Celor zece meri pe care tata i-a sădit în ziua în care m-am născut.
„A scrie, spun, înseamnă îndreptarea către măr,
ruperea sa din copac, de pe creangă și mai mult decât atât:
a scrie înseamnă a mușca din măr.”
Enis Batur, Mărul
„Cititorule, eu însumi sunt materia cărții mele.”
Michel de Montaigne, Eseuri
Prolog
Numele meu este Melek. Melek Jibrail. Nu sunt arhanghelul Buneivestiri, cu toate că ea așa mi-a spus. Sunt un om despre care tot ea – cea al cărei nume îl veți afla curând, pentru că din iubire pentru ea s-a născut această carte – a spus că ar avea aripi. Nu mi-am văzut niciodată aripile, nici măcar umbra lor n-am întrezărit-o, deși port în gură gustul de cenușă al unui zbor frânt. Unul care mă bântuie, de parcă ar tot încerca să mă salte de la pământ la cer, ca pe frumoasa Remedios…De multe ori, încă din copilărie, am visat că zbor, că pot să mă înalț deasupra locurilor și a oamenilor pentru că de acolo, de sus, totul poate fi înțeles, acceptat, chiar iertat. Poate că și acest zbor neîmplinit a fost unul visat. Un vis care s-a transformat mai târziu în zborul imaginaţiei mele de scriitor fiindcă, aşa cum spunea Vladimir Nabokov, imaginaţia însăşi are aripi şi zboară, în timp ce noi, sărmani muritori, nu suntem decât umbra ei pe pământ. Un zbor închipuit, pentru că îl dorisem încă din timpul în care mă alcătuiam în pântecele mamei mele și, de acolo, din acea visare amniotică am anticipat, pregustând-o, întâlnirea mea cu Ea.
Numele ei era Francisca. O strigau Fani, dar eu am continuat să-i spun pe acest nume, sculptat parcă într-o stâncă spălată de soare. Avea o frumusețe grecească; nu aceea sobră, șlefuită, a medaliilor, ci una sălbatică, adamică, a locurilor înalte, care mă ducea cu gândul la Oracolul din Delphi sau la peșterile inaccesibile unde pustnicii duc o viață de renunțare. Dar nu vreau să intru prea abrupt în povestea întâlnirii mele cu ea, a iubirii noastre care continuă să îmi susure în urechi de aici, de sus; stau în bătaia vântului, pe acoperișul clădirii în care, un etaj mai jos, mi-am închiriat biroul. Sunt „editor și scriitor”. Am scris la viaţa mea câteva cărți, poate uneori le-am confundat cu viața însăși, iar acum mă simt oarecum pustiu, absolut singur. Absolut? Prefer să spun oarecum pentru că în orice trăire încape o doză de relativism – am fost educat să am simțul măsurii, al ridicolului, motiv pentru care cred că nici tragediile nu trebuie să fie absolutizate. Poate că pentru alții nu sunt tragedii, ci doar fapte încheiate pe care existența le consumă consumându-te, lăsându-te gol ca să mai crească și altceva în loc, într-un viitor anotimp al vieții; cel pe care, îndeobște, îl numim Veșnicie. Credeți în veșnicie? Este o întrebare serioasă, nu vă sustrageți de la răspuns. Chiar dacă nu credeți încă, va trebui să o faceți dacă vreți să coborâți împreună cu mine în această poveste de dragoste, cea dintre un bărbat și o femeie ale căror destine s-au împletit în cel mai straniu chip cu putință. Și, dacă veți crede, poate mă veți ajuta şi pe mine, cel care încă nu sunt deplin convins, să-mi încep istorisirea. A început dincolo de catapeteasma lumii acesteia și tot acolo, subtil și neașteptat, s-a întors, fără să mă consulte, nici să-mi dea vreun avertisment. Pentru că veșnicia este ceea ce ne ia prin surprindere, e clipa deplină care durează, crește învăluindu-ne în rotunjimile ei, ca pe-o insectă captivă în chihlimbarul unui strop de rășină pe scoarța copacului.
Așadar, înainte de a vă invita să mă urmați, vă întreb încă o dată: credeți în veșnicie?
*
Soarele cobora lent, dogoritor în amiază ca un fruct copt, răspândind o pânză opacă peste mahalaua de la capătul troleului, unde supraviețuiau câteva case dărăpănate, pe jumătate ascunse sub straturi groase de iederă prăfuită. Și acolo, tot o gară. Parcă era un lucru făcut! De jur împrejur, geografia cartierului își modificase simțitor dimensiunile și, ceea ce cu doar câteva străzi mai în urmă era o monstruoasă verticală de blocuri, se redusese acum la cumințenia patriarhală a unor case, a unor curți din care răzbăteau, prin vegetația luxuriantă, lătrături de câini și zbenguielile copiilor fugărindu-se cu apă. Era chiar pitoresc… De ce oare nu-mi alesesem cartierul general aici, în această mahala, cu siguranță aș fi găsit din belșug subiecte pentru romane… Doar că, firește, clientela e sensibilă la nuanțele care despart centrul de periferie… Purtat de iureşul gândurilor mele, cât pe ce să-l pierd din ochi pe Settembrini. Noroc că imprimeul inconfundabil al sacoului îl dădea de gol de la o poștă. Se opri în dreptul unei porți ruginite, din spatele căreia se gudura un câine topit de sete. Casa, veche și joasă, contrasta cu lungimea membrelor lui Settembrini și chiar mă gândeam că personajul trebuia să se aplece mereu ca să poată intra. Dispăru în spatele unei uși verzi. Mă întrebam dacă nu cumva făcusem drumul degeaba, fiindcă era limpede că omul se întorsese acasă și urma să se odihnească de zăpușeala zilei, în timp ce eu, cu siguranță, aveam să mă sufoc acolo în stradă, pentru un capriciu al curiozității mele… Unde să-mi adăpostesc creştetul de arşiţă? Poate sub câteva imagini care să vă ajute să vedeţi unde mă aflu… De fapt, uitându-mă cu atenţie în jur, aş putea fi în Macondo-ul lui García Márquez, îngropat sub straturi imemoriale de praf şi căldură, cu case din chirpici, invadate de sălbăticia ierburilor şi singurătatea zilelor fără sfârşit, în Casa spiritelor lui Isabel Allende sau în vreunul din cartierele sărace zugrăvite de Llosa, în Oraşul şi câinii…da, oraşul acesta înfiorător în care câinii par mai mulţi decât oamenii. Sau oraşul anonim al lui Paler, în care câinii ucid oamenii. Să fi citit despre oroarea asta o pagină bună sau a fost doar o ştire din presă? „Pustiul latră uneori ca și câinii. Și, cum să vă spun, mușcă chiar de inimă.” Da, poate că fraza asta a lui Paler descrie cel mai bine oraşul din unghiul din care-l privesc acum. Ca un om înghiţit de un boa. Sau ca Iona din pântecele chitului. Privesc pustiul străzii şi aştept să fiu devorat de el.
…Descurajat, mă pregăteam să plec când, deodată, prin ușa verde am văzut cum se strecoară în grădină un copilaş ciufulit, un mic faun. Ieșise să se joace, zbenguindu-se în lumina toridă care arunca în stradă stropi incandescenţi. Nici măcar nu aveam unde să mă adăpostesc, decât o mică terasă peste drum, cu mese murdare și un dozator plin cu un lichid gălbui, ca fierea. Am cerut o limonadă și m-am așezat,cu spatele la un poster înfăţişând o doamnă într-o publicitate vintage. Casa se întindea morocănoasă și joasă ca o pânză de păianjen și nu puteam să nu mă gândesc că exista o relație de rudenie, una organică, între Settembrini omul-păianjen și casa – pânză pe care o locuia. Copilul părea desprins dintr-un alt tablou, unul deopotrivă încântător și terifiant. Nu văzusem niciodată o făptură cu trăsături atât de angelice, în contrast cu aspectul posac al văgăunii, una dintr-acele construcții de mahala cu prispă bătrânească, despărțită de stradă printr-un gărduţ spart, din nuiele pe jumătate putrezite. Eram bucuros că precaritatea gospodăriei îmi dădea ocazia să privesc în curte și să urmăresc nestingherit jocul copilului. Mă întrebam cum de un contractor ca Settembrini, care avea grijă să lase întotdeauna o impresie de bunăstare, de așezare prosperă în afaceri, putea să-și ducă zilele într-o cocioabă. Limonada era rece și compensa gustul sălciu. Strada era pustie, străbătută de șomoioage albe – puful plopilor pe care nu-l mătura nimeni. Copilul se rotea în jurul unei pompe care arunca jeturi de apă, imitând o fântână arteziană. Se ascundea printre bălăriile grădinii şi se strâmba,amuzându-se de propriul chip. Valuri de maci roşii îi străjuiau misterios joaca. Vântul adia la răstimpuri și picăturile roșii fremătau în iarba înaltă, de parcă ar fi țâșnit sânge din pământ, întocmai ca jeturile poroase de apă din cișmea. Mai aproape de gard, acolo unde cineva încercase să astupe cu sârmă golurile lăsate de scândurile putrezite, creșteau tije înalte de cânepă, le-am recunoscut după frunzulițele despicate și țepoase, ca niște gheare vegetale. Așadar, bunul meu Settembrini se ținea și de astfel de șotii. Cine știe, poate că acum când piața imobiliară părea să stagneze, se mai ocupa și de alte lucruri, le intermedia, cum îi plăcea să sublinieze. Eu nu sunt decât un intermediar, un contractor. O spunea cu o bunăvoință prefăcută, de parcă ar fi vrut să se pună la adăpost de eventuale bănuieli… Un contractor… sau un minotaur, o bestie vorace? Poate că dacă m-aş fi putut ridica de la pământ, ca frumoasa Remedios, aş fi descoperit că, văzut de deasupra, Settembrini locuieşte într-un labirint. Da, ca Asterion al lui Borges. Poate că stă ascuns în vreun cotlon, urmărindu-mă, aşteptându-mă. Poate că au trecut deja nouă ani şi eu sunt următoarea victimă…şi n-o să rezist tentaţiei, voi intra în casa lui, ca să fiu eliberat de rău. Fiindcă asta îmi doresc, nu-i aşa? O să deschid uşa, voi pătrunde în odaia scundă şi rece iar el îmi va auzi paşii pe dalele din piatră. O să alerge în întâmpinarea mea, să mă salveze, ucigându-mă. Şi eu şi el ne aşteptăm salvatorul. Suntem, şi eu şi el, mai puţin singuri la gândul că cel care ne va salva există cu adevărat şi va veni, într-un sfârşit. Dar cum va arăta? Va fi un taur sau un om? Poate va fi un taur cu fața unui om? Sau va fi ca mine? …sau ca un păianjen? Poate că n-ar trebui să mă tem, nici să ezit. Spaima vine adeseori din faptul că atribuim celuilalt un chip greşit. Oare de ce l-am numit Settembrini? Sau Asterion? Poate că în mine sălăşluieşte ceva din amândoi…Ce frază tulburătoare: „De atunci singurătatea mea nu mă mai doare, pentru că știu că mântuitorul meu trăiește și că în cele din urmă se va ridica deasupra prafului.” O frază numai bună să înfrunţi un labirint.
La un moment dat, ușa casei s-a deschis din nou și macii au fremătat, abia uitați de vântul care și el încetase pentru un timp să adie, cu capetele întoarse spre deschizătura întunecată din care ieși o bătrână, atât de cocoșată încât am crezut că făcea metanii, închinându-se la o forță nevăzută. Aruncă o bucată de mămăligă câinelui, după care spuse ceva copilului. Nu puteam distinge dacă era fetiță sau băiat, avea părul cârlionțat și formele trupului nu trădau încă nici o înrudire cu un gen sau altul. Era la vârsta aceea fericită în care frumusețea nu se hotărăște, ezită să se concretizeze, stă pe loc într-o formă androgină și delicată care ne îmbie imaginația, făcându-ne să visăm la nenumăratele ei posibilități de-a se contura. Materia, da… Cândva pământul avea să înghită până și această făptură angelică și zburdalnică, dar până atunci ea dansa prin fața ochilor mei, fermecându-mă. Și iarăși, Aschenbach îmi veni în minte, cu Tadzio al lui.
„Avea mintea și inima pline de beție, iar pașii lui urmăreau demonul care se complace să calce în picioare rațiunea și demnitatea omului.” Da, exact asta era… Un cumplit presentiment mă cuprinse. Poate că Francisca avea dreptate, în nebunia ei mai mult sau mai puțin reală. Într-adevăr, ficțiunea literară poate să fixeze experiențe, epifanii. Niciodată nu l-am înțeles pe Aschenbach, cu toate că era scriitor ca mine; mai exact ar fi să spun că nu am permis ficțiunii literare care-l plăsmuise în acest chip, care-l născuse din pasiunea obsesivă pentru frumusețea unui tânăr, să mă atingă, să mă contamineze cu propria-i emoție. Unele emoții nu ni se par credibile decât atunci când le trăim. Până atunci, oricât de măiestrit stilistic ar fi așternute în paginile unei cărți, carnea ficțiunii literare rămâne străină, intangibilă. În ceasul acelei după-amiezi, pradă descurajării pe care mi-o picura în vene căldura apăsătoare, am simțit cum mă cuprinde fiorul întâlniri fixate de Thomas Mann în tiparele anunțate ale morții scriitorului la Veneția. Mai fusesem până atunci în splendidul oraș italian, îmi lansasem chiar una dintre cele mai bine vândute cărți, dar nu pot să spun că lumina venețiană sau romanticele traversări ale Canaletto-urilor în asfințit m-au îmbiat să mă las învăluit în mrejele unei emoții estetice atât de înalte, încât să-mi ameninţe viața. Culmea, ironia sorții mă adusese într-o speluncă, cu o limonadă sălcie în față, la periferia Bucureștiului, în peisajul tern și prăfos al mahalalei care n-ar fi putut găzdui niciun spectacol grandios. Însă eu mă simțeam în plină Moarte la Veneția, sau în anticamera din La Ţigănci, ca o monedă pe care jucătorii de baba-oarba o roteau pe tejgheaua de lângă mine, cu cele două fețe: frumusețea și moartea. O moarte din dragoste de inefabil.
Voi continua să-i spun copilului Tadzio, la fel cum pe tatăl lui l-am numit Settembrini, cu toate că, firește, sunt ființe reale, diferite de ficțiunile care le corespund. Însă esențialul este că prin aceste nume, copilul și contractorul își vor păstra pentru mine emoția întâlnirii cu ei. Dar să nu mă las sedus de divagațiile mele, pentru că risc să-l pierd din vedere pe Tadzio. Viața, se știe, are tempoul ei și trebuie urmat dacă vrem ca ampla ei orchestrație, făcută din realitate și imaginație deopotrivă, să nu sune fals. Copilul se așezase pe iarbă, în apa roșie a macilor, adunând capetele tijelor lipicioase. Continuă o vreme, timp în care mi-am terminat limonada și m-am uitat de câteva ori la ceas. Gesturile se repetau, hipnotice, încât mi-era teamă să nu adorm. Am tresărit atunci când cuplul ciudat, alcătuit din Settembrini și bătrână, deschise portița îndreptându-se spre stația de troleibuz. Tadzio le făcuse grațios semn cu mâna și își reluase prețioasa îndeletnicire, fără să pară câtuși de puțin tulburat că avea să rămână singur. I-am așteptat să se îndepărteze și am traversat în direcția casei, convins că, dacă nu aveam grijă, aș fi rămas prizonier, ca o insectă în casa-pânză de păianjen, unde Settembrini m-ar fi devorat la întoarcere. Trebuia să-l văd pe Tadzio de aproape, să-mi domolesc curiozitatea.
– Bună ziua…
Copilul mă privea incredul. Probabil fusese învăţat să nu intre în vorbă cu străinii. Firește. Aș fi putut să-i spun că nu sunt chiar străin, îi cunoșteam tatăl, dar asta m-ar fi dat de gol. Nu, chiar și cu riscul unei respingeri, trebuia să rămân un necunoscut. Ezitarea lui a fost repede înlocuită cu un zâmbet larg, într-una din acele treceri fulgerătoare de la o stare la alta pe care doar copilăria nevinovată le îngăduie.
– Ce faci acolo?
În loc de răspuns mi-a arătat că adună maci într-un castron. Capsulele ovoide, ușor turtite, cu stigmatul în formă de rozetă, erau aliniate frumos și copilul le mângâia încetișor, așezându-le în matca de tablă a castronului cu mișcări care-mi aminteau de cele ale unui iscusit îmblânzitor de șerpi. M-a făcut să-mi amintesc de leacurile băbești pe care mama le pregătea atunci când aveam insomnii. Ne priveam printre tijele înalte de cânepă care străjuiau gardul spart. O cortină de ostilitate verde între noi, pe care nu ştiam cum să o străpung. Poate dacă-i ofeream ceva, un lucru care să-l atragă. Oare ce-ar fi îmbiat acea creatură delicată? Îmi amintea de o maree care înaintează spre țărm, cu viteza unui cal în galop. Curând avea să ajungă la mine, să mă inunde. Trebuia să găsesc ceva, repede… repede… Am început să mă scotocesc prin buzunare și simplul gest a părut să-i capteze atenția. Nu aveam mai nimic, doar monedele primite rest de la limonadă. Și deodată, disperarea îmi prilejui o revelație. Era momentul să pun la încercare spusele Franciscăi, convingerea ei că realitatea și ficțiunea se pot împrieteni, poate chiar dialoga. Copilul era în același timp Tadzio. Ființa făcută din carne și oase avea în același timp o „consistență” literară. Ce-ar fi fost, așadar, dacă în loc să-i dau bani, i-aș fi oferit cuvinte? Dezamăgit, mi-am scuturat buzunarele goale întoarse pe dos… A început să râdă de neputința mea, cu capul dat pe spate.
– Chiar nu ai nimic?
– Doar câțiva bănuți.
– Nimic mai mult?
– Ah, mult mai mult…!
– Cum așa?
– Sunt scriitor. Scriitorii au buzunarele pline de cuvinte, doar că nu se văd…
Nu părea lămurit. Trebuia să mai adaug ceva.
– Ce poți să cumperi cu un ban?
– Un bilet de tramvai.
– Ei, cu un cuvânt poți să faci înconjurul lumii într-o secundă.
I-au sclipit ochii.
– Dă-mi un cuvânt.
– Tadzio.
– Ce înseamnă?
– Numele tău, într-un alt loc, într-o altă zi, dar care seamănă destul de bine cu asta.
Părea mulțumit. Mi-a dat la schimb o capsulă de mac prin spărtura din gard, făcându-mi semn să mă apropii de portița pe care o și descuie. Am intrat în grădinița din fața casei care dormea, ca un dulău negricios tolănit pe-o coastă. În cerdac, câteva scoarțe vechi puse la zvântat, un scaun și o măsuță, o cană pe jumătate goală. Tadzio a umplut-o cu apă rece de la cișmea și mi-a oferit-o. Am golit-o pe nerăsuflate, privind spre ușa lăsată ademenitor întredeschisă. Dinăuntru răzbătea un parfum înţepător de lavandă. Tadzio mi-a luat cana goală din mâini apoi m-a prins de braț, gata să mă conducă prin labirint. Insula lui Ariel… Era micul prinț al acestei case, iar eu fusesem adus aici ca să-l urmez. Să-l urmez, în ciuda reținerilor mele, sfidând dorința mea de singurătate. De unde să găsesc curajul? Întotdeauna în cărți, pentru că, așa cum spunea Borges, o carte – povestea lui Tadzio însuși – nu poate fi o monadă izolată, ea este mai presus de toate o relație. Cu excepția cazului în care Sycorax ne-ar fi aşteptat înăuntru… Mergea înainte, eliberând calea de obiectele lăsate aiurea, în graba plecării celorlalți doi. Încă mă urmărea teama că s-ar fi putut întoarce dar, la urma urmelor, nu făcusem nimic rău și, mai ales, nu eram chiar un străin. Copilul se topea, alb și subțiratic, în penumbra mătăsoasă a camerelor înșirate una după alta, cotloane joase ramificate cu o sumedenie de policioare și rafturi, mobile vechi și ștergare, fotografii sepia care acopereau, de jur împrejur, rama unei oglinzi vechi, mâncată de pete negre, în care orice chip ar fi apărut schimonosit. Mâinile lui albe, cu degete lungi, scoteau din întuneric, la fiecare atingere, frânturi vegetale, uscate, golite de sevă, împrăștiate pe file de ziar. Bobițe de mac, ochișori mulți și negri care-i zornăiau între degete. Puse câteva, cât vârful de ac, pe limbă și mă invită să fac la fel. Mac, papaver somniferum. Sărmanele mele cunoștințe de botanică nu-mi erau de nici un folos, simțeam că n-ar fi avut rost să-l avertizez, să-i spun că nu e tocmai bine. Tadzio părea obișnuit cu prezența acestor plante puse la uscat prin toată casa, fie răsfirate de-a lungul policioarelor, fie atârnate de grinzi în șomoioage lungi de hârtie, ca niște coconi.
– Cealaltă, Cealaltă…
Strigătul familiar mă făcu să mă opresc trăsnit, ca din senin. Francisca, aici? Nu, nu, era imposibil… Cealaltă, Cealaltă. Strigătul se subția ca o batjocură fâlfâind către tavan, un zbor malefic însoțit de o cohortă de cârâituri neverosimile, care aduceau mai degrabă a coșmar decât a realitate. Tadzio dispăruse, degetele îi lunecaseră dintr-ale mele și mă lăsase singur în marea agitată de țipete. Nu mă puteam mişca, simțeam cum frica îmi lichefiază mușchii, paralizându-mi simțurile. O zvâcnire colorată săgetă aerul, rănindu-mi urechea. O picătură de sânge. Nimic grav, o zgârietură… Tadzio se întorsese; mă privea triumfător din prag, purtând o pasăre colorată pe umăr, ca o aripă.
– Îți place papagalul meu?
– Papagal…
– Papagaaal…..
Pasărea repeta grotesc tot ce spuneam, distorsionând, stâlcind.
– De ce strigă cealaltă… tu l-ai învățat?
– Nu, așa a venit la noi, cu vorba în el.
Pasărea mă privea cu ochii ei rubinii, înfoindu-şi neliniştitor penajul colorat, fosforescent; părea să mă sfideze, ca un râs batjocoritor. Mă speriasem prea ușor şi acum îmi era ruşine. Eu și imaginația mea… Căutam, beat, ieșirea. Soarele se domolise, cu toate că zăpușeala se ridica acum și mai înverşunat din asfaltul încins. Am încuiat cu grijă portița, lăsându-l în urma mea pe Tadzio cu pasărea măiastră pe umăr.
(Roman în pregătire la ed. EIKON, 2026)
*
Andreea Nanu (născută în 1981) este prozatoare, dramaturg, critic de teatru și film, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place” (Radio Trinitas), membră a Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu tetralogia AnoTimpurilor la editura Eikon, în 2014. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei și noblețea poveștii. În 2015 a lansat un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot. În 2017 a lansat romanul Scrisoare pentru Ida, în 2018 romanul Noapte americană, iar în 2019 romanul Custodele. Volumelele consacrate teatrului (2021), Cum vă place şi Eternitatea. Şi încă o zi. Teatrul lui Andrei Şerban, cuprind cronica de teatru, operă și film, publicată în perioada 2017-2020 în Revista 22, fiind o invitație deschisă la redescoperirea spectacolului ca „artă a bunei întâmpinări”. Volumul Teatru din 2023 întregeşte trilogia dedicată dialogului dintre teatrul viu şi teatrul restaurat, din perspectiva dramaturgului. A participat cu romanul Peacocks’ Housela London Book Fair şi cu romanul Oscar et Ida la Festival du Livre, Paris. Romanul Manuscrisele nu ard (Eikon, 2026) este o meditaţie despre miracolul naşterii cărţilor şi invită, în prezentul „dezvrăjit”, la redescoperirea marii literaturi.
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.