ROMANCE
Într-o casă albastră
cu meri în grădină
și fructe de aur
migrând sub tulpină
o Evă brunetă
cu gust vienez
te-nvăța să pășești
din bemol în diez
dar cum anii te plimbă
din vis în real
astăzi casa-i un Babel
din beton vegetal
iar din valsul acela
în vastul hotel
un ecou mai vibrează
în ritm de măcel
APOCRIFĂ (backstory în colaborare cu AI)
Ce bine-ți stătea atunci, pe la șaisprezece ani, când te credeai invitat permanent la balul destinului, și nu doar un figurant în foaier. Ai ieșit de la filmul sovietic, programat la ”Cinema Popular” (un fel de ”capodoperă” cu proletari eroici și zăpezi metafizice) și ai nimerit direct într-un „ceai dansant”, acea formă nevinovată de hedonism adolescentin pe care o credeați voi revoluționară. Tineri naivi! Bineînțeles, cu muzică „de export”, cu pahare de ceai ca pretext pentru combinații hormonale și conversații strâmbe despre poezie, viitor și, inevitabil, moartea spiritului burghez…
Dar să nu ocolim esențialul. M. era o brunetă cu gust „vienez” – adică o vagă fascinație pentru eleganța din revistele prăfuite sau pentru dulciurile pe care le vedeai doar în vitrine. Era o vedetă în grupul vostru de prieteni. La film, s-a așezat lângă tine. Fapt istoric! Aproape mitologic… Apoi, la „ceai”, și-a luat în serios misiunea de educatoare a simțurilor tale nefinisate și a hotărât să te învețe vals. Tu, mic suflet de rocker, ai acceptat. Poate pentru că nu știai să spui „nu”, poate pentru că-ți plăcea cum îți șoptea „nu știi să dansezi, dar ai potențial” – clasică formulă de seducție pasiv-agresivă.
Și ați dansat. Într-o casă albastră (de la intersecția bulevardului gării cu fosta str. Roznovanu, după război str. I.V.Stalin, apoi str. Bicazului și acum str. Decebal), cu meri în grădină, la doi pași de gardul care separa libertatea adolescenței voastre de terenul de volei al Securității. Ah, ce simbolism crud! Valsați voi printre meri, în ritmul unei muzici importate pe viniluri zgâriate, în timp ce, dincolo de gard, statul veghea vigilent, cu fluierul la brâu. Iar pe un perete exterior, scorojit, încă se vedeau urmele unui slogan electoral: ”Votați Soarele!”. Dar nu te gândeai la asta. Atunci, totul era miraculos. Fructe aurii căzute sub pomi, vorbele ei cu gust de cacao de import, pașii de vals care ți se păreau un preludiu către ceva grandios. Ce anume? Încă nu știai. Nu contează. Era important că erai cu ea. Și că era sâmbătă după-amiază.
Astăzi treci pe acolo și te izbește în față hotelul ”internațional” – monument de beton, sticlă și amnezie colectivă. Un Babel de business trips și nunți cu formații de cover. Casa albastră nu mai există. Nici merii. Doar o iluzie rece, de ciment. Dar tu știi. Tu simți. În oase, în gleznele care mai păstrează urmele pașilor de vals. Când treci pe acolo, ți se pare că auzi din nou melodia, dar ceva e greșit: e prea lentă, prea răgușită, prea… măcel!
Ce s-a ales de M.? De tine? De voi? Nici nu mai contează. Când ai dansat cu o Evă vieneză într-o grădină cu meri, la doi pași de Securitate, ai văzut tot ce era de văzut. Restul e doar un lung after-party într-un hotel fără suflet. Dar tu ai fost acolo. Ai pășit din bemol în diez… Și apoi în gol!