutilă
va săpa
după arhetipuri,
va topi
lacustre
zăpada pufoasă,
intact îngropată
divin copil,
al dragostei
și nevoie
înăuntru oului lor
și antica
țară ecumene
“casă”,
înseamnă,
„nu am construit-o
pe a mea,
cu excepția
propriilor cuvinte”
peisaje care îți plac
(τοπίαπουσ’ αρέσουν)
dacă deja
a trecut ora care bate,
dacă explodează,
dacă butoiul, semănând cu o turmă, l-au deschis,
dacă au venit purtând căști ascuțite,
însoțitorii tirsului,
dacă panica galopează în hățișuri,
în fecalele timpului cenuşa rămâne
(nu sunt eu, aici,
nu sunt eu)
granițaflacăra o va trasa
în dialectul telegramelor:
„ce păcat să ardă,
de asta inima mea s-a sfâșiat,
de asta sângerează”
și iată peisajele care îți plac:
săpată în tranșee
natura, ca o rană roșie
care nu se va închide,
fața despicată în două
iar craterul morții se uită la tine
la câini fără stăpân cărnurile tale,
deja descompuse, servește
un entuziasmat măcelar al odei
de țară și dragoste
(s-au cunoscut pe ei înșiși
şerpii
unduindu-se
și porcii după ceafă
spre abator)
Kiki Dimoula
Kiki Dimoula s-a născut pe 19 iunie 1931 la Atena. A debutat în anul 1952 cu volumul Poezii, pe care ea însăși l-a retras la puțin timp din circulație. A publicat peste douăzeci de volume de poezie dintre care amintim : Erebus, 1956 (Stigmi, 1996), In absentia (Difros, 1958, Stigmi, 1996), Urme(Fexis, 1963, Stigmi, 1994), Puținul lumii (Nefeli, 1971, Stigmi, 1997), Ultimul meu corp (Keimena, 1981, Stigmi, 1998), Adolescența Lethei(Stigmi, 1994), Te salut, Niciodată(Stigmi, 1998), Un minut împreună (Ikaros, 1998), Sunetul îndepărtărilor (Ikaros, 2001, 2005), Iarbă de seră (Ikaros, 2005), Întâlnire (Ikaros, 2007), Ne-am mutat alături (Ikaros, 2007, 2013), Răsplata găsitorului (Ikaros, 2010, 2011), Am trecut (Ikaros, 2010, 2012), Timp public (Ikaros, 2014), Punct și virgulă (Ikaros, 2016), Calendar de colecție 2017 (Angkyra, 2007). Primele șapte volume sunt adunate în volumul Poezii, 1998 (a 6-a ediție Ikaros, 2005). De asemenea, publicat cărți de proză: Mitul Ludic(Ikaros, 2003, 2012), Neplănuite (Ikaros, 2005, 2011), Chetă de considerații pentru întocmirea titlului acestui discurs hoinar (Ikaros, 2009, 2012); studii-eseuri: Human and More than Human: The Problematics of Lyric Poetry, Ancient and Modern (Editura Fundației ”Kosta și Eleni Ourani”, 2014), Trupul. Amorul (Oistros, 2017) și a avut numeroase participări la ediții colective. Amintim și volumul Εκλήθην ομιλήτρια/ Am fost chemată ca vorbitoare (Ikaros, 2022) care este primul aparținând lui Kiki Dimoula (1931-2020) în absența acesteia. Dar nu sunt poezii nepublicate. Sunt douăzeci și opt de texte „scurte”, unele publicate în ziare, reviste și acte de conferință, iar altele inedite, găsite „prin dezordinea neglijentă a sertarelor și a computerului ei amator”, după cum scrie fiica sa Elsi Dimoula. O parte din opera ei a fost tradusă în franceză, engleză, germană, spaniolă, italiană, română și suedeză. Este prima poetă în viață care a fost inclusă în seria de poezie a celebrei edituri franceze Gallimard. Câteva dintre importantele premii cu care a fost onorată sunt: Premiul II de Stat pentru Poezie (1972), pentru volumul Puținul lumii, Premiul I de Stat pentru Poezie (1989), pentru volumul Te salut, Niciodată, Premiul ”Costas și Eleni Ourani” al Academiei din Atena (1995), pentru volumul Adolescența Lethei. Și, pentru întreaga sa operă: Excelența în Litere a Academiei din Atena (2001), Premiul European pentru Literatură (Prix Europeen de Litterature – Rencontres Européennes de Littérature, Strasbourg) (2009), Marele Premiu de Stat pentru Literatură (2010).
A fost distinsă în anul 2001 cu titlul ”Crucea de Aur a Ordinului de Onoare” din partea președintelui Republicii Elene, Konstantinos Stefanopoulos iar în 2002 a devenit membru deplin al Academiei din Atena, unde a ocupat președinția secției de Litere, fiind a treia femeie din istoria Academiei. La 20 Mai 2015 a fost distinsă cu titlul de ”Doctor Honoris Causa”al Facultății de Teologie a Universității Aristotelis din Salonic iar la 07.06.2017 a fost distinsă cu titlul de ”Doctor Honoris Causa” al Secției de Limba și Literatura Engleză din cadrul Facultății de Filozofie a Universității din Atena.
A fost membră fondatoare a Societății Scriitorilor din Grecia.
Nu ratează
(ΔΕΝ ΑΣΤΟΧΕΙ)
Un Halt, pe surdină,
am auzit cum mă viza.
Nicio problemă. Oricum
de mai mult timp, mă transpusese
în nemișcare dispoziția mea
totuși, simțind ca și când
încă s-ar agita oarecum în mine
m-am supus la auzul acestui Halt
așteptând să detoneze
amenințarea.
Nimic, liniște absolută
dar nu mi-am pierdut curajul,
cunosc eu trucurile, știu că
având amortizor te curăță
inexplicabilul
și haide acum să-l poți percepe.
Trebuie
(ΠΡΕΠΕΙ)
Onorez, Îndatorire,
pe cât posibil, poruncile tale,
dificilele tale Trebuie.
Ascultătoare par gândurile
dar jurământ eu nu depun
pentru că ele au ușurința
pe ascuns de a păcătui.
Dar faptele
cum să mi le domesticesc?
Ele ies afară, lume întâlnesc,
vecini ispite,
cum, ezitări să nu aibă?
Dar vină au și poruncile tale
nici complete nu sunt, nici clare.
De exemplu:
Trebuie să fie statornică fidelă iubirea?
Și dacă nu este, noi ce ar trebui, oare?
cu brațele încrucișate
să iubim?
Alibiul uitării
(ΤΟ… ΑΛΛΟΘΙΤΗΣΛΗΘΗΣ)
Ce ghinion, lacrimilor!
Excelent a fost studiul vostru despre boala
tristeții
fără să spuneți din care sursă
ați preluat date
dacă erau curente sau stagnante
învechite
trecând sub tăcere din respect
nenumăratele, păcătoase și fără de păcat,
cauze ale sale.
Simplu, cum se cuvenea, i-ați descris
forma
fără ale ipocriziei brizbrizuri,
șleampătă cum s-a născut.
Singura voastră greșeală, lacrimilor:
Să anticipați ca inepuizabilă
propria izbucnire.
De aceea v-a și picat consolarea.
(ΙΔΙΟΣΚΕΥΑΣΜΑ)
Nu știu
poate că pur și simplu mi-am imaginat.
S-a întâmplat când mi-am rotit
capul spre mine însămi
ca și cum eu singură m-aș fi strigat
văzându-mă
scrutându-mi cenușa
păstrată într-un borcănel.
Pe dinafară eticheta scria
cu litere catifelate
Cremă de corp.
Cremă de corp? am exclamat
are corp viața cealaltă ?
Și cenușa meace este? vreun fard de-al ei?
Aveți milă, rude și prieteni,
scoateți-mă de aici dinnăuntru
deschideți-mi conservarea sufocantă
să-mi trag puțin suflul și împrăștiați-mă
peste înruditul meu pământ
poate că voi regermina
într-o primăvară, din nou, ca om.
Asimetrie
(ΑΣΥΜΜΕΤΡΙΑ)
Număr
nenumăratele condoleanțe pe care le-am primit.
pentru a reuși să fim atât de triști
și că am reușit
nu este acesta un motiv demn
În sfârșit, găsesc
și un bilețel de felicitare
solidare – se înțelege,
acestea două trăiesc laolaltă,
una în cealaltă, inseparabile
deși se spune că disperarea moare
în timp ce speranța este vie și post-mortem.
Imn cuvântului poate
(ΥΜΝΟΣΣΤΗΛΕΞΗΙΣΩΣ)
Mititel ești,
cuvântule-picătură, Poate,
ceva mai evoluat
decât deplina ignoranță și pari
o promisiune cam uzată.
Și totuși reprezinți
a fiecărui fapt neconfirmat
existența misterioasă
ale fiecărei angoase
neelucidări
din fiecare viață
feluritele și similarele
așteptări pe care plecând aceasta le lasă.
Un cuvânt din două silabe ești și tremură
mama ta, limba,
să nu te calce în picioare puterile
din mai multe silabe
pe cine, pe tine – dacă se poate așa ceva –
pe tine, care ai făcut dinastia
nesiguranței chiar și mai puternică …
Da-urile și nu-urile, un laș te consideră
că ești un ucenic al evaziunii
ateu îndeosebi pentru că
Poate există Dumnezeu
Poate există și o altă viață dincolo
din speța în care visele și iubirea
fac tot ce vor.
Nu, ateu nu ești
doar crezi cu fermitate în acea mică
probabilitate
iar aceasta o zeitate de neglijat nu este.
Bunăvoința ei o onorezi și rămâi, Poate,
o lumânărică aprinsă zi și noapte
la al ei imaturmormânt.
Poate, deci, nici nu ne vor fi uitat
de tot.