(Fragment din romanul Apa vie, în pregătire)
Ce vă mai place vouă, părți ca și moarte de materie, de mocirlă și haos, să vă lăudați încoace și încolo, cu orice prilej, până și în fața mea, amărâților! Că voi, adicătelea, pluralitate mișcătoare ce sunteți, reușiți prin propriile forțe, cum ar spune marțafoiul de Dionisie Dionis, sau cum s-o numi, că numele lui e o scriere pe apă, nu-i pasă nimănui cine e, că voi ați fi reușit să intrați în țesătura textului și să vă spuneți păsul vostru întregii lumi, revoluționari din naștere, adică din chiar sursa pierderii, ca adevărați Prometei ce-ați fi.
În realitate, inclusiv în realitatea textului, sunteți o biată mulțime bălmăjitoare căreia i se dă voie să se dea în spectacol, să bată câmpii, pentru ca întreaga voastră istorie să vă vadă și să-și înțeleagă condiția: fuga iluzorie către o grandoare leșinată, către o măreție care, spun unii, bieți zei, lăudăroși, egoiști și ei – căci zeitatea este lumescul înflăcărat, prea înflăcărat, măi, compușilor –, c-ar fi existat odată, demult, cum ar mărturisi epopeile vechi despre eroi care s-ar fi împerecheat cu zeii – și ăștia fără minte, ca și voi -, despre iubirile și însușirile lor războinice, ca și cum astea ar fi motive de mândrie, cine pe cine a ucis, ca orbii și ca proștii-proștilor ce sunteți. Că de-aici, ca pete ale devenirii care vă poartă de colo-colo, se trag și mai nămoloasele voastre vicii, obiceiuri proaste, trădări de tot râsul.
Însă eu, eu sunt altceva. Nu trăiesc zbuciumul vostru. Nu particip, sunt Neparticipatul. Nu mă manifest, sunt Nemanifestatul. (Asta-i limba mea, n-am ce vă face, clovnilor, și nu-mi pasă). Eu stau aici, pe scaunul diamantin din stelele înalte, pe care unii le cred stele fixe, deși îmi e indiferent, că nu este exclus ca stelele fixe să fie și înalte, nimicuri omenești cu care nu-mi bat capul. Stau în singurătatea mea totală și în unitatea mea absolută. În jurul meu este nemișcare, după cum eu sunt nemișcarea însăși, căci numai unul ca Dionisie, ca Iuga, și câți or mai fi, adică mai toți, se mișcă și, mișcând-se, se irosesc și cad în țărână pentru totdeauna. Și nu doar că-s nemișcat sau nemișcată, cum vreți, nu contează, dar nu pot fi mișcat de nimeni, nimeni nu-mi poate trage un șut în fund pentru a mă azvârli în univers, cum îi ziceți voi, pe o anume traiectorie, într-un drum către sfârșit. Nu. În spatele meu se află tatăl meu, să-i zic așa, un cordon imens, nu vă puteți închipui, chiar dacă scribul meu, care vă tălmăcește starea-gândirea mea mută, vă traduce în cuvintele voastre, un cordon de întuneric universal, cum vă place să spuneți. În spatele meu este Întunericul. Întunericul este tatăl meu. Eu sunt fiica lui, eu sunt fiul lui. El înconjoară o lumină prea strălucitoare pentru tot ce mișcă, o lumină care, fără cordonul întunecat din juru-i, ar face să explodeze nu doar peticul de țărână pe care vă duceți viețișoara, ci și tot ce numiți voi Univers. El, acest cordon magnific, îi protejează pe toți cei ce mișcă, într-un fel sau altul. Eu, singurătatea întruchipată, sunt una cu mine însămi, pentru totdeauna. Ca fiică-fiu, sigur că nu-mi pasă, treaba voastră, al acestui paznic de vieți, eu am alt rol. Să vă primesc, în final, după o răbdare incasabilă. La mine veniți. La mine veți veni tot ce-i făcut din humă. Răbdarea mea este nelimitată, ca toate însușirile mele. Tot ce este corporal și compus vine la mine. Nimic nu mă poate atinge. Nimic nu mă poate opri. Nu admit onorurile. Sunt de netulburat. Doar zeii voștri, mișcându-se printre voi și în închipuirea voastră, pretind slave, jertfe, închinări. În fața mea, căci eu sunt în spatele lor, tăcut și ineluctabil, zeii își încetează sfada și se dau la o parte, se predau, ca și cum n-ar mai fi, fanfaroni turbulenți ce sunt. Vedeți, citiți din nou, dacă ați citit vreodată, străvechile epopei și veți vedea cum un Apollo renunță la acțiune când își dă seama că eu îi aștept imediat eroul favorit. Sau o Afrodita, mereu vicleană și prea venală, cum își calcă ea pe mândrie și renunță la orice mârșăvie caracteristică atunci când simte în ceafa-i, la care vă închinați ca tembelii, prezența mea grăbită, irefutabilă.
Așa că singura formă de venerare din partea voastră pentru mine nu poate fi decât tăcerea. Tăcerea și așteptarea. Dar vorbesc degeaba, vorbesc pur și simplu cu pereții, de-a-n boulea. Pentru că iată ce sunteți voi, futililor: sunteți, conform naturii din care ați apărut, un ghem întortocheat al simțurilor și dorințelor. Sunteți o pluralitate labirintică, fără să vă dați seama, iar când unii dintre voi au străluminării episodice, vagi, de secunde, în limbajul vostru, și văd, cumva, măcar umbra labirintului nesfârșit în care sunteți prinși, îl repudiați, îl marginalizați și poate chiar îl ucideți, în marea voastră micime sadică. Da, când simt, că altfel nu-mi pasă, măcar un zvâcnet al unora dintre voi, cum e și Bazil, către înțelegerea a ceea ce, ca mulțime lumească, refuzați prin vocea sfântă pentru voi a materiei, a mocirlei, în acele momente sunt mai atent, fără sentimente, mai atent la drumul lui fatal către mine, către liniștea mea. Nu e participare, nu, din partea mea. Nici nu poate fi. Eu, încă o dată, sunt mereu identic și imobil în eterna mea unitate, ca într-o găoace inexpugnabilă. Or, voi, compușilor, părților, amestec și număr, pretindeți – și nu-l am în vedere pe prostovanul de Dionis, pe prea abilul Iuga, pe pantera Lu, bună și ea, oricum, la ceva, pe mulți alții care se vor dezvălui pe parcurs – că mă puteți cunoaște, cu toate că măcar unul-doi dintre voi v-a arătat că e imposibil, că sunteți sclavii condiției voastre, că sunteți un mixtum compositum, dacă pricepeți ce scrie avatarul meu. Pretenția voastră de a mă cunoaște, hilară, stupidă, nu este decât un prăpădit de abuz de idei care s-au despărțit, prin ambiția voastră nesimțită, de orice contact cu experiența. Așa apar inși ridicoli care pretind că pot bâjbâi în drumul, de altfel barat, către mine. Inși care se află-n treabă, poate și mânați de zeișori capricioși. „Credite, poster!”, sunteți supuși întâmplării, sunteți făcuți din noroi, ați putea scrie un roman colectiv: „Am fost născuți din noroi”, ați spune adevărul, în sfârșit, poate ați și avea mare succes la public, așa cum năzuiți. Față de animale, vă aflați în inferioritate, ele se supun minunatei necesități. Când un leu prinde o căprioară și o mănâncă, o face din necesitate. Nici măcar simțul nu-i este corupt. Se petrece acolo o frumusețe a vieții așa cum e ea, năvalnică și scurtă. Iar când căprioara, foarte rar, rarisim-rarisim, scapă cu chiu cu vai, o face mulțumită propriei ei puteri și agilități. Aptitudinea ei nativă o salvează, pe moment, de moartea sălășluită în acea împrejurare. Deci, mulțime lumească, ascultă cel mai adevărat cuvânt: necesitate! Necesitate, ține minte, aceia care mă asculți. Ăsta-i cuvântul de aur.
Acuma, voi, cei măsurați de timp, să nu credeți că vă critic, să nu credeți că vă batjocoresc sau ceva de acest gen. N-am patimi, cum am spus. Eu doar vă aștept. Dar cineva, ceva, trebuie să vă spună adevărul, că prea v-ați luat nasul la purtare. Nu vă imput că faceți rele. Așa-i firea voastră: stă în schimbare, iar schimbarea aduce întâmplarea, neașteptatul. Nu dau sentințe, doar micuții zei fac asta, romantici și melodramatici, ca voi, ba chiar aduși la un nivel mai intens. Nu hotărăsc declinul vostru, care este prăbușirea. Voi alegeți, cu mintea, cu simțirea, cu voința voastră, calea inevitabilă a prăbușirii, a ieșirii din scenă, cum aud că ziceți voi. Nu. Cum bine zicea unul de-ai voștri, nu-i știu numele, nu mă interesează decât momentan și câteodată ce-i omenesc: zicea că eu sunt legea prăbușirii, nu prăbușirea însăși. Tot ce pot să fac pentru voi e să vă curm, dintr-o dată, roata vieții, atunci când e obligatoriu, când vine vremea. Și prin asta vă curm suferința, nu dintr-o pretinsă bunătate, că n-am decăzut la nivelul unui zeu oarecare, ci din obligație. De-asta vă bat la cap, să înțelegeți cât de cât: când vă fac „scatologi, sardonici, sicofanți, cabotini, obsecvioși” sau, altfel, „ticăloși, tembeli, nerozi, zevzeci, mizerabili”, de-astea, cum obișnuiesc, nu vă fac vreun presupus rău, eu doar observ slăbiciunile care vă bântuie și care vor duce tocmai la sfârșitul acestei specii prea gălăgioase, prea cinice, prea egoiste și lasă-mă-să-te-las. Eu doar bag în seamă subțierea genei voastre, răutatea care vă macină, imposibilitatea de a sări peste cunoașterea care vă e dată, inferioară, și de a vă ridica, fie și puțin, la una de deasupra voastră. Dar o asemenea limită e strict necesară, este răul întrupat, este limita care vă duce la sfârșitul cumva mântuitor. Căci altfel, dacă ați ajunge la alt nivel de cunoaștere, unul înalt, peste voi, s-ar atinge o aporie imposibilă pentru stabilitatea cosmosului, superior sau inferior, oricare din ele: anume să fii împărțit tu, viețuitorule mic și trăitor în băltoacă, în două cunoașteri de rang diferit, pe care le-ai avea simultan, ceea ce este peste legile care păzesc unitatea viețuitorului mare. Căci ai ajunge la contradicție: dacă vei cunoaște rangul superior lumii tale, vei uita propria cunoaștere, ignorându-ți tocmai firava ta cunoaștere de sine. Pe vorbirea voastră, nu poți să stai cu fundu-n două luntre, nătăfleților. Din acest motiv, uneori, poate plictisit de necesitatea fără fisură a deciziilor mele – care se rezumă la un singur cuvânt: NU -, când dau de unul mai aparte, cum e Bazil al vostru, așa-i ziceți, măcar că-i al meu de la bun început, de când a început să orăcăie nemulțumit la apariția în gloata mișcătoare, îl urmăresc puțin cu privirea mea întunecată, parte a întunecimii vieții materiale generale, până la urmă. Pentru că el, voievodul negru al gunoaielor, umblând ca în vis, zigzagat, cum știți, are momente când, ca prin farmec, devine imobil în curgerea generală și haotică a lumii voastre, iar atunci avatarul meu intuiește deodată, uimit, blocat, caracterul iluzoriu al daravelelor care vă caracterizează și vă copleșesc, dibuie deodată mecanicitatea caraghioasă și oarbă a zbaterilor voastre. În acele miimi de secundă, mă simt deranjat, ca și cum o pulsație mică, abia simțită, m-ar atinge, și astfel s-ar putea descoperi ceva-ceva din nedeslușirea mea constitutivă.
Atât am vrut să vă zic, să știți cine pune vorbe-n gura avatarului meu, scribul Nae, Nae Andronache, un soi de purtător de cuvânt de-ai mei… Sunt legea prăbușirii voastre, a tot ce-i material și compus. Legea întunecată, singuratică, etern-răbdătoare, gata să vă pună punct zbaterii inutile. Dar știu ce vreți. Știu totul, fără efort. Însă nu mă interesează, nu-i domeniul meu. Fabulațiile nu-s de mine. Doar neghiobii ăștia de zei vă atrag în plasa vorbelor lor dulci și mincinoase. Fie, totuși, hai să vă spun, tărtăcuțe goale. Altădată nu mai intervin, vă las să vă faceți damblaua, până la final. Ei, zeișorii și zeișoarele vă vorbesc despre ceva ce-mi face rău prin mirosul lui indecis: sufletul. Și vă bagă-n plasa speranței zadarnice. Că ați avea suflet și că el coboară-n corpurile voastre pregătite să-l întâmpine. Ele venind din alte și alte corpuri de zăltați. O babilonie de minciuni cum numai spurcații ăștia le pot spune cu nonșalanță de infami, așa cum și sunt. Ce le-aș face, dacă mi-ar fi mie dat să mă ating de ei. Dar eu stau în miezul unității mele inabordabile și, de-aici, pentru prima și ultima dată, repet, vă spun adevărul. … Că, vezi, sufletul – ce-o fi ăsta, că ei nu știu să-l definească –, odată ajuns în corpurile voastre interșanjabile, se îmbracă și el cu odăjdii moi, aproape inefabile, dar materiale totuși, un fel de veșminte de aer. Și așa sufletele vin în rezonanță, cât de cât, cu corpurile pline de cenușă și fum ale muritorilor, ale teleleilor făcuți din noroi și care trăiesc de azi pe mâine. Numai că, vă zic ei, zeișorii, sufletele astea sunt nemuritoare, așa că-n mare parte ele dorm în corpurile din care sunteți făcuți, corpuri din moarte și pentru moarte, ca să fie clar. Adică, oameni buni și răi: sufletele născocite de zei v-ar lăsa de izbeliște, la o adică. Dar cum să crezi așa ceva, cât de prost și de neisprăvit să fii? Că, oricum, văd că voi, chiar ieșiți din ape, din pământ și noroi, faceți logică prin liceu, sau așa ceva. Ochiul meu imens vă vede buchisind, cât puteți și voi, mai nimic, că mai bine ați trage la aghioase. Cum să crezi, gogomanule plin de bâzdâc, că sufletul, fiind el incorporal, și prin asta nemuritor, vezi, poate trăi într-o fortăreață mișcătoare-n timp, corporală, compusă, muritoare prin nevoie? Că, zic ei, mergând mai departe cu tâmpeniile, acolo-n corpuri, ele, sufletele, se hrănesc totuși cu lucruri incorporabile, cu știință, probabil, dar știință lumească, în vreme ce nărăvitele voastre corpuri, sărmanele, nu se hrănesc defel cu incorporabile, de unde rezultă cu obligație de fier că presupusele voastre suflete nu sunt corpuri, nu sunt compuse, deși, vă umplu ei capul, iarăși, există mulțimi de suflete, așa cum sunt mulțimi corporale lumești, cum am și arătat. Numai prostii vă bagă în cap, în tărtăcuța voastră plăpândă, numai bâlbâieli penibile: păi, fustangiilor și bagaboantelor, dacă sufletul nu este corp, cum poate el face unitate distinctă cu corpul, fie și una trecătoare? Și, dacă ar fi acolo, ce caută el acolo? Să-l unifice pe compusul corp, vi se toarnă gogoși. Păi, nătăfleților, cum să unifice tocmai ce-i alcătuit din părți și-i de fapt praf și pulbere, un rest care doar la mine va veni? Pe urmă, comerțu’-ăsta cu așa zisele suflete, că ele trec, exact ca niște prostituate de lux, de la un vehicul corporal la altul, oricare-ar fi el: broască, măgar, șobolan, vacă, de-astea, pe lângă amărâții de oameni. Ce gogomănii! Bine că nu-i specialitatea mea. În plus, ca să epuizez subiectul, vă amețesc și vă trombonesc continuu cu urcarea sufletelor către lumea superioară. Iar pentru asta, ele și-ar dezbrăca veșmintele lor corporale, îmbrăcate de nevoie, și urcă, și urcă. Unde urcă, băi, scăpaților în pantaloni? Unde anume urcă? De-aia s-a pus un nume: Olimpul sufletelor etc, etc, acolo se duc. Nu zău? La naiba!… În fine, ca să nu vă înspăimânt prea mult, că sunteți tare sensibili, vă mai spun că singurul lucru valabil de a scăpa onorabil, pe care chiar unii învățați dintre voi, cei care se ridică, așa cum am arătat, ceva-ceva deasupra ordinului uman, este o soluție simplă și curată: focul. Focul izbăvitor, cel care să cuprindă tot Pământul și toate cele corporale supuse numai devenirii. Doar el, focul năprasnic și universal ar face dreptate, ar șterge tot ce este impur și detestabil, ar suprima ideea de suferință ale unor biete făpturi devălmașe și ar instaura, pe veci, liniștea asemănătoare naturii mele unitare și, odată cu ea, frumusețea fără de margini a singurătății suficiente sieși, pe vecie nemișcătoare… Știu că unii vor replica aproape mutește, privind cu teamă „cerul”: Bine-bine, ție îți dă mâna să spui toate astea, că tu ești o axis mundi draconică din cale-afară. Da, prăpădiților, aici aveți dreptate, o dreptate deconcertantă, cu tot cabotinismul vostru. Dar ce să facem, ce s-o mai dăm cotită: ineluctabil, suntem în lumi incongruente…
Dar a venit vremea, pentru voi, să vă las în pace, așa cum sunteți. Să vă chinuiți în plasa întâmplării, să căutați, prin reprezentanți, drumul iluzoriu al ieșirii din sticlă, precum musca, și să nu reușiți. Vă las nihilismului grămezii din care faceți parte și pe care-l tot măriți, îl tot extindeți, cu vorbe mari și prostești, ca într-un delirium tremens ce vi se potrivește, fără doar și poate. Vă las în condiția voastră obositoare de a aștepta venirea Evenimentului, a răspântiei, a marii întâmplări care va da o altă față perpetuumului mobile istovitor în care vă duceți zilele una câte una. Vă las, n-am ce vă face, n-am legătură cu voi, cât timp sunteți în scurta și bicisnica voastră viață, vă las să întrezăriți, cel mult printr-un ales, fără îndoială, că restul sunteți totalitate, număr, legiune, puhoi, vă las să simțiți, pe cât se poate, semnele incerte, ca niște urme șterse ale venirii unui Eveniment încă neîmplinit, dar așteptat, anunțat. Un Eveniment – de care totuși vă vorbea unul de-ai voștri, în van, că voi sunteți ceata ce n-aude, n-a vede – care să vă scaneze, să radiografieze, întâi, toată devenirea voastră noroioasă – funambulescul slinos de Dionis, ca ultimul grad al materiei, o reprezintă cu mândrie -, apoi s-o schimbe în măduva ei, poate până la cenușă și umbră. Doar fiți atenți la semne, atât vă recomand. Că ele sunt sau vin. Negreșit. Stați cu ochii pe ele, că voi intra azi-mâine într-o silenzio stampa prelungită, dacă nu statornică, necontenită.
A! M-am luat cu vorba și-am cam uitat să vă avertizez: nu mai căutați prin dicționarele voastre mici, nu mai căutați să-mi aflați numele. Poți, da, să-mi dai nume, că omul așa e el învățat, să-și ia nasul la purtare, c-aș avea trei nume, că unul măsoară, că altul toarce, că ultimul taie, tot felul de închipuiri. E bine să vă intre-n cap pentru totdeauna: eu n-am nume. Am doar un scaun, stau pe el zi și noapte de-ale voastre, dar nu pot fi numit de-alde voi. Și, în general, adică în absolut, sunt indicibil. De ce sunt indicibil, băieți, ia să vă văd, zglobiilor? Pentru că nu pot fi exprimabil. Și de ce, în fond, fiind inexprimabil (adică, tăceți în legătură cu mine) sunt, care va să zică, indicibil? Pentru că, în unitatea mea intangibilă sunt incognoscibil. Nu mă cunoașteți, dar necesitatea de care vă vorbeam vă va aduce la mine, fără putință de scăpare. Și, încă o dată, în alt fel, nu mă cunoașteți din simplul motiv că în voi sălășluiește necunoașterea celui pe care nu-l puteți cunoaște. După cum, ascultă-mă bine Iuga, băgăciosule, cunoașterea celui pe care-l cunoști, cum este, pentru tine, rătăcitul de Bazil – de care totuși mă îndoiesc serios că într-adevăr îl cunoști, am eu știința mea -, se află-n tine, cel care-l cunoaște – punem cazul, de dragul demonstrației -, și nu în Bazil, cel pe care l-ai cunoaște, ai spune tu. Așa că, băieți și fete, incognoscibilitatea mea, fandosiților, n-are de ce să vă supere vreodată, fiindcă ea se află-n mine, cel necunoscut de voi vreodată, fără să vă puneți problema, în mod conștient, cu toate că aveți, printr-unii dintre voi, o umbră de intuiție, de presimțire, mai ales odată cu trecerea vremii peste făpturile voastre tot mai scheletice. Sunt, ar putea spune unii prin care trece această umbră slabă a intuiției, sunt obscuritatea însăși, netransparența absolută a ceea ce nu se lasă a fi cunoscut. Totuși, așa cum v-am mai sugerat, există, la unii, rari, tresăriri palide cu privire la inefabilitatea, indicibilitatea și, drept urmare, inexprimabilitatea mea. Dar toate astea nu pot fi demonstrate de cineva dintre voi, ci doar resimțite ca-n vis, așa cum trec nourii albi pe cer, căci demonstrată poate fi doar ignoranța față de inefabilitatea mea și restul, dar nu pot fi demonstrate inefabilitatea și obscuritatea ca atare… Există, da, printre voi, repet, gândiri gingașe și scurte, inși care tresaltă din adâncul ființei lor, parcă iluminați dintr-o dată, de parcă ar avea o vedere incredibil de pipernicită și de mult-îndepărtată asupra prezenței mele aflate dincolo de bariera precisă care ne separă. Apăsați de astfel de frânturi de trăiri, inima lor tremură de teamă, de bucurie, de toate adunate, toate fiind resimțite particular, desigur, nicicum exprimate public, căci este imposibil, cum deja v-am spus, nătărăilor… Există, da, rarisimi. Ei, cu riscul unei încordări fatale, întrezăresc toate cele spuse până acum, cum m-am priceput, căci nu stăpânesc întru totul limba voastră încurcată (doar că-mi pun speranța în nevolnicul Nae, cât poate și el), ei și numai ei, într-un mod dureros de fericit, până la pierdere de sine, ghicesc umbra simplității și indivizibilității mele, a faptului că nu doar sunt dincolo de voi, dar nici vorbă să fiu vreo cauză a voastră, întrucât, dacă aș fi cauza ierarhiei voastre stratificate de noroi și ape, aș fi legat de voi, de unificările voastre împletite și indistincte, unde numai vaiere și zgomote se aud. Așa că, pentru ultima dată, rămâneți simpli aspiranți, căci necunoscând binele, aspirați totuși către el bâjbâind orbește. Lege de care numai cei foarte puțini, cei cutremurați în fibra lor internă, milionimi de secundă, resimt suspendarea care le este dată tagmei muritorilor, trăiesc presentimentul stagnării ultime și ireversibile, al imposibilității native (ale speciei, toate astea, deștepților) de a înainta, și nu doar de a aspira, de a rămâne simpli aspiranți – și atunci, se opresc, uimiți și înfiorați, și acceptă totul. Tot ce le este dat, în numele vostru, al tuturor, cu discreție, scutindu-vă de frământări și întrebări grave, frământări și gravitate patetice de simulanți ce niciodată nu ating lucrul către care aspiră. Sacrificiu se numește asta, starea asta iluminatorie, ticăloși perverși. Țineți minte cuvântul ăsta simplu, pe care-l puteți pricepe ceva-ceva: sacrificiu! Hai, salutare, caraghioșilor. Veleitarilor. Băgătorilor de seamă, ce luați totul în râs, în ușor, și care-o faceți mereu de oaie. Și așa cum sunteți voi de la mama-natură, adică lași, septici și ingrați, o luați la trei păzește când sunteți înfrânți, micilor trădători. Papugiilor!