„În general, eram refractar la cultura oficială, la decani, rectori, prorectori, academicieni. Am o crispare organică la aceste funcții. Nu atât față de ele, fiindcă ele sunt necesare, sunt consubstanțiale culturii de pretutindeni, cât încarnării lor românești.” (Adrian Marino)
La marginile Europei, într-un ev mediu întâmplător și anemic.
Personaje:
RECTORUL – un eminent om de știință, savantul savanților, care-și ascunde lipsa de caracter după lecturi variate și asidue.
DECANUL – un limbric lingușitor, abil în dialectica sofiștilor.
PROFESORUL – un idiot cumsecade, tarat iremediabil de defectul de a fi el însuși.
*
DECANUL – Domnule profesor, v-am chemat să discutăm despre statele de funcţii.
PROFESORUL – Înţeleg şi vă stau la dispoziţie. Totuşi, din câte ştiu, statele de funcţii s-au stabilit încă din primăvară.
DECANUL – Lăsaţi asta acuma. Au apărut anumite modificări.
PROFESORUL – Zău? Dar statele de funcţii nu au fost aprobate, în forma lor anterioară, de rectorat?
DECANUL – Ba da. Şi ce e cu asta?
PROFESORUL – Mă gândeam că, odată aprobate, rămân bătute în cuie.
DECANUL – În general, da. Dar acum situaţia este cu totul alta, fiindcă ordinul vine de sus.
PROFESORUL – (Arată cerul) De sus?
DECANUL – Mda. Tocmai de la rectorat.
PROFESORUL – Aha! Atunci să îmi spuneţi despre ce este vorba?
DECANUL – Avem de discutat despre statele de funcţii. Nu mai sunt ore pentru cursurile dvs.
PROFESORUL – Glumiţi, sper, nu?
DECANUL – Mă tem că nu glumesc deloc. Este părerea domnului rector. Am şi aranjat deja să fiţi transferat la o altă facultate.
PROFESORUL – Păi, nu vreau să mă transfer nicăieri, mă mulţumesc şi cu munca mea de aici.
DECANUL – Ce doriţi dvs. este imposibil. S-a descoperit că ziua are douăzeci şi patru de ore.
PROFESORUL – Şi ce e cu asta? O ştim din moşi strămoşi.
DECANUL – Chestiunea e că toate cele douăzeci şi patru de ore au fost deja luate de alţi titulari de cursuri în acest an.
PROFESORUL – Să fim serioşi, domnule decan.
DECANUL – Sunt foarte serios. Număraţi: Pentru retorică, patru ore. Pentru diplomație, patru ore. Opt deja! Pentru teoria închinării mai punem patru. Douăsprezece! Puneți acum încă douăsprezece, fiindcă, după cum prea bine știți, nu avem săli destule, așa că lucrăm în două schimburi. Douăsprezece cu douăsprezece fac…?
PROFESORUL – Douăzeci și patru. Dar cum de până acuma încăpeau și orele mele?
DECANUL – Ați uitat paradigma în care ne situăm? Paradigma dublului adevăr. Adevărul astronomic spune că ziua are douăzeci și patru de ore. Dar adevărul universitar spune că ziua are atâtea ore câte vrea eminentissimul rector.
PROFESORUL – Ei, asta n-am mai auzit-o până acum.
DECANUL – Aveți de gând să vă împotriviți voinței serenissimului rector? O reconversie profesională ar fi binevenită. Și eu am trecut printr-una. Înainte aeriseam cabinetul șefului și îi spălam mașina. Atinsesem cote înalte de profesionalizare, dar a trebuit să mă apuc de savanterie…
PROFESORUL – Înțeleg. Dar mă gândesc… cum s-ar putea proiecta o formulă ideală de funcționare?
DECANUL – Formula ideală se numește „Norma de Disponibilitate”. Disponibilitatea realității față de nevoile noastre. Domnul Rector tocmai a publicat „Elasticitatea Secundei în Mediul Academic”.Timpul se comprimă în dreptul celor care nu sunt… oportuni.
PROFESORUL – Oportun? Eu predau Logica!
DECANUL – Logica universitară e sferică, dragul meu. Se învârte mereu în jurul celui care semnează statele.
Ușa se deschide brusc. Intră RECTORUL. Poartă robă peste pantalonii de trening călcați la dungă.
RECTORUL – Domnilor, am simțit o vibrație de rezistență prin perete. Cineva încearcă să gândească în afara orelor de program?
DECANUL – (Sare în picioare) Eminență! Domnul Profesor era doar… uimit de precizia cu care ați calculat durata zilei.
RECTORUL – Ziua e o convenție pentru plebe. Domnule Profesor, am înțeles că aveți obiecții față de „Teoria Închinării”. Vi se pare că materia nu există? Dar uitați-vă la domnul Decan. Este un produs pur al acestui curs.
DECANUL – Absolut! Am luat nota maximă la seminarul de „Plecare a Capului fără scrântirea coloanei”.
RECTORUL – Vedeți? Cine are timp de întrebări când avem de completat norme? Sunteți o „Eroare de Sistem”. V-am găsit un loc la Facultatea de Hidrologie Teoretică a Deșertului. Zero ore de curs, o normă întreagă de așteptare a ploii.
PROFESORUL – Asta e bătaie de joc!
DECANUL – (Șoptit) E „Managementul Vidului”.
RECTORUL – Aveți o privire fixă. E semnul celui care încă mai crede în ceasul deșteptător.
PROFESORUL – Dar… dacă toată lumea ar decide că ora are șaizeci de minute…
DECANUL – „Toată lumea” n-are buget. Bugetul spune că ora are exact cât decidem noi să dureze un entuziasm academic.
RECTORUL – Vă dăm posibilitatea să existați din nou. Dar pentru asta, trebuie să admiteți că acum este ora de aur a Rectoratului.
PROFESORUL – (Cu un tremur în voce) Dar… domnule Rector, am scris trei volume despre Arhitectura Silogismului. Dacă accept că ora nu are șaizeci de minute, literele din cărțile mele se vor preschimba în furnici și vor fugi de pe pagină.
RECTORUL – (Se apropie, îi șoptește terifiant) Exact. Nimicul e mai ușor de arhivat. Nu ocupă spațiu și nu te contrazice niciodată. Vrei să fii un autor plin de praf sau un funcționar plin de viitor?
PROFESORUL – (Își desface ceasul de la mână) Ora de aur… Da. E mai luminoasă. Limbile ceasului meu mereu mi s-au părut cam… dictatoriale.
RECTORUL – (Îi dă o foaie albă) Semnați aici transferul.
PROFESORUL – (Semnează) Sigur. Oricum, ploaia e o chestiune de voință academică.
Un spațiu claustrofobic, cu pereți coșcoviți de umezeală. Singura lumină vine de la un bec chior care atârnă dintr-un fir de praf. PROFESORUL, cu haina plină de mucegai alb, stă în fața unui rând de scaune șchioape, goale. În mână ține un catalog descompus.
PROFESORUL – Bună dimineața, stimați invizibili! Astăzi este Miercurea de Luni. Nu vă lăsați păcăliți de picăturile care cad din tavan; absența apei este o formă superioară de prezență a aburului intelectual! Cine nu e aici, să ridice mâna!
Tăcere absolută. Profesorul notează sârguincios în catalog.
PROFESORUL – Perfect. O prezență de sută la sută prin negație. Trecem la cursul de astăzi: „Gestiunea vidului prin ștampilă umedă”.
DECANUL – (Apare în pragul ușii, pășind cu grijă prin băltoace) Profesore? Cum merge infiltrarea vidului? Se simte vreo rezistență din partea materiei?
PROFESORUL – (Radiind de o fericire bizară) Excelent, domnule Decan! Am reușit să eliminăm factorul perturbator numit „student”. Fără ei, logica curge nestingherită. Am descoperit recent un lucru epocal: dacă moartea vine la ora fixată pentru curs, noi pur și simplu scoatem ora aceea din orar! Mutăm decesul în vacanța de vară, la secțiunea „activități extracurriculare”.
DECANUL – (Apropiindu-se, fascinat) Sunteți un geniu. Practic, ați anulat finitudinea prin birocrație. Moartea nu are aviz de funcționare în acest subsol, nu-i așa?
PROFESORUL – Nici măcar viză de flotant! Am depus un memoriu prin care explic că umbra nu poate ocupa un loc bugetat dacă nu are adeverință de la fisc. Suntem imuni la timp, domnule Decan. Igrasia asta nu e mizerie, e „memoria lichidă” a instituției!
DECANUL – Remarcabil. De mâine vă numim prorector cu probleme de Nemurire Administrativă. Ocupați-vă de semnarea contractelor de muncă pentru sfinți și arhangheli. Să fie clare normele de zbor în spațiul universitar!
PROFESORUL – Se rezolvă! Le cerem tuturor diploma de bacalaureat în original și o copie după aripa stângă, legalizată la notar!
DECANUL – (Se retrage, mulțumit) Academia e salvată. Absența e, într-adevăr, cea mai sigură formă de „Eminență”.
O sală de protocol pustie, tapetată cu portrete de foști rectori cărora li s-au șters fețele. În mijloc, RECTORUL, purtând o robă ce pare făcută din mii de cereri de concediu capsate între ele, stă în fața PROFESORULUI. DECANUL ține pe o pernă de catifea prăfuită decorația: un dop de radiator de camion, suflat cu un strat subțire de aur care se cojește.
RECTORUL – (Solemn) Distinse coleg, prin efortul dumneavoastră, instituția a atins punctul de îngheț administrativ. Vă confer ordinul „Nulitatea de Aur” cu diamante de sare! Din acest moment, ați încetat să mai fiți un muritor care ocupă spațiu. Ați devenit un Simbol.
Rectorul îi prinde dopul de radiator pe piept, sfâșiind puțin stofa mucegăită a hainei. Profesorul privește decorația cu o venerație imbecilă.
PROFESORUL – Un simbol! (Își pipăie dopul) Voi avea un birou nou? Domnule Rector, am o propunere care va revoluționa pedagogia: să eliminăm sunetul din comunicare! Sunetul e risipă de energie. Să conferențiem prin semne făcute pe sub masă! O mână care se mișcă în beznă nu greșește niciodată norma!
RECTORUL – Iată omul! Iată viziunea! Veți avea, începând de azi, o Absență Oficială. Prezența dumneavoastră fizică în săli ar fi o contradicție în termeni, o impuritate organică într-un flux de date perfect.
DECANUL – De aceea, am decis: vă mutăm permanent în subsolul arhivei. Fără lumină, desigur, pentru a nu polua puritatea vidului cu fotoni inutili. Fotonul este, în esență, un student care refuză să tacă.
PROFESORUL – În subsol… da. E logic. Vidul nu are nevoie de ferestre, ferestrele sunt doar breșe prin care realitatea ne-ar putea spiona. (Privește spre picioarele sale cu o mirare fericită) Domnule Rector, raportez: am început să dispar! Picioarele mele sunt deja o simplă notă de subsol! Simt cum gleznele îmi devin cifre romane!
RECTORUL – (Mângâindu-l pe creștet) Nu vă faceți griji pentru hrană. Vă vom trimite zilnic „calorii teoretice” prin sistemul de ventilație. Sunt foarte sățioase dacă știi să le conjugi corect la timpul trecut. Un prorector cu probleme de Nemurire nu mănâncă, el… acumulează vechime.
Rectorul și Decanul se retrag spre ieșire, mergând cu spatele, ca în fața unui altar gol. Decanul apasă pe întrerupător. Sala cade în beznă totală, cu excepția unui singur spot albastru, rece, care cade pe Profesorul încremenit.
PROFESORUL – (Mângâindu-și dopul de radiator, cu o voce care pare să vină de foarte departe) Sunt… normat… sunt… perfect… Sunt o adeverință care se citește singură…
Din întunericul din jur se aude sunetul ritmic, greu și metalic al unei ștampile gigantice care lovește podeaua, ca o inimă de fier a clădirii.
VOCEA ȘTAMPILEI: BUF! BUF! BUF!
Lumina spotului se micșorează până când rămâne doar un punct strălucitor pe dopul de aur, apoi dispare și acela.
CORTINA
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.