Bogdan Tănăsescu este absolvent de filologie limba engleză-limba franceză, studii de licență, în cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. Absolvent al Masteratului Pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, în cadrul aceleiași facultăți. Profesor de limba engleză în București, la Școala Gimnazială Ferdinand I. Bogdan este, din noiembrie 2016, chitarist, vocalist și compozitor în trupa de rock alternativ melancolic Rana. A lansat alături de trupă trei materiale discografice intitulate „Verde electric”, „Codependent” și „Noi doi..(versus restul lumii)”, iar în prezent lucrează alături de trupă la cel de-al patrulea material discografic, care va vedea lumina zilei în martie 2026, album ce se va intitula „Despre dragoste și alte dezastre”. Versurile lui sunt majoritar de dragoste, acestea fiind personale, directe, cu scopul de a trezi în fiecare dintre noi ceea ce ne poate fi uneori greu de exprimat.
(Prezentare și selecție de Vlad Alui Gheorghe)
cât este de mare este orașul, atâta singurătate
cât este de mare este orașul
atâta singurătate
gândul zilei de mâine strânge ca o menghină
înveți neputința
uneori tăcerea
uneori privirea
în care se-nghesuie marea
cu tot cu apus
cu tot cu pescari
alteori
frazarea precisă
în care vibrațiile se împreunează
apoi se despart
ca niște valuri leneșe
care aduc la mal
nisipul roșu – Tu ești
acolo
aici sunt eu
și în afară de mine
câteva amintiri din fotografii alb-negru
puse deoparte de un tată
grijuliu, îndepărtat și alcoolic.
Grabă
să pierzi ultimul tramvai
să te uite Dumnezeu într-un bistro
să-ți scuturi cardul de ultimii lei
așa visai
în timp ce eu
îți povesteam că viața
e o scurtătură
aflată uneori prea devreme
alteori
prea târziu
toate acestea în timp ce orașul
nu mai seamănă cu nimic din ce a fost
e doar un background palid,
al meu,
al tău,
cu oameni singuri
să pierzi ultimul tramvai
să te uite Dumnezeu într-un bistro
să-ți scuturi cardul de ultimii lei
e visul meu
acum
când ai plecat atât de grăbită
cât să mi-l lași
pe scaun.
Irelevant
Everybody’schangingand I don’tknowfeelthe same
Azi am timp să simt –
să te caut
poate chiar să ajung la locul faptei
să mă integrez
în asociația membrilor
ce amână irelevant primul pas
iată-mă pe străzile acestea
atât de întortochiate ale orașului
purtând legitimație de veșnic turist
orașul muralelor
contrastelor, clădirilor impunătoare,
poluării
iată-mă mereu în piața atât de veche
mă învârt ca o limbă de ceas
fără cifre
neștiind unde, încotro și când
pentru că nu vrei
nu vezi nu auzi
și chiar nu mai e nevoie
să număr picături
de pretexte
Ucigaș din plăcere
nu știu dacă ar trebui
să mă îngrijoreze faptul
că-mi place să ucid
anxietăți
una după alta,
să le strivesc ca pe niște purici
în vârful unghiilor
singura încăpere luminoasă
în care te pot privi fix în ochi
este deznădejdea
de-abia acum învăț
cum după orice nereușită
cât de nevoie avem uneori
să ne lipim fruntea de răceala pereților
bancnotele mari aduc resturi mici
spunea fericit vânzătorul din colț
lăsând în urmă frustrări
și orizonturi frânte
am să-ți repet până la sfârșit
că toate fotografiile erau în sepia
la începuturi
