„Deocamdată, sistemul educațional funcționează cu resursa umană de acum 3-4 decenii și dintr-un soi de inerție”
Adrian G. Romila: Adrian Jicu, ești un homo culturae universalis, cum s-ar zice. Ești universitar la literele băcăuane, critic literar, titular de rubrici revuistice, prozator, director de instituție și enterteiner cultural. Cum se-mpacă toate astea într-o singură persoană din carne și oase, cum le susții, vreau să zic? Când ai timp pentru toate, în condițiile în care tu aiserviciu cu program la facultate și la bibliotecă și, desigur,viață personală? Și cum reușești să faci din Bacfest în fiecare toamnă, în septembrie,un festival literar atât de relevant (am participat la mai toate edițiile și pot să-i confirm valoarea) și să rămâi întreg, după?Când citești, când mergi nu știu pe unde ca să fii în nu știu care juriu, când organizezi nu știu ce eveniment, când scrii? Cum poți fi atât de multe, într-un timp atât de scurt și de presant? Ai vreo rețetă?
Adrian Jicu: Homo cum?!…Dragă Adrian G. Romila, văzând atâtea exagerări pe centimetru pătrat, încă din prima întrebare, ți-aș răspunde cu Rețeta savuroasă a lui Constantin Negruzzi, dar mă tem ca nu cumva vreo duduie de la Vaslui sau vreun cititor mai exigent să ne blagoslovească, așa cum se cuvine. Așa că mă voi preface a nu fi priceput toate aceste laude și voi recunoaște, fără înconjur, că nu știu… N-am, trebuie să recunosc, o metodă. Cu atât mai puțin una infailibilă. Singura soluție (imperfectă și aia!) este munca… Încerc să le împac pe toate, le iau în ordinea urgențelor (sau a înjurăturilor), alerg încolo și încoace, sar de la una la alta și sunt recunoscător că sunt sănătos, cu ai mei, pe care îi cam neglijez… Dacă se întâmplă uneori să-mi iasă, e bine. Dar trebuie să adaug ceva, ca nu cumva să creadă cineva că mi s-a urcat la cap. Nu e niciun sfârâiac în toată povestea asta. Se întâmplă adesea ca, făcându-ți treaba, în pătrățica ta, să deranjezi, să trezești tot soiul de invidii, să stârnești cine știe ce orgolii etc. De asta, am câteodată senzația că to(r)tul e vânare de vânt… Vezi cum ai reușit să mă împingi pe panta melancolico-sceptică și să mă întorci la ideea veterotestamentară a deșertăciunii?…
Adrian G. Romila: Pare că ai o relație eficientă cu autoritățile locale. Cum faci să le atragi în a finanța și a susține evenimentele literare de la Bacău, pe termen lung? Ce le spui, cu ce le convingi? Cum atragi voluntarii Bacfest, astfel încât să ai așa de multe, de consistente, de relevante și de bine organizate evenimente – concerte pe scena teatrului, recitaluri de poezie în locuri neconvenționale, premiere, conferințe-dialog, prezențe în școli, expoziții artistice, ieșiri în stradă?
Adrian Jicu: Nu pare, chiar este o relație eficientă. Și, culmea, nu trebuie să le explic prea multe, nu trebuie să le „atrag”, nu trebuie să conving. Din fericire, autoritățile locale înțeleg despre ce este vorba. Consiliul Județean Bacău sprijină nu doar biblioteca, ci toate instituțiile de cultură din subordine, încercând să asigure bugetul necesar. Restul este treaba noastră. Iar când faci treabă, vin alături de tine și partenerii, și voluntarii, și mass-media, și, last but not least, nume importante din cultura actuală, cu ajutorul cărora poți face evenimente de anvergură, cu impact național. Poate că nu se vede, dar toate se leagă: finanțatori, invitați, colaboratori, public, beneficiari. Important este să oferi lucruri de calitate și să-ți faci treaba serios. E vorba de încredere și de împărtășirea unor valori comune. Cum e poezia bacoviană, sub semnul căreia am reușit să aducem la Bacău cei mai importanți scriitori și artiști pe care îi avem în România.
Adrian G. Romila: Ai avut momente în care, ca organizator și factotum, ai fost în impas? În care erai gata să abandonezi? Dacă da, cum le-ai depășit? Are legătură doar cu administrația locală, cu economia și sponsorii, cu politica?
Adrian Jicu: Au fost câteva asemenea momente, nu ascund lucrul ăsta, dar ele nu au legătură cu factori externi, ci mai degrabă cu mine însumi, cu îndoielile și temerile mele, cu așteptările și exigența mea, uneori exagerată.
Adrian G. Romila: Ce părere ai de studenții de la litere de azi? Le predai de ceva ani, ca profesor. Sunt pasionați, citesc, caută, întreabă, se formează, ca filologi și viitori profesori de literatură? Apar uneori și scriitori, dintre ei? Diferă generațiile de studenți, în timp? Vin la litere la Bacău din vocație sau fiindcă nu găsesc altă variantă?
Adrian Jicu: Nu e vorba despre păreri, ci despre luciditate. Dacă suntem sinceri, viitorul nu sună bine. Cu excepțiile de rigoare, studenții sunt tot mai lipsiți de motivație și mai slab pregătiți. Și nu doar la Litere. Și nu doar la Bacău. La fel spun colegii din țară, cu care discut din când în când, curios cum e la alții. Din păcate, de nicăieri nu vin semnale încurajatoare. Nici nu au de unde, câtă vreme situația e cum e… Cine să mai vrea să se facă profesor într-o țară care alocă Educației un buget ridicol (cam jumătate față de ce scrie în Constituție și acela prost folosit), într-o țară care disprețuiește școala, într-o țară unde statutul profesorului este compromis?… Dar nu e vina tinerilor… Ei caută locuri de muncă bine plătite, unde să se simtă respectați și valorizați, nu unde să fie umiliți. Așa se explică declinul accelerat al învățământului românesc. Dacă la Medicină, Drept sau IT, mai e cum mai e, la Litere ajung, de regulă, cei lipsiți de (alte) posibilități. Deocamdată, sistemul educațional funcționează cu resursa umană de acum 3-4 decenii și dintr-un soi de inerție. Dar peste10-20 de ani, consecințele vor fi dramatice.
„Am optat pentru Maiorescu, deși îl iubesc pe Creangă”
Adrian G. Romila: Vreau neapărat să mă leg de cărțile și de temele tale predilecte. Mai întâi, de unde pasiunea pentru Bacovia? Ai scris în 2022 cea mai relevantă biografie romanțată a sa prin romanul Iorgu. E pură preocupare universitară filologică? Ai scris fiindcă e un reper băcăuan inconturnabil al literaturii române de canon și, evident, e din orașul tău? Ai vreo afinitate electivă cu el? Te-a preocupat, în timp?
Adrian Jicu: Nu. Nu e pură preocupare universitară. Dacă ar fi fost așa, aș fi scris un articol/ studiu academic, încheiat la toți nasturii, cu referințe diverse, cu citate multe și bibliografie sofisticată, așa cum se obișnuiește, l-aș fi publicat într-o revistă de profil, acreditată și cotată, cu punctaje irelevante. Pe alea nu le citește aproape nimeni… Deci nu de acolo mi se trage. De altminteri, nici nu predau epoca respectivă. Eu sunt la munca de jos. Cu Dosoftei, cu Cantemir, cu Văcăreștii, cu pașoptiștii și cu alții asemenea. Pasiunea pentru Bacovia vine dintr-un amestec de curiozitate și datorie intelectuală. Ea s-a construit în timp. N-am fost un fan Bacovia din liceu sau din facultate. N-am avut cine știe ce revelație. Atunci, nici măcar nu-mi plăcea. M-am apropiat de poezia lui greu, citindu-l și recitindu-l. A contat, sunt convins, și regretatul profesor Constantin Călin, exegetul numărul unu în Bacovia. Bacovia nu mi se pare un poet pentru adolescenți imberbi sau pentru tineri visători. Nici măcar pentru profesori pedanți. Pe Bacovia îl înțelegi mai bine pe măsură ce îmbătrânești. Însă nu e suficient să fi încărunțit și gata! Nu! Nici vorbă. Ai dreptate când vorbești despre afinități elective. Și chiar selective. Cu trecerea anilor, am constatat că rezonez la ideile lui, că împărtășesc modul său de a vedea lumea și viața, că mă regăsesc în versurile sale pe cât de simple, pe atât de profunde.
Adrian G. Romila: Crezi că ai reușit să descoperi sau să spui, fie și ficțional, ceva ce nu s-a spus despre Bacovia? Biografic, poetic și estetic! Să nu uităm că ești concetățean cu, poate, cel mai bun exeget al său, Constantin Călin, concetățean și, până la un punct, coleg de breaslă!
Adrian Jicu: Deh, orice scriitor are vanitățile lui… Dar asta nu mă împiedică să recunosc faptul că nu am inventat eu apa caldă. Ceea ce sper este că, valorificând informațiile și interpretările din cărțile altora, am reușit să construiesc o poveste. Un personaj viu și un destin convingător. Asta este miza într-un roman, nu?
Adrian G. Romila: Cum îl vezi pe autorul lui Plumb, pe scurt, în parcursul literaturii române? Chiar e primul poet original, după Eminescu, așa cum se spune? E un poet care chiar a schimbat istoria poeziei românești în secolul XX, în vreun fel? Dacă da, cum, prin ce?
Adrian Jicu: Mă feresc de formule de felul „primul”, „cel mai”, „a schimbat istoria” sau mai știu eu cum. În poezie lucrurile sunt complicate. Cert e că Bacovia a avut curajul de a merge împotriva curentului. Când majoritatea complicau, el simplifica. Dacă alții căutau să fie cât mai sofisticați/ ermetici, el căuta să fie înțeles. Așa că a refuzat modelele poetice ale epocii și a pariat pe un lirism paradoxal prin simplitatea aparentă. În cuvinte puține, el spune mult(e). E pariul său câștigător. Venită prea devreme pentru poezia românească, formula sa lirică avea să fie fi validată târziu, când se va dovedi vizionarismul său surprinzător. Bacovia a ales calea simplității plină de sensuri. Așa se explică puterea hipnotică pe care o degajă versurile sale și, interesant, priza pe care o are și azi, la cititori de toate vârstele. În Bacovia se regăsesc mulți. El vorbește pe limba cititorilor săi. E cea mai clară dovadă că a schimbat, de fapt, relația scriitorului cu cititorii și modul de a recepta poezia. Sau, dacă vrei, că a făcut istorie.
Adrian G. Romila: Prin Maiorescu. Confesiunile unui stoic, ai oferit în 2025 un remarcabil roman despre viața și concepțiile corifeului Junimii ieșene. Iarăși, ce te-a îndreptat spre subiect, spre figura celui dintâi mare critic literar al culturii române? De ce l-ai ales, între alții? A fost o comandă editorială, o pasiune, un interes științific?
Adrian Jicu: Nu, nu a fost o comandă editorială. După cum știi, Polirom-ul nu impune, ci propune. Adrian Botez mi-a dat posibilitatea de a alege eu dintr-o listă. Mi-a dat libertatea de a trage cu pușca… Și m-am trezit că am optat pentru Maiorescu, deși îl iubesc pe Creangă. Nici acum nu mi-e clar de ce nu am scris despre Creangă… Dar nu-mi pare rău nici cu Maiorescu, fiindcă marele critic, osificat de istoriile literare și de manuale, e un personaj ofertant, cu o viață tumultuoasă și prea puțin cunoscută. Așa că mi-am băgat un pic nasul în intimitatea secolului al XIX-lea și în jurnalul plus epistolarul său, convins că sunt multe lucruri mustoase. Pe care olimpianul le-a ascuns cât a putut, construindu-și imaginea de ins superior, impecabil, deasupra micilor mizerii. Am încercat să dau la o parte masca/ măștile. Dacă am făcut bine sau nu, o vor spune cititorii.
Adrian G. Romila: Ai preferat o perspectivă freudiană asupra autorului teoriei formelor fără fond. Romanul tău e o megaconfesiune, o spovedanie a unui agnostic în fața unui preot ortodox. Viziunea asta a fost o strategie eficientă de a-l explora biografic, de a-l salva metafizic, sau doar o simplă găselniță ficțională pentru a porni o poveste captivantă, cu episoade introspective controversate?
Adrian Jicu: Nu știu. Și chiar dacă aș ști, tot nu aș putea spune, fiindcă ar suna a lipsă de modestie. În orice caz, preotul acela nu e un preot ortodox. E o strategie narativă, un partener fictiv de dialog. Sau, mai exact, de monolog. Ai observat că în ultima vreme e tot mai greu să găsești pe cineva dispus să te asculte? Darămite să te suporte făcând atâtea și atâtea confesiuni.
Adrian G. Romila: Cum îl mai vezi pe Maiorescu, în diacronie? Mai e valabilazi ca teoretician literar, e pasabil, e strict contextualizabil?
Adrian Jicu: Deși e primul nostru teoretician valabil, care a avut un proiect cultural solid, modern, Maiorescu nu mai poate fi valabil astăzi, într-un context radical diferit. Rolul său rămâne însă de necontestat. Degetul lui de lumină a arătat multă vreme calea, iar generații întregi de critici post-maiorescieni îi datorează enorm. Mă tem însă că toate astea sunt istorie. De altfel, ce mai e valabil azi, într-o lume atomizată, în care umanioarele se sufocă sub asediul pragmaticului și al științificului? Când „sfârșitul competenței”, „trădarea intelectualilor”, „sfârșitul istoriei” și „cancel culture” fac ravagii?
Adrian G. Romila: Și fiindcă vorbeam de posibilități de alegere! În 2008 ai scos Dinastia Sanielevici. Prințul Henric, între uitare și reabilitare. De unde acest perimetru de investigație atât de… nișat, de selectiv, de rar, până la urmă?
Adrian Jicu: Cu Sanielevici a fost altceva. O recomandare a profesorilor Leonida Maniu și Liviu Leonte, care s-a transformat într-o curiozitate de tinerețe. O curiozitate legată de excentricitățile sale, de explicațiile (pseudo)științifice pe care a încercat să le dea fenomenului literar, pe care îl aborda într-o manieră rigidă și rizibilă, printr-un determinism exacerbat, condimentat cu elemente de antropologie, paleontologie sau chiar medicină. În ciuda acestor excese, Sanielevici era un intelectual solid, dublat de un personaj sulfuros, din care s-ar putea face oricând o biografie romanțată. E din familia spirituală Heliade-Rădulescu, Hașdeu, Macedonski. Inși narcisiști, convinși de propria genialitate.
Adrian G. Romila: Cum ai vedea azi o „baricadă de hârtie”, ca să folosesc ca expresie titlul unui alt volum al tău din 2020, unul de cronici literare? Ce rol mai are textul tipărit, ce rol mai au cărțile, ce rol mai au azi literatura, lectura, contactul cu poveștile, cu lumile ficționale dintre coperți, când știm ce concurență au în fața ecranelor de tot felul?
Adrian Jicu: Astăzi, „baricada de hârtie” s-a transformat într-un mod de viață utopic. Mă refugiez adesea în lumea cărților. Dar de publicat un volum de cronici, nu cred. Rolul lor e tot mai redus. Spre irelevant.
Adrian G. Romila: Adrian Jicu, mulțumesc tare mult pentru timpul acordat! Rămân aproape de tot ce faci și scrii! Inclusiv geografic, de aici, de la Piatra-Neamț!
Adrian Jicu: Adrian G. Romila, eu mulțumesc pentru vorbele măgulitoare și pentru întrebările provocatoare!