Teatru: Urma de Adrian Alui Gheorghe

URMA

scenariu

(După romanul URMA/

Ediția I/ 2013/ Editura Polirom/ Ediția a II-a/ 2025/ Editura pentru Artă și Literatură)

Scenariu: Adrian Alui Gheorghe

Personaje:

Gardianul Crețu, zis Cocoțoi

Colonelul Mustea

Comandantul Geangu

Secretarul Hegheduș

Colonelul Șoavă

Deținutul Țurel

Deținutul Urdea

Gardianul Barabancea

Deținutul Cămărășanu

Deținutul Gurii Lovin

Popoiu, responsabilul cu educația ideologică, venit de la Centru

Gardianul Moise Condescu

Gardieni, voci

(Deoarece personajele sunt predominant masculine, o variantă de lucru ar fi ca unele dintre roluri să fie jucate de actrițe. Până la urmă, în închisoare la politici, deținuții, ca și gardienii, nu mai sunt despărțiți prin gen sau sex. Textul poate fi împărțit în două acte sau poate fi jucat pe scene, fără pauză)

ACTUL 1.

Scena 1.

Cortină albă pe care se proiectează o ninsoare mirifică în curtea unei închisori, pe un fond muzical eroic/ agresiv/ în fundal. Pe zăpada de pe cortină se văd, clare, niște urme de bocanc care intră dinspre gard spre interiorul clădirii gri. O siluetă se mișcă de-a lungul șirului de urme, concentrată, din când în când își scoate căciula cazonă de pe cap, își șterge cu ea, fața, ceafa. Lumina care se plimbă peste scenă, iscoditoare, se oprește pe chipul siluetei, insistent, pare să îl deranjeze asta, tot mișcă din cap.

Cocoțoi: – …zda, măsii! (Se agită de-a lungul șirului de urme, tot mai repede, se uită în jur, cu teamă; repetă obsesiv: …zda, mă-sii!) Cum … zda, mă-sii au apărut tranșeele astea aici? Unde, … zda, mă-sii a dispărut mamelucul care le-a făcut? Care ești, bă? Băăăă! Care ești? (Se uită în toate părțile, se uită în sus, spre cer. Își face cruce, ferit. Se uită iar în jur, să vadă dacă nu l-a zărit cineva). …zda, mă-sii! Băăă, aici este lucrătură! Mare lucrătură! Care …zda, mă-sii te-ai cufurit la gard, ca să îmi joci mie feste? Măcar de te-ai fi cufurit, că te umpleau soldații cu plumbi în fund! Dar cum …zda, mă-sii ai ajuns până acolo? Băăăă, te sugrum cu mâna mea! Care ești, băăăă? (Apoi, rugător:) Care ești, bă? Hai, ieși, că nu îți fac nimic, giu-giu, hai …! Uffff! Ce să fac acum? Să mă piș pe urme și să mă fac că nu le-am văzut? Mă piș și gata …! Dispar urmele! Dar, ia stai, dacă au fost făcute intenționat aici urmele, ca să mă verifice pe mine? Adică, gardian Crețu, tu dormi în bocancii statului, în timp ce pe sub nasul tău se plimbă fantomele? Nu se poate, dăm de dracuʹ, ce mama naibii! Doamne, hai, nu mai zic de dracuʹ, dar dă-mi tu o soluție? Ce să fac? Uite, fac și o cruce, îți fac hatârul! (Se uită spre cer, cu capul pe spate, cu gura căscată) Nimic? Vezi, și ție ți-a scăpat. Cât te lauzi tu că le știi pe toate, pe asta nu o știi! Sâc! Ia spune-mi cine a făcut urmele astea? Tu sau dracul? Că numai unul ca voi ar fi putut să le facă! Bineeee! Nu vrei nici tu să zici ceva. Să nu te mai aud că ești așa și pe dincolo, că le știi pe toate! Doar baliverne …! Puah! (Se așează pe vine, cu capul între palme. Pe fundal se aud zgomote surde din clădirea mare din depărtare, de după cortina albă. Sunt zgomote metalice, de apă care curge, murmure, comenzi scurte, bufnituri; apoi se aude o muzică ritmată, de marș. Ceasul care atârnă din tavan bate de șase ori. Cortina albă, pe care erau urmele, se retrage încet. Intră adjunctul comandantului penitenciarului, fost colonel, Mustea. Figură de bețiv, cu ochii mici, o pată vineție sub un ochi. Gardianul Crețu iese la raportul obișnuit, de ieșire din tură, în general formal. De data aceasta lucrurile sunt mai complicate, se vede din sfiala gardianului).

Cocoțoi: – Toarʹșu șef, permiteți să raportez! În timpuʹ serviciului meu au apărut niște urme pe zăpadă …! (Șeful, care pare să nu observe nimic din jur, semiadormit, se oprește, se uită în zare, ca și cum nu ar fi auzit bine, apoi se uită la gardian, ca și cum atunci l-ar fi descoperit acolo).

Mustea: – … zda, mă-sii! Ce gavarești tu acolo? Ce urme? (În timpul acesta, cu încetinitorul coboară pânza albă, pe care se văd urmele. Mustea ia o cană de metal de pe masă și bea câteva căni de apă, setea bețivului). … zda, mă-sii! Puah! Aseară am băut un litru de țuică tras din borhot de sfeclă de zahăr, am în cap acuma un tropot de cireadă de bivoli…! Și dacă clatini apa din cană mă ia cu amețeală! Puah! Și tu îmi vii cu căcaturile astea? Ce urme? (Se uită atent, se freacă la ochi. Cocoțoi se uită și el, se freacă și el la ochi. Pânza se lasă pe pământ, amândoi pornesc în patru labe de-a lungul scenei, după urme.) Nu puteai să te piși pe ele, să nu le mai vadă nimeni? Băăă, în ce rahat m-ai băgat! Dacă scap și de data asta, uite, prooooomit căăăă măăăăă laaaaas deeee băăăăăăut! … zda, mă-sii! (Pe fundal se aud zgomotele de fond ale penitenciarului, urlete, înjurături, scaune izbite, gamele în care se bate cu lingurile, câte un strigăt coerent din când în când. O atmosferă încordată. Ceasul care atârnă din tavan bate lung de șapte ori apoi scurt, și jumătate. O muzică antrenantă, în surdină, ca un marș militar cam gâjâit. Intră pe poartă comandantul Geangu, mers țeapăn, privire arogantă. În urma lui vine Hegheduș care îi duce geanta, servil. Îl întâmpină Mustea, cu o atitudine speriată și umilă, care îi dă obișnuitul raport)

Mustea: – Toarʹșu colonel, permiteți să raportez! În timpuʹ serviciului meu au apărut niște urme pe zăpadă …! (Geangu trece mai departe, neatent la ce i se spune, după care se oprește ca și cum atunci i-ar fi ajuns la creier informația. Merge cu spatele, ca în marașarier, se oprește. Mustea repetă) Toarʹșu colonel, permiteți să raportez! În timpuʹ serviciului meu au apărut niște urme pe zăpadă …!

Geangu: … zda, mă-sii! Ce urme? Dar pe care zăpadă nu apar urme? V-ați tâmpit? Vă bateți joc de mine? Vi s-a făcut de bulău și vouă? Băăăăă! (Mustea tremură și arată spre urmele de pe pânza care era întinsă în fața lor. Geangu inspectează urmele, ca și cum ar fi fost ceva spurcat, nu le atinge) A-ten-ți-u-ne! Aduni imediat toți toţi şefii de tură, pe şefii de la paza penitenciarului, pe toţi gardienii care nu sunt în dispozitiv. Îi aduci și de acasă, mama lor de puturoși! Și pe mama dracului o chemi la raport! I-me-di-at! (Mustea dispare, după pânza albă se vede mișcare, o mulțime de indivizi care se mișcă dezordonat, murmură, voci indistincte. Se împing între ei, din când în când câte unul iese în afara pânzei, se retrage panicat, ca și cum nu ar vrea să fie văzut. Câțiva sunt împinși de Mustea în afara pânzei, cinci, șase persoane, gardieni, care îl urmează pe Geangu, de-a lungul urmelor, merg în patru labe).

Geangu: – Sunt urme de bocanc, dar nu de bocanc de gardian sau de ofiţer. După mărimea urmelor, intrusul poartă numărul patruzeci şi unu, hai patruzeci şi doi, la bocanci. Nu este prea greu, aşa că urmele nu sunt profunde, cred că nu are mai mult de cincizeci şi cinci, cincizeci şi opt de kilograme. Ce e ciudat, ce este enervant, e că nu există niciun fel de precauţie din partea individului, sunt porţiuni prin care îşi târăşte picioarele, ca şi cum s‑ar fi jucat prin zăpadă. Pe deasupra, mai e și obraznic. Hegheduș!

Hegheduș (care se ridică din poziția patrupedă și ia o poziție de drepți): Ordonați!

Geangu: – … zda, mă-sii! (Își duce un deget la frunte, ca și cum ar fi luat decizii cruciale) Pa-săm ori-ce ches-ti-u-ne pe sca-ră ie-rar-hi-că, ca să scă-păm de ea! Să-și bată capul cu ea cei de sus. Fă-mi legătura cu colonelul Şoavă, de la Centrul regional de Securitate! I-me-di-at!

Scena 2.

(Zgomote în surdină, pas cadențat de militari care se adună în dispozitiv. Pânza cu urmele de pe zăpadă vălurește. Zgomot de elicopter care aproape că asurzește pe cei de pe scenă. Apoi, din podul scenei coboară un “lift”. Şoavă iese din lift, iar cei doi iau poziţia de drepţi.)

Geangu: – Tovarăşe colonel Şoavă, permiteţi să raportez. Azi dimineaţă, la ora cinci fără cinci, la schimbarea gărzilor, gardianul Vasile Cocoţoi – vreau să spun Creţu, Cocoţoi e porecla – a observat pe zăpada căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sârmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urmele veneau dinspre gard fără să existe şi urme dinspre pavilioane spre gard. Urmele erau pe o porţiune neatinsă de alte urme…

Şoavă: Adică eu am venit cu elicopterul pentru vreun gardian care s-o fi dus la gard să se pişe?

Geangu: Permiteţi să raportez că perechea de paşi nu era cu dus-întors, tovarăşe colonel. Numai dus, dinspre gard spre pavilioanele deținuților…! Intrau în unitate și nu ieșeau. Aici este beleaua.

Şoavă: Ai verificat personal urmele?

Geangu: Da… Urme de bocanc, dar nu de bocanc de gardian sau de ofiţer. După mărimea urmelor, individul purta numărul patruzeci şi unu, patruzeci şi doi, la bocanci. Nu era prea greu, aşa că urmele nu erau profunde, cred că nu are mai mult de cincizeci şi cinci, cincizeci şi opt de kilograme. Ce e ciudat, e că nu există niciun fel de precauţie din partea individului, sunt porţiuni prin care îşi târăşte picioarele, ca şi cum s-ar fi jucat prin zăpadă.

Şoavă: Şi în afară să te holbezi la urme, ai luat ceva măsuri?

Geangu: Am ordonat imediat numărarea deţinuţilor. Nu, nu lipseşte nimeni din penitenciar, niciun deţinut, şi nu a fost depistat niciun element în plus, niciun  deţinut nou, de care să nu ştie.

Şoavă: Vreau să văd şi eu probele!

Geangu: Probe? A, urmele de pe zăpadă? Da, da … Soarele e deja sus… s-au cam topit…

Şoavă: S-au topit, da, da… Soarele mă-tii! ( Pânza cu urmele de pe zăpadă se întinde în fața lui. Urmele sunt abia perceptibile. Face câteva grimase, strâmbături, de dezgust).   

Geangu: E grav?

Şoavă: E dată dracului situaţia, comandante. E mai gravă decât credeam. Dacă ar fi evadat un căcăcios de deţinut, îl prindeam în două zile, îl ciuruiam şi gata. Te trimiteam pe dumneata la batalionul disciplinar al cadrelor, mai azvârleam zece în puşcărie, dintre gardieni şi gata. Dar aşa? Aici e un semn limpede de înfruntare pe care şi-o permite cineva care se joacă cu noi. Aceste urme sunt o declaraţie de război…! Sper să pot să nu te înfund prea tare…!

Geangu: De ce aţi face-o?

Şoavă: Pentru că într-o închisoare de politici, în care fantomele se mişcă după bunul plac prin curte, cineva trebuie să plătească. Şi până prindem fantoma, trebuie să stăpânim situaţia. Şi vântul dacă mişcă prin curte de capul lui, cineva trebuie să o ia pe cocoaşă…! (Şoavă intră în lift, oprindu-l energic pe Geangu, care vroia să-l conducă. Geangu contemplă liftul care urcă.)

Geangu (cu capul între palme): Ah, Hegheduș, Hegheduș, cât de uşor poţi să mori!

Hegheduș: Da, într-adevăr, se moare uşor, am văzut atâtea cazuri, mai ales de când lucrez la penitenciar, dar situaţia nu este disperată. După părerea mea, dacă s-au topit urmele de pe zăpadă, probele au dispărut, iar colonelul nu va putea face decât raportări care pot să pară fanteziste.

Geangu: Da, dar există un nivel la care nu probele contează, ci raportările. Colonelul Şoavă va raporta la Bucureşti că la Aiud, noaptea, au fost depistate nişte urme suspecte în curtea închisorii, că el a anchetat cazul, că nu s-a găsit un vinovat cert. Iar vinovatul cert devine, în ochii Centrului, comandantul închisorii, eu, Ilie Geangu. Că e vorba de urme pe zăpadă? Că e vorba de scris lozinci antipopulare pe gardurile închisorii? Că e vorba de vreo evadare? Vinovat e comandantul. Îţi mai aminteşte tu, Hegheduș, de evadarea din 1952? Atunci trei deţinuţi, care lucrau într-un atelier de tâmplărie, reuşiseră să întrerupă curentul în întreaga închisoare, noaptea şi se furişară peste zid. Au fost prinşi, au fost condamnaţi la moarte, dar vinovat a fost găsit comandantul Dorobanţu, care şi-a pierdut funcţia. Ca pe o măsea stricată l-au scos din sistem după ce slujise cu atâta devotament cauza …! Am auzit că Dorobanţu s-a sinucis, după ce a început să bea ca să uite.

Hegheduș: Șefuʹ, degeaba au spus unii că i s-ar fi activat conştiinţa luʹ Dorobanțu …! Nu a fost vorba decât de o apucătură genetică, toţi din familia lui, de pe undeva dintr-un sat din Botoșani, sfârșiseră morți de beți în șanț. Chemarea străbunilor!

Geangu (neatent la spusele lui Hegheduș): Și știi ce? (Cade pe gânduri, cu ochii în zare. Simulează meditația, visarea) Azi, când am văzut că nu am făcut toată tevatura degeaba, că Șoavă a luat în serios alarma noastră, m-am simțit mulțumit. Da, mulțumit. Mi-am făcut datoria. Asta trebuie să aprecieze ei, da. Geangu și-a făcut datoria!, asta trebuie să rețină ei. Dar n-o vor face! Noi suntem la baza unei piramide care ne va strivi, asta simt. Mă uitam și la bestiile astea de deținuți, mă uitam la mutrele lor numai bune de luat la pumni și parcă ăștia sunt mai umani decât șefii noștri care ne-ar trage în țepe, dacă ar putea. Dacă ar putea …?! Dar ei pot orice, … zda mă-sii!

Hegheduș: Am vorbit de toate, dar nu am lămurit, totuşi, de unde ar fi putut să provină urmele. E limpede că nu sunt de la gardieni. E limpede că nu sunt de la personalul administrativ. Mai rămâne să vedem în ce măsură vreun deţinut ar fi putut să facă acele urme. Poate e vreun somnambul, că altfel nu se explică. De asta, ar trebui să facem o anchetă discretă printre deţinuţi. Dacă descoperim cine a făcut acest lucru, atunci evităm şi neplăcerile, în cazul în care colonelul Şoavă ar raporta la Bucureşti. Șefuʹ,  în sala de consiliu i-am adunat pe toți, așa cum ați ordonat.

(După pânză se aud zgomote, țipete, înjurături, pași cadențați, muzici incoerente, marșuri, fragmente de știri radio bruiate, bufnituri, urlete etc. Apoi, liniște. Prin pânză se văd siluete încremenite de gardieni. După fiecare propoziție rostită de Geangu, acea masă de lume se strânge ca un plămân care respiră, cu gemete).

Geangu: V-am chemat pe toţi şefii de schimb şi şefii de tură ca să vă amintesc datoria voastră faţă de patrie. Vă amintesc şi datoria voastră faţă de penitenciar, ca loc al bunăstării voastre. Vă amintesc şi de datoria voastră faţă de mine, cel care vă ţin de atâţia ani, închizând ochii la una, la alta, şi angajându-vă chiar și rudele. Dacă ar veni altul în locul meu, lucrurile ar lua întorsături neprevăzute pentru voi. De asta vă cer să descoperiţi ale cui sunt urmele care au apărut pe zăpadă. E important, e decisiv pentru toată lumea, să ştim care e realitatea. Răspunsul nu poate fi decât la deţinuţi. Stoarceţi-l de la ei fără milă. V-am mai spus: Nu trebuie lăsaţi nici să doarmă, ca să nu fugă din realitate. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund…! Să o simtă, mama lor de tâlhari! Nici să moară nu trebuie lăsaţi, că şi asta e o fugă…! Clar? Întrebari? Dacă simțiți că vreunul știe ceva și nu spune, îl aduceți aici, la interogatoriu. Îl călcați în picioare și îl aduceți aici pe targă. Să simtă că e la pușcărie și nu la pension. Orice pistă trebuie verificată, orice amănunt, orice ne poate ajuta să rezolvăm cazul. (Schimbă, brusc, tonul). La o adică, ce dracu’ păziţi voi? Vi s-a făcut de bulău…? O să înfundaţi carcera, dacă nu aflaţi cine vă umblă pe sub nas… ! V-am dat solde, prime, mâncare, medicamente, v-am angajat nevestele, copiii, fraţii …! V-am făcut oameni din ciobani, din ţărani pârliţi, din ciomăgari de doi lei pe uliţa satului! V-am îmbrăcat, v-am încălţat, v-am pus pâinea şi cuţitul în mână! V-am scăpat de foame, de frig, de muncă la câmp…! Aveţi căldurică, aveţi mâncărică, aveţi pătuţ cald, aveţi lefşoară, de ce dracu’ nu sunteţi atenţi să nu vă treacă norocul printre degete? Ce aşteptaţi? Să vă fac eu treaba? Eu plec, eu m-am săturat de atâta incompetenţă, de atâta nesimţire, de lipsă de respect…! Eu m-am săturat să fiu luat de fraier, de prost de bun, să vă tot acopăr când vă bateţi joc de meserie, de misiune, să vă duc în spate ca pe nişte trântori…! Bă, vă angajăm nevestele aici, că voi sunteţi muieri proaste, voi dormiţi în bocanci, bandiţii vă dau cu tifla când au chef, vă regulează când li se scoală, vă scuipă şi voi ziceţi scuzaţi…! Ce-aţi zice, bă, să fiţi voi în locul bandiţilor şi ei să vă păzească? Că dacă nu beliţi ochii, aici o să ajungem, o să fugă ăştia, o să facă revoluţie şi o să vă pună pe voi în belciuge…! La cât de vigilenţi sunteţi voi aici, la datorie, pot să vină americanii şi cu bicicletele să atace închisoarea, că voi nu sesizaţi, voi dormiţi ca scroafa în coteţ până o să vă treziţi cu cuţitu’ la gât …! Tu-i gâţii mă-sii! Credeţi că eu nu ştiu că deţinuţii trag aghioase ziua, în loc să râme în beton? Credeţi că eu nu ştiu că noaptea dormiţi ca porcii şi sforăiţi de se cutremură puşcăria? Şi în timpul ăsta, ce fac bandiţii? Fac planuri să fugă, să-şi bată joc de noi, de poporul muncitor, de conducerea de partid … ! Bă, voi aţi auzit ce a făcut partidul pentru voi? Voi înainte de culcare, dimineaţa la trezire spuneţi măcar aşa, în gândul vostru, mulţumesc, ţie, partidule, că m-ai făcut om? Că dacă nu era partidul nostru, acum eraţi în bălegar până la brâu…! Bă, acum doi ani un bandit a trimis o scrisoare din puşcărie tocmai la un radio străin …! Cum a fost posibil? Că n-a pus-o prin poştă, la oficiul poştal! Nu. Nu a trimis-o printr-o păsărică. Nu. Nu a expediat-o prin sfântul duh. Nu…! Să luaţi la puricat fiecare celulă, să verificaţi pe fiecare om, să trageţi de limbă pe fiecare deţinut! Luaţi-i cu lugu, lugu. Luaţi-i cu binişorul. Le promiteţi că le faceţi raport celor care colaborează, că le reducem din pedeapsă. Îi ameninţaţi cu Zarca pe cei care ar şti ceva şi nu spun. Le vorbiţi de mame, de Dumnezeu, de dracu’. Le spuneţi că le dăm supliment la magiun, mama lor de bandiţi. Că-i umflăm cu carne de cal, până or necheza. Dacă simţiţi că vreunul ştie ceva şi nu spune, îl luaţi la interogatoriu. Dacă nici acolo nu vorbeşte, apoi să nu mai vorbească niciodată …! Bă, le măsuraţi copitele, să vedeţi dacă seamănă cu urmele de pe zăpadă. Îi puneţi să-şi înghită bocancii, mama lor de bandiţi, de guzgani, că numai de asta le arde, să umble, să fugă, să ne fure, să ne facă să ne blestemăm noi zilele. Decât să plângă mama, mai bine să plângă curva de mâne-sa, aţi auzit? Nu neglijaţi niciun amănunt din ce spun, din ce mărturisesc, cu binişorul sau la interogatoriu. Dacă nu-i beliţi, vă belesc eu. Şi morţii îi interogaţi, m-aţi auzit? Şi dacă-i mă-ta şi simţi că ştie ceva, o regulezi ca să spună tot, m-aţi auzit? Dacă nu descoperiţi cine a făcut urmele de pe zăpadă, vă băgaţi singuri în celule, vă încuiaţi pe dinăuntru şi aruncaţi cheia, nepricopsiţilor! (Sună telefonul.) Pe sectoooor, fuga marş! (Hegheduș răspunde la telefon.)

Hegheduș: Da… Să trăiţi!… Da… (acoperind cu mâna receptorul, pe care îl întinde lui Geangui) Colonelul Şoavă! (Apare în scenă, de la arlechin, Şoavă cu aparatul telefonic în mână şi receptorul la ureche. Convorbirea telefonică e o confruntare directă cu receptoarele în mână.)

Şoavă: Comandante, am informat mai sus şi situaţia este acum monitorizată de la Bucureşti, unde trebuie să dau zilnic un raport. Ai înţeles? Zilnic! Raportează-mi situația la acest moment!

Geangu: Păi am luat măsuri locale, am răscolit toată închisoarea, lucrăm la caz…

Şoavă: Băăăă, eşti terminat, eşti păpuşă de paie acolo, eşti papanaş umplut cu rahat …! Adică tu nu ai stat pe burtă, în curtea închisorii, ca să vezi cine se pişă în capul tău? Adică tu nu ţi-ai băgat trei gloanţe în burtă, după ce te-a înfruntat banditul? Că dacă fugea un bandit, era o chestie … Poate că era o chestie normală, ei vor să fugă, noi vrem să-i ţinem la beci, suntem care pe care. Dar aici e altceva: cel care face urmele nu vrea să fugă, el vrea să demonstreze că se joacă cu tine, cu noi, cu sistemul… ! Ne sfi-dea-ză… !

Geangu: Permiteţi să raportez.

Şoavă: Ascult!

Geangu: La ora asta chestionăm toţi deţinuţii. Astă-noapte paza a fost dublă, am avut cordon aproape … Îngăduiți!

Şoavă: Nu mai îngădui nimic. Dar nimic…! Mă ţii la curent cu fiecare minut al anchetei. M-ai auzit? (Şoavă pune receptorul în furcă şi iese din scenă pe la arlechin. Geangu şi Hegheduș se aşează la birouri, în timp ce lumina se focalizează pe liftul care coboară pe Cocoţoi şi Ţurel, care rămân în perimetrul liftului.)

Cocoțoi: Băi bandit Țurel, de ce ești tu închis? A, tu ești ăla cu steagul american pus pe culmea casei, ca să le arăți yankeilor unde să aterizeze cu avioanele …! Am citit în dosarul tău. Bandit mare!

Țurel (cu glas rugător): Donʹ șef, nu eu am plantat steagul, a căzut dintr-un avion și s-a înfipt pe culmea casei. Ghinion! Altfel nu se poate, nu, nu, nu, nu, nu ….!

Cocoțoi: Las-o moartă, că nu ne duci tu pe noi. Măi, bandit, că tot ai vrut tu să torni pe ceilalți ca să scapi şi n-ai găsit nimic ca lumea de turnat, uite acum e momentul. Spune tot ce ştii despre urmele de pe zăpadă, din curte, din nopţile trecute…!

Ţurel: Nu ştiu nimic, că eu nu aveam cum să văd acele urme. Am auzit toți de ele, prin telefonul fără fir, că noi așa ne transmitem, prin ciocănituri în pereți, dar nu le-a văzut nimeni. Că nu aveam cum. Atâta știu, ce comunică lumea prin morse, din perete în perete.

Geangu: Și ce mai zic deținuții prin ciocănituri în perete? E …? Știi cine sunt cei care transmit? Toarnă, bandit …!

Țurel: Ce să zică? Că agitația din curtea închisorii, din ultimele ore este că ar veni americanii…! Alții zic că americanii ne-au vândut rușilor pentru o sticlă de vodcă și trei boabe de icre, la Yalta. Mai zic unii că Churchill e un porc, iar alții zic că Hruşciov e o turmă…! Alții zic că Europa se interesează de noi, că va veni o comisie care va lua fiecare caz în parte, cei nevinovaţi vor fi eliberaţi. Alții zic că ruşii s‑au înţeles cu americanii să îi elibereze pe toți deţinuţii politici în schimbul deschiderii tehnologice către lagărul socialist…! Nu pot preciza cine a spus ce a spus, totul este prin perete, în alfabetul morse. Ultimul dialog era așa: – De unde ştii? – Am eu informaţiile mele, sursele mele… – Ai, pe naiba!, i-a răspuns cel de la capătul ciocăniturilor, din celula de alături. Mai mult nu am aflat, cam ăsta a fost dialogul.

Cocoțoi: Asta nu ne folosește la nimic. Bun, să ne întoarcem la oile noastre. La urmele de pe zăpadă! Dar nu bănuieşti cine le-ar fi putut lăsa? Iese cineva din închisoare noaptea? Intră cineva noaptea? Ai auzit tu aşa ceva?… (Ţurel confirmă, dând din cap.) Ei, cine-i?

Ţurel: Deținutul Urdea, de el e vorba. Noaptea vine nevastă-sa la el. Nu ştiu cum vine, dar vine.

Geangu: Vine nevasta deţinutului Urdea în celulă? Eşti sigur? (Ochii îi sunt cât cepele. Se duce la Țurel și îl apucă de un nasture și îl privește drept în ochi).

Ţurel: Da, sunt sigur. Am văzut eu. Şi ceilalţi din celulă cred că ştiu, dar nu spun.

Cocoțoi: Şi, mă rog, pe unde intră … nevasta asta? Prin zid?

Ţurel: Nu ştiu, dar eu am văzut-o acolo, sub aceeaşi pătură cu el.

Cocoțoi: Adică dorm unul cu altul, ca bărbatul cu nevasta? (Duce un deget la tâmplă, sfredelește cu el tâmpla).

Ţurel: Exact.

Cocoțoi: În celulă?

Ţurel: În celulă.

Cocoțoi: Şi ce fac? (Intră în scenă, pe la arlechin, o dansatoare care execută un dans erotic, anticipând descrierile lui Ţurel.)

Ţurel: (Cu privirile pierdute în zare, urmărind silueta dansatoarei) Am auzit un foşnet, apoi un râs înfundat. M-am trezit. M-am uitat aşa, era lumina chioară a becului de control de pe hol care se strecura vag în interior. Şi în lumina aceea, după ce ochii se obişnuiră cu contururile, am văzut-o. Avea părul lung ca de vrăjitoare, despletit pe spate. Una ca ea mai văzusem într-un cimitir, cândva, făcea vrăji la miezul nopţii… I-am văzut formele, rotunde, curgeau nu alta, ca nişte valuri de apă pe pietre. Urdea îi ciupea sânii şi ea sughiţa de plăcere, dar cu nasul înfundat în palme. Din când în când îşi dădea capul pe spate cum fac lebedele de pe lacul Techirghiol, care se leagănă cuprinse de o desfătare, pe care doar ele o simt. Apoi, ehei !… Apoi începu să se mişte ca lovită de boala copiilor, îşi izbea mijlocul de mijlocul bărbatului, se arcuia ca o iapă scăpată din frâu, eu îi auzeam nechezatul deşi nu necheza. Apoi i-a zis lui, am auzit eu, ia-mă cu mâna stângă, smulge-mi pielea şi eliberează-mă din mine însămi, sau cam aşa ceva … Ha, ha, a zis el şi o bâjbâia, o întorcea de pe o parte pe alta ca şi cum ar fi lucrat un aluat care se lăsa modelat. M-ai sleit, i-a spus el. Am auzit eu când i-a spus aşa. Iar ea a râs şi l-a muşcat de ureche şi el i-a zis au!, de ureche asta nu, să nu mă mai muşti, că mi-a rupt-o la interogatoriu Posteucă, caraliul. Apoi el s-a urcat pe ea şi a prins-o între coapse şi i-a zis acuma zboară şi ea i-a zis da, zbor, dar o fac singură, nu pot să te iau şi pe tine, că dacă încerc, ne prăbuşim amândoi şi ne omoară santinelele şi ne dau la groapa comună şi copiii rămân singuri, pe drumuri.

Cocoțoi (cu gura căscată): Şi cum a plecat femeia? (Dansatoarea execută un salt şi iese din scenă, pe la arlechin.)

Ţurel: În zbor.

Cocoțoi: În zbor …? În zbor, zici?

Ţurel: În zbor, da.

Cocoțoi: Şi ai putea să scrii toate astea? Ai putea să le scrii pe hârtie aşa cum mi le-ai spus mie?

Ţurel: Pot. (Cocoţoi păşeşte în afara liftului, face un semn spre pod şi liftul pleacă cu Ţurel, în timp ce eclerajul revine la normal, iar Cocoţoi scoate din haină nişte hârtii pe care le pune pe masa lui Geangu, care începe să citească, apoi se ridică.)

Geangu: (Cercetează hârtiile) Bă, Cocoţoi, tu ai viermi la creier? Cum vrei să cred balivernele astea? Te-ai tâmpit în aşa hal, încât îţi încâlceşte minţile primul bandit?

Cocoțoi: Tovarăşe comandant, bandiţii sunt în stare de orice. Ăştia lucrează şi cu dracul, aşa de lunecoşi sunt.

Geangu (răsfoind hârtiile): Bă, unde se întâmplă asta? În închisoare la Aiud, da? Şi unde la Aiud? Într-o celulă cu bandiţi păziţi zi şi noapte de gardieni, scoşi la raport de zece ori pe zi, număraţi din ceas în ceas, scobiţi şi în fund să nu ascundă nici măcar o gămălie de chibrit… ! Dacă asta se întâmplă cu adevărat, apoi s-a dus dracului şandramaua noastră cu tot cu noi… Adă-l, dracului, pe banditul de Urdea! Acum!…

Cocoțoi: L-am pregătit. (Strigând la pod) Barabanceo! Adu banditul! (Coboară liftul cu Barabancea şi Urdea, care păşesc în afara liftului.)

Geangu (către Hegheduș): Aha, pare obosit! (către Urdea) Ce ştii despre urmele care au apărut nopţile din urmă pe zăpadă, în curtea închisorii? De unde crezi că vin?

Urdea: Poate că e vreun câine. Sau vreo pisică.

Geangu: Dar de ce nu un popândău?

Urdea: Da, poate fi şi un popândău.

Geangu: Dar sunt urme de om, de bocanc.

Urdea: Nu ştiu ce să zic.

Geangu: Poate că-i nevastă-ta… Da, da, de ce nu ar fi nevastă-ta?

Urdea: Glumiţi?

Geangu: Nu glumesc.

Urdea: Nevastă-mea e la trei sute de kilometri de aici. Şi nici dacă ar deţine secretul deplasării ca vântul sau ca gândul, tot nu ar putea să vină … A divorţat de mine.

Geangu: Lasă, ştiu eu, e un divorţ formal, ca să nu aibă necazuri că are bărbat în puşcărie, la politici. Crezi că noi nu ştim? Aşa fac toate muierile voastre, ca să vă scape puii de năpârcă, pe care i-aţi prăsit, mama voastră de bandiţi …! Bă, ia zi, ce recunoşti din asta? (citind) „Ha, ha, a zis el şi o bâjbâia, o întorcea de pe o parte pe alta ca şi cum ar fi lucrat un aluat care se lăsa modelat. M-ai sleit, i-a spus el. Am auzit eu când i-a spus aşa. Iar ea a râs şi l-a muşcat de ureche şi el i-a zis au, de urechea asta nu, să nu mă mai muşti, că mi-a rupt-o la interogatoriu Posteucă, caraliul. Apoi el s-a urcat pe ea şi a prins-o între coapse şi i-a zis: acuma zboară şi ea i-a zis da, zbor, dar o fac singură, nu pot să te iau şi pe tine, că dacă încerc, ne prăbuşim amândoi şi ne omoară santinelele şi ne dau la groapa comună şi copiii rămân singuri, pe drumuri.” (după o înfruntare în tăcere, strigând) A-ha, deja îţi pregăteşti minciuna! (Urdea se retrage spre zid.) A-ha şi tu vrei să treci prin zid!… Spune, bă, despre cine e vorba în propoziţie? Nu spui? Te ascunzi? Te dai lovit? Te faci că plouă? Şi zi, cine mai umblă noaptea prin celulă … ? Nu cumva umblă dracul prin camerele voastre? Spune, măi, nu vine dracul la voi? Spune, măi, nu vi se înfierbântă capul de la închipuirile voastre de bandiţi care numai la fugă vă e gândul? … Numai la americani şi la cum să beliţi poporul ăsta vă e gândul! Bă, eu v-aş turna otravă pe nas, pe urechi, pe gât, să vă văd dracului întinşi pe jos ca râmele, ca limbricii … ! Şi ştii de ce n-o fac? Că sunt bun, bă! Sunt prost de bun! Adică mie îmi apar urme de paşi prin curte şi nu am murit cu niciun bandit de gât până acum? Adică mie îmi spune lumea că vă tolăniţi cu nevestele prin patul poporului şi nu am despicat pe niciunul? Bă şi dacă nu-i adevărat, tot trebuia să crape cel care e bănuit … ! Zi-mi, tu-ţi morţii mă-tii, cum vine, bă, nevasta la tine în celulă noaptea? Călare pe mătură? Mă faci să cred în dracul, care nu există? Să cred în bazaconii…? (către Cocoţoi) Ia-l şi du-l la izolare pe bandit! Dezbracă-l şi udă-l cu apă, bagă-i saramură în loc de apă, să bea. Crapă-i capul dacă se împotriveşte şi scoate-i de acolo căcatul cu care gândeşte şi cu care se încăpăţânează să ne înfrunte. (Cocoţoi îl înşfacă pe Udrea şi pleacă cu liftul.)

Scena 3.

(Intră gardianul Barabancea. Figură jovială. Fredonează ceva.)

Geangu: Nu pe bandiți ar trebui să-i strâng de gât, ci pe voi, mama voastră de tembeli! Barabancea, toarnă …!

Barabancea (scoţând din haină nişte hârtii): Bandiţii, tovarăşe comandant, sunt ca năpârcile care cum dau de un pic de soare, cum se răţoiesc la tine. Dar îi strângem noi cu şurubul, îi facem noi să se zvârcolească…

Geangu: Lasă balivernele. Spune-mi ce ai aflat!

Barabancea: Am anchetat patruzeci şi unu de bandiţi, i-am luat cu fulgi cu tot… Douăzeci şi patru sunt legume, nu mai sunt buni de nimic. Cincisprezece ar spune, dar nu au nimic de spus sau o fac pe-a interesanţii că îşi ţin gura închisă când îi întrebi de sănătate. Mai rămân doi, de la care am stors totul. Şi nu e lipsit de interes ceea ce au spus, am datele adunate aici.

Geangu: Urmele…! Să-mi spui dacă ai aflat de unde provin urmele. Asta mă interesează…!

Barabancea: Cred că am dat de un fir. Unul zice că urmele ar proveni de la un călugăr care a murit aici, anul trecut, unul Daniil şi care acum vine când are chef… (Geangu se uită la Hegheduș cu ochii măriți, cu gura căscată).

Hegheduș: Bun, să zicem că intră mortul, că vine în interior, că intră în puşcărie. De ce nu iese, de ce nu apar şi urmele de ieşire? L-ai întrebat acest lucru? Asta trebuia să îl întrebi…!

Barabancea: Ba da, l-am întrebat. Şi el mi-a răspuns că ar ieşi cu morţii care sunt scoşi dimineaţa din celule. Cică ar rămâne cu ei, până mor, să-i împărtăşească, să le aline suferinţa, să le închidă pleoapele.

Hegheduș (își lovește ceafa cu palma, zgomotos): … zda, mă-sii! Şi celălalt? Celălalt ce spune?

Barabancea: Pe celălalt l-am luat la pumni. E banditul Griban, care în civilie era popă la Alba Iulia şi a recunoscut într-un final …

Geangu: Ce a recunoscut?

Barabancea: Că la el vine… Da, la el vine.

Geangu: Cine vine? Spune, dracului odată…! Nu mă mai fierbe.

Barabancea: Maica Domnului vine! De la Maica Domnului sunt urmele, susţine banditul Griban. I-am strâns degetele în uşă ca să recunoască…

Geangu (trăgându-şi o palmă pe obraz, apoi rezervat): De unde sunt urmele? Cine viiineee?

Barabancea (privindu-şi hârtiile): Aşa spune banditul, că Maica Domnului vine…!

Geangu (urlând): … ’zda măăăă-tiiiii! (Barabancea fuge până la trapă, făcând semne disperate spre pod, de unde coboară liftul cu care va dispărea.)

Hegheduș (ridicând telefonul care a sunat prelung): Da. Să trăiţi!… (acoperind cu mâna receptorul pe care îl întinde lui Geangu) Şoavă! (Apare în scenă, de la arlechin, Şoavă cu aparatul telefonic în mână şi receptorul la ureche. Convorbirea telefonică e o confruntare directă cu receptoarele în mână.)

Şoavă: Dar voi acolo ce faceţi, sunteţi la pension? Nu v-au călărit încă bandiţii? Da, să le pregătiţi grătărel cu păstrămioară şi sălăţică … Bă, dar voi pe ce lume trăiţi? Bă, pe voi trebuie să vă belim întâi, apoi pe cârnaţii ăia de bandiţi care sug sângele poporului …! Dar eu te ţin de vorbă şi ei acum vă aşteaptă să le faceţi pătuţul, să le duceţi cafeluţa la pătuţ, să staţi capră, că poate au oarece pofte… Băăăă, spune-mi de unde apar urmele?

Geangu: Facem cercetări, tovarăşe colonel, ca să aflăm.

Şoavă: Cum, nu ai aflat încă? Faci cercetări? Dar ce …’zda mamelor voastre cercetaţi voi acolo? Vă cercetaţi cu degetul în cur, vă măsuraţi trînjii? Batalionul disciplinar ar fi pentru voi parfum de lăcrămioare… Bă, vă înşiraţi în genunchi lângă gard şi nu vă mişcaţi până nu prindeţi lighioana care ne înfruntă, care îşi bate joc de noi, de popor, de ţară…! Cum poţi tu dormi, când duşmanul de clasă nu doarme şi vă pune şi corniţe? Bă, dar poate că e Maica Domnului, mai ştii? De la Bucureşti însuşi dom’ miii-niiiis-truuu se interesează direct de caz şi eu ce să-i spun, că nişte incapabili, nişte beleşniţe, nişte gunoaie nu se interesează decât de huzurul lor? Ce să-i spun tovului ministru, că bandiţii sunt muţi şi nimeni nu-i poate face să vorbească?

Geangu: Chiar acum sunt anchetaţi toţi deţinuţii.

Şoavă: Ceeee? Abia acum îi anchetaţi? Dar până acum ce aţi făcut? Câţi au crăpat la anchetă? Niciunul? Bă, dar mă mut şi eu la voi, că acolo nu-i anchetă, acolo se iau interviuri pentru reviste de cucoane …! Domnu’ bandit, dumneavoastră vă puteţi deranja să vă adresez o întrebare? Domnu’ bandit, dumneavoastră nu aţi sesizat vreo mişcare prin curtea închisorii, în timp ce noi ne căcam pe noi de frica întunericului? Domnu’ bandit, dacă nu vă inoportunez, aş vrea să mă îndatoraţi şi pe mine cu un răspuns, că vă băgăm icre negre la prânz, câte două polonice de fiecare şi le stropim cu şampanie franţuzească …! Băăăăăă!

(Geangu scapă telefonul din mână, Hegheduș îl ia de jos şi îl duce la ureche, în timp ce Şoavă pune receptorul în furcă şi iese din scenă pe la arlechin.)

Hegheduș: Nimeni. A închis! La toţi gardienii şi la toţi şefii de la pază, le-am cerut să aducă rapoartele asupra sectoarelor, asupra fiecărei celule, asupra deţinuţilor. Aşa cum aţi spus, trebuie să adunăm fiecare firimitură de declaraţie, ca să aflăm unde este buba.

Geangu: Şi cum procedăm?

Hegheduș: Cred că ar trebui să-i ascultăm mai departe, e singura modalitate de a scoate ceva, apoi să adunăm firele. Că adevărul nu poate fi decât aici, în curtea închisorii, între bandiţi. Stăm o zi, stăm două, ascultăm tot, apoi tragem concluziile. Îi luăm la anchetat şi pe bandiţi. Le stoarcem tot ce ştiu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deşirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar să ştim că rezolvăm cazul.

Geangu: Nu a văzut nimeni nimic suspect astă-noapte?

Hegheduș: Nu, paza a fost postată regulamentar, bandiţii au fost supravegheaţi cu lumina în ochi, număraţi din juma’ în juma’ de oră. Nu a mişcat niciunul. Atâta doar că au crăpat doi bandiţi azi-noapte. Gardienii au fost prezenţi pe holuri în serviciu de patrulare clipă de clipă.

Geangu: … ’zda mă-sii!… Până la cinci diseară să avem rapoartele. Rapoartele să fie scurte, precise, la obiect. Fără baliverne, fără poezii de Alecsandri, fără cai verzi pe pereţi … Ai înţeles?

(Coboară liftul din care păşesc Cocoţoi şi Cămărăşanu.)

Cocoțoi: Tovarăşe comandant, banditul ăsta, din sectorul meu, Cămărăşanu, pare să ştie ceva, dar banditul nu vrea să vorbească decât la cel mai înalt nivel.

Hegheduș: Hai, spune!

Geangu: Ei?

Cămărășanu: Domnule şef, urmele din curtea închisorii sunt ale mele.

Geangu: Cuuum?

Cămărășanu: Nu ştiu cum fac, dar ies când vreau din închisoare. Spun o rugăciune, pe care am învăţat-o de la un părinte care a murit, Dumnezeu să îl ierte şi în momentul acela pot să fac ce vreau, nimic nu mă mai poate reţine.

Geangu: Ce rugăciune zici că spui?

Cămărășanu: Păi zic aşa: Doamne, Tu cunoşti pricina îngrijorărilor mele, ia-mă în palma Ta şi păzeşte-mă. Fii cu mine în fiecare clipă şi nu mă lăsa să alunec sau să mă poticnesc. Ţie îţi încredinţez viaţa mea şi fiinţa mea, sufletul meu şi tot ce am. Rămâi cu noi până la sfârşit şi dă sens vieţii noastre, pentru ca şi noi să rămânem în Tine şi să gustăm pacea şi biruinţa deplină în Împărăţia Ta. Amin

Geangu: Şi zici că dacă spui aşa ceva poţi să faci ce vrei?

Cămărășanu: Da, pot să fac ce vreau.

Geangu: Bun, spune acum rugăciunea asta a ta şi fă ce îţi trece prin cap. (Cămărăşanu închide ochii şi, murmurând face câţiva paşi.)

Cămărășanu (oprindu-se şi deschizând ochii): Da, acum am fost până în Rădăuţi, unde o am pe fiica mea cea mai mare, este bucătăreasă la restaurantul pieţei. Mă iertaţi că am întârziat, am stat şi am mâncat nişte jumări trecute prin hrean, îmi era poftă.

Geangu (după ce își dă o palmă, zgomotos; către Cocoţoi): E clar. (Cocoţoi îl ia pe Cămărăşanu, îi aplică niște ghionți şi pleacă cu liftul. Coboară liftul. Din lift ies Barabancea cu un deținut, evident slăbit)

Barabancea: Tovarăşe comandant, am mai găsit un bandit cu 42 la bocanci… Care are niște bocanci mai șmecherești, păstrați din civilie. Hai, banditule! (Mareş păşeşte în afara liftului.)

Geangu: Cum te cheamă?

Mareș: Mareş. Teodor Mareş … !

Geangu: De ce eşti închis?

Mareș: Nu ştiu… !

Geangu: Nimeni nu e închis degeaba aici, deţinut…! Poate că ai uneltit împotriva Statului şi a ordinii sociale…!?

Mareș: Nu, Statul mi-a furat mie casa, cariera, familia …! El a uneltit împotriva mea. Eu l-am slujit ca ministru, o vreme, el m-a sancţionat pentru că i-am fost loial.

Geangu: Bine, deţinut, să zicem că e aşa … Dar cum poţi să faci o lume nouă cu mentalităţi burgheze, învechite. Istoria se grăbeşte, nu are timp să aştepte până ce se conving toţi retrograzii de avantajele noului sistem politic. Mai degrabă sacrifici câţiva indivizi, decît să sacrifici un popor. Aşa cred… Uite, vreau să te întreb ceva. De ceva vreme, după cum ai auzit, sunt nişte urme ciudate prin curtea închisorii, unele vin de peste gard… Şi nimeni nu poate să spună despre cine este vorba, nu este semnalată nicio evadare, nu lipseşte nimeni la apel. Cum îţi explici acest lucru?

Mareș: Şi chiar dacă aş şti, cum vă imaginaţi că aş putea să-l demasc pe un semen…?! Niciodată.

Geangu: Măăă!… (Se apropie de Mareş cu pumnul ridicat, dar se opreşte, lăsând mâna jos.) Pleacă! (Cei doi gardieni îl înşfacă pe Mareş şi toţi trei pleacă cu liftul.)

Geangu: Aşa deci. Chiar dacă ar şti, nu ar spune…! Cine pupăza mamii lor se cred ăştia? Mă, îi legăm cu picioarele în butuci, să fugă cu butucul după ei. Îi băgăm pe toţi în lanţuri, mama lor de bandiţi. Îi belim de piele fâşie cu fâşie şi punem sare pe ei …! Şi atunci o să spună tot, tot, tot…! Da, s-a dus dracului binele! Numai adunătura asta de bandiţi e vinovată. Trebuie strânşi cu uşa, cu menghina, cu cleştele de testicule, să mărturisească, mama lor de bandiţi…!

Hegheduș: Da, dar sunt încăpăţânaţi…!

Geangu: … ’zda, mă-sii! (Ia nişte hârtii de pe birou. Citește cu voce tare:) „Suptsemnatul Moscaliuc Iurie, gardean la sect. 1 bandiţi, cam. 37-43, am anchetat 45 bandiţi şi am constatat că… deţinutul Gurii Lovin a fost iluzionist la circul de stat şi este posibil să fie la baza urmelor misterioase din incintă.” … ’zda mă-siii!… Iluzionist? … ’zda mă-siii! … Hegheduș!… Adu-l urgent la raport pe Moscaliuc ăsta!

Hegheduș (mergând la trapă şi privind spre pod): Liftul! (Hegheduș pleacă cu liftul.)

Geangu (formând un număr la telefon): … ’zda mă-siii!… Tovarăşe colonel? (Apare în scenă, de la arlechin, Şoavă cu aparatul telefonic în mână şi receptorul la ureche. Convorbirea telefonică e o confruntare directă cu receptoarele în mână.)

Şoavă: V-aţi trezit, ţucureilor? S-au sculat puişorii de bandiţi? Le-aţi dat lăpticul?

Geangu: Dar, tovarăşe colonel, lucrurile sunt serioase …

Şoavă: Serioase? De când? Am primit raportul de la voi asupra promenadei de noapte din închisoare? În închisorile de politici de la Gherla, de la Periprava, de la Piteşti, de la Muscel se discută acum despre un schimb de experienţă cu voi, ca să înveţe şi ceilalţi cum să-i respecte pe bandiţi. Aţi făcut un sindicat al bandiţilor, cu care să intraţi la negocieri?

Geangu: Tovarăşe colonel, tovarăşe colonel…

Şoavă: … Şi apoi, dacă ţara asta ar fi păzită aşa cum păziţi voi disciplina şi ordinea, apoi totul ar fi vraişte, comandante. Vraişte! Îi zicem banditului de la politici: Ce aşteaptă poporul meu de la mine? Să mă reeduc în spiritul marxism-leninismului… Dar oare m-am educat eu, gardian al ordinii şi al disciplinei, al noii realităţi pentru care au suferit şi au luptat generaţii după generaţii? Oare mi-am scos eu din minte acea drojdie a unui mental plin de convenţii depăşite, oare am eliminat piatra burgheziei din inimă? Că pe fundamentul ei am croit noi greşit o lume pe care o schimbăm greu, greu…

Geangu: Tovarăşe colonel, tovarăşe colonel…

Şoavă: Da, te ascult… (Liniște dinspre Geangu) Hai, despre caz. Despre caz voiai să-mi spui. Cazul vostru, cu urmele suspecte apărute în curtea penitenciarului, despre asta voiai să-mi vorbeşti, nu-i aşa?

Geangu: Da, da, cazul nostru…

Şoavă: Da, ştim, au apărut nişte urme în curtea închisorii. Era în data de 18 noiembrie, dacă ai uitat. De atunci au mai apărut de câteva ori …! Hai, spune cu cuvintele tale…! Uşurel. Aţi descoperit vreo sursă? L-aţi prins pe făptuitor? Nu te intimida, nu te pierde cu firea.

Geangu: Ancheta este în finalizare. Avem câteva piste.

Şoavă: De exemplu?

Geangu: E greu de explicat. Asta şi voiam, să ne mai îngăduiţi două zile, ca să avem un raport final. Atât, două zile.

Şoavă: Măi, dar să nu-mi veniţi cu explicaţii şi raportări de genul că Maica Domnului a fost…! Sau că a fost vreun sfânt rebel care s-a cherchelit cu vinul de împărtăşanie şi a sărit gardul la deţinuţi. Sau că a fost vreo muiere nesătulă care a venit să-şi facă mendrele. Dacă veniţi cu din astea, vă împuşc cu mâna mea, ai auzit? Vreau un bandit sau un gardian. Poţi să te autodenunţi ca să finalizăm cazul. Că nu anchetăm fantome şi spiriduşi. Nu băgăm la bulău pe Făt-Frumos şi pe Ileana Cosânzeana, bă! (Şoavă pune receptorul în furcă şi iese din scenă pe la arlechin în timp ce Hegheduș păşeşte din liftul care urcă imediat la pod.)

Hegheduș: Tovarăşe comandant… (sughiţând) Ghiiiiuâţ!… Moscaliuc a murit de două luni… Ghiiiiuâţ!… De aprindere de plămâni… Ghiiiiuâţ!…

Geangu: Şi atunci, cine … ’zda mă-sii a scris raportul?

Hegheduș: Ghiiiiuâţ!…

Geangu: E o mână criminală, sigur!

Hegheduș: Gâhâiiiţ!

Geangu: Cineva ne sabotează din interior…!

Hegheduș: Uhâââţ!

Geangu: Şi îşi bate joc de noi, de sistem, de partid, de popor…!

Hegheduș: Guhâţ!

Geangu: Măăă, duşmanul de clasă nu doarme! Nu doarme!

Hegheduș: Guhâţ! (Întuneric)

Geangu: Numai că altcineva a scris raportul în numele lui. Dar cine?

Hegheduș: Guhâț! (Ies din scenă. Întuneric.)

ACTUL 2

Scena 1

Geangu și Hegheduș sunt la biroul lor. Hegheduș, în picioare, îi pune în față să semneze certificatele de deces ale deținuților, de peste noapte. Pare să fie o preocupare plăcută pentru cei doi. Hegheduș are în față și dosarele cu activitatea ”infracțională” a deținuților decedați.

Geangu: – Când semnez certificate de deces, parcă este ziua recoltei. Adun din ce am semănat. Un bandit mort este un bandit câștigat cu adevărat pentru cauză. Parcă așa am învățat la școala de cadre…? Atâta bucurie mai am și eu în locul ăsta. Buuuun. Ce avem noi aici?

Hegheduș: – Marfă. Marfă. Cinci bucăți. Primul? Calapăr Gore. Angrosist de cereale din Brăila. Un bandit care a scufundat intenţionat o barjă cu grâu în Dunăre, doar ca să nu ajungă grâul pe mâna clasei muncitoare, care trebuia, în opinia lui, înfometată. A primit iniţial unsprezece ani de închisoare, care au fost sporiţi la şaptesprezece, deoarece banditul a declarat la aflarea sentinţei că nu îşi regretă faptele şi că, dacă ar fi fost în libertate, ar fi dat foc tuturor depozitelor sale de grâne, numai să nu ajungă în mâinile puturoşilor.

Geangu: Ce scârțar! Cât a rezistat în închisoare?

Hegheduș: Numai șase ani. A rămas dator cu unsprezece ani …! Și aici, bandit, s-a scos mai repede. Dar dacă tot a manevrat munți de grâu, măcar a murit de foame. Buuun! (Trântește dosarul și răsfoiește altul).

Geangu: Următorul?

Hegheduș: George Pascu. Ăsta a fost avocat, a apărat în instanță un grup de legionari închişi prin anul 1941. El spusese că nu‑şi făcuse decât datoria de avocat, dar să aperi nişte elemente declasate nu‑i de ici, de colea, oricum te contaminezi de ideile lor. Când umbli cu rahatul nu poți spune care este partea curată, nu este așa? A murit de inimă. De inimă rea, probabil.

Geangu: O porție de arpacaș mai puțin, de la gura poporului.

Hegheduș: Ei, da…! Eeee, aici avem un popă. Un călugăr, Dimitrie Bogoslov, zis Daniil, cu nume de scenă. Să vezi ce poveste are ăsta, bandit mare …! Popa ăsta era ceva călugăr la o mănăstire de pe lângă Râmnicu Vâlcea. Și ce face, popălăul? Un soldat neamț rămâne de căruță, în urma frontului. Ăsta, popa, îl ia pe neamț lângă mănăstire, îl îmbracă în haine negre, fără să anunțe autoritățile și îl învață să o facă pe-a surdo-mutul, ca să nu se prindă lumea. Numai că, la o percheziţie la mănăstire, când acest Daniil tocmai încasa nişte şuturi în coaste ca să lase organele de miliţie să verifice în beci şi în magazie, dacă nu era ceva suspect, neamţul surdo‑mut se trezise şprehăind: Sir, bitte nicht schlagen mein Freund…! Adică, nu dați în fratele meu. Sau cam aşa ceva. Îi săltară pe amândoi. Neamţul a ajuns pe mâinile sovieticilor eliberatori, călugărul a înfundat puşcăria.

Geangu: Nu despre acest Daniil circulau tot felul de poveşti prin închisoare, una mai năstruşnică decât alta? Că răspândea în jurul lui miros de busuioc…! Cum să miroasă a busuioc, când se ştie că bandiţii nu miros decât a mort?

Hegheduș: Daaa…! Se mai spunea că vindecase cu o fiertură de paie nu ştiu câţi alţi bandiţi bolnavi de ulcer! Că şi gardienii apelau pe ascuns la tot felul de închipuiri ale acestui individ infestat de misticism, care susţinea că putea, cu o rugăciune, să oprească ploaia sau să o pornească.

Geangu: Și o oprea?

Hegheduș: Naiba știe!

Geangu: Cauza decesului?

Hegheduș: Greu de spus… La cele cincizeci de kilograme ale unui ins de un metru optzeci şi cinci, a fost dificil să stabilească care organ funcţiona normal. Doctorul i-a trecut la cauza morții congestie pulmonară, întrucât înainte de a muri tuşise de câteva ori. Bandit …! O, aici …! (Voce marțială) Ve-ni-a-min Ro-gu-me- te! Ăsta a fost ministru în guvernul Goga, a fost în echipa de negociatori a guvernului Antonescu la discuţiile cu Hitler privind soarta României de după război. Brrr! Bandit mare! Ăştia duc pe conştiinţă păcate mari, e mai bine să scapi de ei din puşcărie…! Cauza decesului? Diabet. Şi gută. Boli boiereşti. Un mare bandit! Cale sprâncenată, moşule! (Geangu semnează certificatul, dar cu o grimasă de dezgust pe față, ca și cum ar fi ceva microbi pe foaie). A, uite-l şi pe poetul nostru…! Scripcaru Raţ George. Vârsta? 37. Cauza decesului? Degeaba a scris doctorul că a murit de congestie pulmonară şi stop cardio‑respirator, că ăsta sigur a murit de sifilis.

Geangu: Pe ăsta mă-sa l-a băgat la pușcărie, nu este așa?

Hegheduș: Chiar mi-era simpatic, să știți…! Era ca un fluture lipit de sticla de lampă. Da, maică-sa l-a băgat la pușcărie. Ea l-a turnat la securitate că vrea să fugă din țară. Naiba știe, dacă voia să fugă cu adevărat, că era șui cu totul. Cică sifiliticul ăsta se îndrăgostise de o pianistă, scrie la dosar, una Sara Breinstein, care, să vezi poveste, avea 82 de ani. Babă! Și mai avea asta o fabrică de scobitori și un șir de magazine de bijuterii pe Corso. Ăsta, sifiliticul, era orb însă se jura că iubita lui îşi dădea jos, în momentele de împreunare, armura bătrână şi se preschimba într-o jună de 20 de ani. Bazaconii! Făcea vrăji? Posibil. Era vrăjită? De ce nu? O vreme, lumea a zis că băiatul este interesat de averea babetei. Da, de unde? Când Statul i-a naționalizat fabrica, magazinele și vila de la Șosea, nebunul se zbate și găsește o mansardă în care se mută cu baba. Aşa o poveste de dragoste mai rar. Numai că mama lui George, o femeie cu capul pe umeri, croitoreasă la nişte ateliere nou-înfiinţate la Griviţa, nu se împacă deloc cu ideea că băiatul ei se încurcase cu o femeie mai bătrână şi decât bunică‑sa. De aceea, după ce o ameninţase pe babă cu o chelfăneală zdravănă, spunându-i că o să‑i facă praf peruca aceea care mirosea a mort, după ce încercase să‑şi izoleze băiatul, se prezentase la noua Securitate, care acţiona şi la atelierele unde lucra, şi făcuse un denunţ prin care susţinea că Sara şi băiatul ei, George, voiau să fugă din ţară. Că ea aflase de plan de la băiatul ei, care i se destăinuise.

Geangu: Noroc că mai avem instituții în țara asta, să ne apere și de gărgăuni …! Și? Hai că-mi place povestea …!

Hegheduș: Normal că au fost arestați amândoi. Cum să n-o crezi pe mama sifiliticului? Babeta, pianista, nu a rezistat decât două zile la anchetă şi îşi dădu sufletul în arestul din Rahova. Ultimele ei cuvinte, se zice, ar fi fost: „Adio, răţoiul meu drag…!“. Ce este cu acest rățoi aici? Este porecla lui, pe el îl cheamă Raț. De aici, porecla. 

Geangu: (Frecându-și mâinile) Și…? Și…? Mor de curiozitate.

Hegheduș: Pe fraier l-au anchetat vreo două zile, dar când a auzit că i-a murit babeta, a devenit cooperant și a recunoscut tot ce i se punea în cârcă. Mamă-sa, degeaba a umblat apoi pe la tot felul de instanțe, să își scoată copilul, că nu a mai băgat-o nimeni în seamă. A murit și ea în gară la Aiud, din câte se pare.

Geangu: Și ăsta cum a murit?

Hegheduș: A înghițit niște var, ca să facă temperatură, ca să scape de corvezi, că era slab ca dracul. A făcut temperatură, ce e drept, numai că nu a rezistat la tratamentul contra febrei, adică două găleți de apă cu gheață în cap. I-a trecut fierbințeala de tot.

Geangu: Știi, uneori sunt capabil și de milă…! Deși, mila nu este în fișa postului. De ăsta, chiar mi-e milă…! Oameni care n-au talent să trăiască…

Hegheduș: Uitați ce mai scrie aici … Puah! Uite la ce l-a dus mintea pe poetul nostru. La dosar este și o poezie scrisă de sifilitic, care sună cam așa: „Fetelor, ţineţi‑vă pizdele la mare preţ,/ Băieţii toată ziua visează la ele,/ Nu vă lăsaţi încălecate pe degeaba/ Ei mai degrabă ar vrea o pizdă/ Decât o călătorie spre stele…“. Mă iertați, așa scrie, așa citesc.

Geangu: Lasă, că doar n-o să roșesc acuma la toate tâmpeniile scrise pe garduri. Mai are și altele?

Hegheduș: Nu, nu mai are aici și altceva.

Geangu: Păcat …! Bun, adu-l pe iluzionist!

Scena 2.

(Sala de anchetă. Gri-cazon. Trei marmite cu apă. Un birou din scândură vag geluită)

Geangu: (Liftul coboară, aducându-i în scenă pe Gurii Lovin, Barabancea şi Cocoţoi) Gurii Lovin?

Gurii Lovin: Da.

Geangu: Gurii Lovin, de ce eşti închis? Bandit, bandit, nu-i aşa?

Gurii Lovin: Da, dom’ şef, bandit.

Geangu: (Studiază un dosar) Văd că ai încercat să treci la inamic, că ai vrut să fugi peste graniţă, că ai agresat un înalt comisar sovietic… Grav, grav.

Gurii Lovin: Da, dom’ şef, am greşit, acuma îmi ispăşesc pedeapsa.

Popoiu (responsabilul cu educația ideologică, venit de la Centru): Gurii Lovin, observ că sistemul de reeducare asigurat de cadrele noastre a dat rezultate şi că eşti pe drumul cel bun. Un bandit care îşi recunoaşte vinovăţia este pe jumătate recuperat pentru societate, poate să se încadreze între oamenii oneşti ai naţiei noastre.

Gurii Lovin: Aşa cred şi eu.

Hegheduș: Dacă ar fi să repetăm trecutul, ai mai face ce ai făcut?

Gurii Lovin: Nu, nu aş mai face greşelile pe care le-am făcut.

Geangu: Am tot spus că mai degrabă îndrepţi un fir de păr creţ, tot înmuindu-l în gură, decât să îndrepţi un bandit din aceştia ….! Dar uite, banditul Gurii Lovin demonstrează că eforturile noastre dau roade. Care este profesia ta din civilie, Gurii Lovin?

Gurii Lovin: Artist. Artist de circ şi de teatru. Dar asta a fost demult.

Geangu: Ei, dar societatea noastră are nevoie de artişti, ai să revii la circul nostru de stat, avem teatre în care se joacă arta adevărată pentru popor.

Gurii Lovin: Da, dar ceea ce făceam eu nu cred că mai are căutare. Făceam numere de magie la circ, îi înşelam pe oamenii muncii cu trucurile mele. Acum sunt conştient de asta. Făceam artă decadentă, dom şef.

Geangu: Şi ce magii făceai tu, Gurii Lovin?

Gurii Lovin: Orice i se părea imposibil omului. Făceam să plutească cărţile de joc singure prin aer. Făceam să dispară eşarfele doamnelor şi papioanele domnilor, dacă aceştia îngăduiau…

Popoiu: Ah, eu am fost la circ, în copilărie. La Turnu Severin veneau vara trupe de circ din Serbia şi Croaţia, de la Bucureşti şi din Sofia. Am asistat de multe ori la reprezentaţii cărora nu le-am găsit vreodată o explicaţie. Dar erau fascinante. Uite, ai putea acum să faci un truc? Ceva simplu, desigur, având în vedere condiţiile…

Gurii Lovin: Nu ştiu, e greu. Nu am mai făcut aşa ceva de multă vreme, îmi trebuie spaţiu, concentrare, un medium bun. Îmi trebuie exerciţiu.

Popoiu (scoţând o batistă şi punând-o pe palmele deschise): Hai, unul simplu. Fă să dispară batista asta. (Lovin face nişte pase, privindu-i insistent pe toţi. Aceştia îşi fixează privirile pe batistă. Batista dispare din mâna lui Popoiu. O exclamare generală de uimire! Pocneşte din deget, indicându-le un punct spre care se deplasează şi unde scoate batista, o desface şi, fluturând-o, mergând tot timpul pe vârfuri, o aşează în palmele lui Popoiu, şi revine la locul său. Hegheduș rămâne cu gura căscată. Barabancea îşi face cruce, Cocoţoi ia o poziţie de luptă, Popoiu, punând batista în buzunar, aplaudă.)

Popoiu: Cum ai făcut? Te rog să-mi spui cum ai făcut. De o viaţă mă urmăreşte misterul acestor trucuri.

Gurii Lovin: Nu ştiu, nu aş putea să explic cum fac, pentru că nici eu nu ştiu. Le fac pur şi simplu. Ca şi cum ai întreba un miriapod cum mişcă cele o sută de picioare… Ţi-ar spune că mişcă întâi pe primul din dreapta, apoi pe primul din stânga, apoi pe al doilea din dreapta, apoi pe al doilea din stânga… şi aşa mai departe, până la o sută. Dar la capătul numărătorii absurde nu ar mai fi capabil să meargă. Sau mai simplu, un biciclist. Dacă se întreabă cum de-l ţin două roate subţiri în echilibru, se prăbuşeşte. Aşa şi cu aceste trucuri, le fac fără să ştiu să le explic. Am exersat, aşa le-am învăţat.

Geangu (desfăcându-şi haina): Uite, dacă făceai să dispară papioanele domnilor, fă să dispară şi cravata mea de la gât. Să văd dacă poţi… (constatând că nu are cravată) Măi, să fie, am uitat să mi-o pun.

Gurii Lovin: Cred că aveţi cravata în buzunarul de la pantaloni. (Geangu scoate din buzunar o cravată cu trei noduri.)

Geangu (după un moment de tăcere, înghițind în sec, sugerând că nu mai are aer): Mi-e sete! (Carafa cu apă şi un pahar pornesc prin aer și se așează în mâinile lui Geangu) … ’zda, mă-sii! (Hegheduș aplaudă frenetic, Brabancea îşi face cruce, Cocoţoi se lipeşte de perete, Geangu lasă încet carafa şi paharul pe birou.) … Am văzut că poţi să faci lucrurile să dispară, că poţi să transporţi prin aer un vas plin cu apă, dar ai putea să descui o uşă încuiată cu cheia? Hai, că sunt şi eu curios, am şi eu curiozităţile mele.

Gurii Lovin: Puteam. Nu mai știu acum… (Geangu se apropie de uşa fişetului metalic, o încuie cu o cheie, pe care o pune în buzunar. Lovin face o pasă, mai multe, apoi se apropie de fișet și deschide ușa acestuia. Barabancea îşi face cruce, Hegheduș şi Cocoţoi aplaudă. Portretul lui Regelui Mihai se preschimbă în cel al lui Carol al II-lea.)

Geangu: Dacă ai aşa calităţi, cum de ai ajuns în închisoare?

Gurii Lovin: Nu ştiu, nu am folosit niciodată calităţile mele decât ca divertisment. Nu le-am folosit niciodată în scopuri personale, altele decît cele artistice. Nu sunt un circar, sunt un artist, domnilor! (Tăcere.)

Hegheduș (aşezându-se la birou): Ce să scriu în procesul-verbal?

Popoiu: Consemnează tot, e un moment istoric. Să văd eu de aproape așa ceva, nu mi-am imaginat niciodată …!

Hegheduș: Da, da. Notez tot. Tot. (scriind) „Deţinutul Gurii Lovin cu numărul de identificare 3769, încadrat la tulburarea ordinii de stat, tentativă de trecere frauduloasă a frontierei şi atac la un comisar sovietic, recunoaşte faptele pentru care a fost închis şi le regretă. De meserie artist de circ, la anchetă a făcut să plutească batista tovarăşului Popoiu (Face o pauză, se uită la frazele scrise, se uită la cei de față, apoi dă din mână a lehamite, adică nu-și bate capul). Apoi a făcut să dispară cravata tovarăşului comandant Geangu. A făcut să plutească o carafă cu apă şi un pahar, înainte şi înapoi, până la tov. comandant Geangu. Apoi a descuiat uşa de la fişetul metalic fără să atingă cheia…”

Barabancea: Poţi tu, Gurii Lovin, să transformi apa în vodcă?… (Tăcere.) Poţi sau nu poţi?

Lovin: Pot. Cred că pot. Deși nu este simplu.

Barabancea: Ca la Cana Galileea?

Lovin: Ca la Cana Galileea, dacă ziceți.

Geangu: Aduceţi vasele cu apă! (Barabancea, Cocoţoi şi Hegheduș pun trei marmite în centrul scenei. Gurii Lovin face câteva pase deasupra apei.)

Lovin: Luaţi acum un pahar şi daţi-i domnului şef să guste. (Hegheduș umple un pahar sau o cană de tablă şi îl/ o întinde lui Geangu.)

Geangu: Dar cât de curată şi de gustoasă e vodcă asta! Nu are nimic din gustul de petrol al vodcii din comerţ! (Barabancea, Cocoţoi şi Hegheduș iau câte un pahar pe care fiecare şi-l umple.)

Barabancea: Nu am băut aşa vodcă în viaţa mea!

Cocoțoi (gustând un pahar din altă marmită): E la fel! Mamăăă! Și ce multă vodkă avem!

Hegheduș: La aşa băutură fină, ne-ar trebui ceva de mâncare. (Se uită cu speranță spre Gurii Lovin, numai că acesta nu are nicio reacție. Scoate din sertarul biroului o bucată de slănină şi un cuţit. Toţi beau şi mănâncă fâşii de slănină. Toți îl îndeamnă pe Gurii Lovin să bea din cană, ca să se convingă că nu este ceva necurat la mijloc. Geangu îi face semn lui Cocoţoi să pună marmitele în spatele biroului său.)

Geangu (într-un aparteu cu Lovin): Măi, Gurii Lovin, vreau să te rog ceva. Ești bandit, dar unul care este pe cale să se îndrepte… Ştii, superiorul meu, colonelul Şoavă, se poartă absurd cu mine. Vreau ca la prima lui vizită în penitenciar să mă răzbun cu ajutorul puterilor tale. Ce zici?

Lovin: Nu știu, dar cred că aș putea să vă ajut. Mă întreb dacă se cade …!

Geangu: Şi cum o să faci?

Lovin: Nu ştiu, domʹ șef. Odată, în 1945, la teatrul lui Tănase am rupt biletele la intrare şi le-am subtilizat curelele de la pantaloni ofiţerilor ruşi care se îngrămădeau la reprezentaţie. Când s-au ridicat ei în picioare, ca să aplaude pe dansatoarele dezlănţuite după un french cancan, toată lumea a putut să vadă cum le cădeau nădragii nefericiţilor rămânând în chiloţii gri, cazoni. A fost un hohot general.

Geangu: Ha! Ha! Ha!… Şoavă cu pantalonii căzuţi în vine, în timpul unei inspecţii prin închisoare! Ar fi teribil!

Hegheduș (într-un aparteu cu Barabancea): De unde ştii tu, Barabancea, de Cana Galileea?

Barabancea: E-hee! Păi, eu am fost zece ani preot într-un sat din Vaslui.

Hegheduș: Şi cum te-ai vindecat de misticism?

Barabancea: M-au caterisit, cică, pentru viol.

Hegheduș: Dar măcar era frumoasă tipa?

Barabancea: Aici e buba, n-a fost vorba de nicio tipă… ! (Vrea să îl ciupească de obraz pe Hegheduș, acesta se trage speriat într-o parte și se uită în jur, să vadă dacă a observat cineva gestul)

Geangu: Stop! Toată lumea improvizează vizita în închisoare a lui Şoavă! În rolul lui Şoavă, Hegheduș! E-xe-cu-ta-rea! Vizita începe de la poarta penitenciarului. Şoavă intră nervos, nici nu dă bună ziua. (Hegheduș se execută şi mimează.) Dintr-o dată prin curtea închisorii încep să plutească ciorapi puşi la uscat în curte, izbindu-l fiecare peste cap pe Şoavă. (Îşi descalţă ciorapii cu care îl loveşte peste cap pe Hegheduș, apoi se încalţă la loc.) Acesta se enervează şi cere să vină de urgenţă Geangu.

Hegheduș: (Mimând pe Șoavă, figură marțială) Imediat să vină Geangu la mine!

Geangu (Luându-i cravata lui Hegheduș, fluturând-o prin încăpere şi agăţând-o de fişetul metalic; apoi o ia tacticos şi i-o dă lui Hegheduș.): Eu mă apropii calm, cu pasul măsurat. Dintr-o dată cravata kaki a lui Şoavă începe să plutească prin curte, după care se agaţă în sârma ghimpată de la gard. Şoavă priveşte uluit această scenă, în timp ce eu fac semn cravatei să coboare, o iau în palmă şi i-o întind lui Şoavă. Şoavă este nervos şi de nervi cheamă la raport pe toată lumea prezentă în penitenciar.

Hegheduș: Geangule, la raport toată lumea prezentă în penitenciar! Și guguștiucii, la raport. Și șobolanii. Tot ce mișcă …!

Geangu: Numai că în acel moment i se desface cureaua la pantaloni şi aceştia îi cad în vine. (Hegheduș îşi desface cureau, lăsând pantalonii să-i cadă. Toţi râd şi aplaudă. Râsetele sunt nechezături, la un moment dat. Se tăvălesc pe jos) Bravo, Hegheduș! Bravo! (Barabancea vine şi-i ridică foarte lent pantalonii lui Hegheduș, care îl prinde de mâini, încercând să-i grăbească mişcarea. Toți își umplu cănile cu vodkă și beau ca pe apă.)

Geangu (Geangu îl ține pe după umeri pe Gurii Lovin. Au cănile cu vodkă în mâini, beau din când în când) : Hai să-ți spun una pe care o spun greu altcuiva: să ştii că eu urăsc acest loc. Îl urăsc! Da. (Bea cu sete din cana cu vodcă) Eu sunt bun în adâncul sufletului meu, dar fiindcă nu sunt înţeles, mă comport uneori mai dur. Am să te rog pe tine, de astă dată, să mă ajuți. Să recunoști că tu ai făcut urmele de pe zăpadă, cu talentele tale de iluzionist, ca să ies din belele și să dau o palmă lui Șoavă. Ăsta, Șoavă, este o bestie. Merită o lecție. Numai tu mă poți ajuta să i-o dau. O să îți fiu recunoscător, ai să vezi.

Gurii Lovin: Dom șef…, dom șef, nu sunt demn de atâta încredere …!

Geangu: Lasă, bandit bandit, dar om, în final. Stai să îți spun, când eram pe front, ofițer și luptam în Est, eu am considerat din prima ca injust războiul contra fraţilor din uresese, așa că am dezertat. Am luat-o înaintea istoriei, pot să zic. M-am ascuns într-o pădure, și acolo, ce să vezi, am dat peste un neamț, care dezertase și el din armata lui. Sau se rătăcise? … zda, mă-sii! Că eu nu șprehăiam în nemțeasca lui, el nu gavarea în româneasca mea! Dar am dat la pace, din prima, am împărțit pâinea și conservele câteva zile. Ca să ne încălzim, am dormit și spate în spate, învelindu-ne cu frunze. Ei, noi nu știam cum merge treaba, dar românii întorseseră armele împotriva nemților, între timp. Când ne-au prins, eu am susținut sus și tare că am refuzat să lupt contra fraților sovietici, așa că m-au trimis la primul batalion de români, pe când pe neamț l-au luat și l-au dus, naiba știe unde. Prizonier pe undeva. Dar ce vreau să zic, în condiții extreme, omul se adaptează. Crezi că, dacă ar fi un cutremur și ne-ar prinde sub dărâmături, aici, nu am putea dormi și aici, spate în spate, gardieni cu deținuți? 

Gurii Lovin (privind jur, împrejur, cu precauție): Dom șef, crezi că mie îmi place locul ăsta? Cum să-mi placă, ce-s masochist? Nu-mi place, dar trebuie găsite mijloace să faci suportabilă orice situație. Că dacă te plesnește caraliul, tu te gândești că ești la o petrecere cu prietenii, și când el îți mută falca, tu tocmai întinzi mâna după o porție de icre peste care a fost presărată ceapă și puțin piper. Când îți sare borșul pe pereți, tu tocmai sorbi dintr-un pahar de vin franțuzesc… De asta, dom șef eu mi-am făcut o familie și am luat-o cu mine. De dimineața până seara și de seara până dimineața mă ocup de îngrijirea ei, îmi asum responsabilitățile…

Geangu: Cum adică? Cum, ai familia cu tine? Ai făcut vreo scamatorie, ceva, ca să nu observe nimeni? Adică tu ai familia cu tine aici, în închisoare? Și ce înseamnă această familie, de care zici?

Gurii Lovin: Dom șef, e un fel de a spune, este o familie mentală. Dar este la fel de responsabil pentru mine, nu am o clipă în care nu mă ocup de toate cele necesare. Când ai doi copii și o nevastă frumoasă, ai multe griji.

Geangu: Mi se încâlcesc mințile. Hegheduș, mai toarnă aici! Și pune-i și banditului. Că tocmai face mărturisiri complete. Toarnă-i ca să toarne…!

Gurii Lovin: Dom șef, dom șef, eu sunt născut la Kiev, mama mea era româncă, din Cernăuți. De la ea am învățat românește. La Kiev eram iluzionist la Circul de Stat, numai că la un moment dat am vrut să ajung la Paris, la un circ mai mare. Drumul spre Europa trece prin București, pentru cei din Est. Așa că am ajuns la București. Aici, căutând ceva de lucru, am cunoscut o femeie, vedeta Teatrului lui Constantin Tănase. Numele ei de scenă era Carmencita. Întâlnirea cu ea m-a electrocutat, nu alta. Așa că, m-am prezentat la patron și m-a angajat și pe mine… Iluzionist.

Geangu (sorbind din cana cu vodkă): Am mai spus-o eu, între bandiți sunt și ființe demne de atenție.

Gurii Lovin: Da, dom șef, de aici mi s-a tras totul. După insurecție, ofițerimea sovietică a înlocuit ofițerimea germană din București. La primul spectacol, Constantin Tănase face imprudența să interpreteze un cuplet care suna cam așa:

„Rău era cu der, die, das

Da’‑i mai rău cu davai ceas

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie“.

Mai departe, ce să zic? La spectacol asistase și comisarul politic, temutul Alexandr Simionenko care a interzis pe loc lui Tănase să mai evolueze pe scenă. Numai că actorul nu se astâmpără, a doua zi iese din nou în fața publicului. Era îmbrăcat într-un palton mai mare cu câteva numere. Pe gură îşi lipise o bucată de pânză albă. Și-a dezvelit braţele, care erau pline de ceasuri. Apoi și-a descheiat paltonul și s-a putut vedea că pe pieptul descoperit trona un ceas mare, cu pendulă. Când aplauzele și hohotele de râs au încetat, Tănase și-a dezlipit pânza de pe gură și a spus cu subînțeles, arătând spre ceas: El tic, eu tac, el tic, eu tac…!

Geangu: Mare bandit, actorul ăsta! Și a scăpat așa, nepedepsit? L-aș fi împușcat pe loc!

Gurii Lovin: Aici e aici. Nu a scăpat. Numai că eu, la un semn al actorului, am făcut să cadă din tavan ceasuri elvețiene, scumpe. Cădeau ca nucile, toată lumea și-a burdușit buzunarele. La ieşire toată lumea a descoperit că se pricopsise, de fapt, cu capace de bere „Luther“ sau „Dreher‑Haggenmacher“. Ziua următoare actorul a făcut o congestie pulmonară de la o bere băută prea rece și a murit.

Geangu: …zda mă-sii! A primit ce-a căutat. L-a mâncat undeva?

Gurii Lovin: Prea părea totul cusut cu ață albă, așa că mi-a intrat în minte că actorul a fost pedepsit pentru ploaia de ceasuri pe care o declanșasem eu. Așa că am cerut o audiență la comisarul sovietic…

Popoiu (cu gura căscată): Te-ai dus în gura lupului?

Gurii Lovin: Da, m-am dus la întâlnire însoțit de Carmencita mea. Că așa am crezut că este civilizat. A fost o masă pe cinste, la Gambrinus. Acolo am descoperit că toți trei știam rusește, Carmencita mea era născută de fapt la Bălți și se numea de acasă Iulia Panamarenko. Am început masa cu vodkă și cu pateuri franțuzești. Am continuat cu șnițel vienez, iar la desert am mâncat blinii rusești. Am băut șampanie. Multă. Între două pahare de șampanie luam câte un intermezzo de vodcă. Noroc! Spasiba! Pentru frumuseţea dumitale! Pentru sfârşitul războiului! Pentru frăţia romano‑sovietică! La miezul nopții cântam toți trei în rusește Baikalul cel sfânt, acompaniaţi de un violonist apărut ca din pământ la masa noastră. A fost strașnic. Numai că a doua zi Carmencita a fost să ia prânzul cu comisarul sovietic la restaurantul Ambasador. A treia zi a refuzat să mă mai vadă, avea dureri de cap. (Cât povestește se face o liniște mormântală. Toți privesc cu ochii măriți de curiozitate. Eventual, în surdină cântecul Baikalul cel sfânt, în rusește)

Cocoțoi: Ha, ha, ha …! Așa au muierile dureri de cap, când le umblă altul prin minte. La a mea i-am scos gărgăunii din cap cu cleștele. Acum joacă pe sârmă!

Hegheduș (răsfoind dosarul): Dar văd aici, bandit, că ai vrut să omori pe comisarul politic sovietic. Ai sărit gardul la locuința sa din București înarmat cu un pistol și cu o baionetă de război. Chiar voiai să-i faci felul?

Gurii Lovin: Nu voiam să îl omor, dar eram orbit de furie, că îmi luase iubita, femeia pentru care am rămas la București.

Hegheduș: Apoi, văd aici, că ai încercat să treci granița spre Serbia, te-au prins soldații noștri. Băăă, ce minte încuiată!

Gurii Lovin: De fapt, eu voiam să ajung la Viena, acolo se refugiase femeia mea, trecută peste graniță de același comisar sovietic. Așa am devenit dușman al poporului și am primit douăzeci și cinci de ani de închisoare. Ce treabă aveam eu cu poporul?

Barbancea: Bandit, de aici de la pușcărie mai scapi, dar dacă te însurai cu aia, nu mai scăpai pe viață …! Zi bogdaproste!

Gurii Lovin: Am calculat și eu, să știți. La arestare aveam douăzeci și opt de ani. Am primit douăzeci și cinci de ani de pușcărie. Chiar dacă nu aș avea nicio amnistie, la cincizeci și trei de ani aș fi liber, aș fi încă în putere ca să o caut pe Carmencita mea. Și am în minte ce îmi spunea actorul, la un moment dat: Idealurile se aseamănă cu stelele – nu poţi ajunge la ele, în schimb te poţi orienta.

Barabancea (sfredelind cu degetul la creier): Ai ceva minte, dar nu toată-i bună! Pentru un fund de muiere faci tu toată tevatura asta? Băăăă, pușcăria este pentru tine spital de binefacere. Te face sănătos. Zi bogdaproste că te-au închis la timp, că altfel erai internat la nebuni.

Geangu: Și zi, cum este cu familia ta din pușcărie? E tot o probă de nebunie…?

Gurii Lovin: Cum să fie? Ca orice familie, reală sau doar imaginată. Ne-am stabilit definitiv la București. Avem doi copii, Grigoruță și Maria. Grigoruță este un zdrahon de băiat, îl pregătim să se facă medic. Carmencita nu e prea de acord, ea ar vrea să îl vadă violonist, să fie cântăreț renumit, să ridice sălile în picioare la o simplă apariţie. Dar nu, pentru bărbați mie îmi plac meseriile bine definite. Punct. Am hotărât. Iar Maria, care este tare firavă, cu un ten alb, cu o privire mereu speriată, este de fapt puternică, frumoasă și inteligentă. Eu vreau să se facă pictoriță sau actriță. Mamă-sa o vrea medic sau soție de diplomat. Așa văzuse ea că arătau soțiile diplomaților care veneau la Teatrul ”Cărăbuș”, unde activa ea. Dar nu ne certăm pentru asta, îi așteptăm să crească. Le vom lăsa deplina libertate de a alege după ce vor fi crescut îndeajuns. Mai intervine şi norocul, mai intervin și conjuncturile, aici suntem amândoi de acord.

Hegheduș: Și familia asta este aici, cu tine, în pușcărie?

Gurii Lovin: Da, dar numai eu știu asta. Și ei. Ei mă ajută să supraviețuiesc.

Geangu (Dă din mână, a lehamite. Plus sfredelul de la creier): Atunci să trecem la întocmirea unui raport cu care să mă pot prezenta la Centru! Că mi se încurcă mințile. Ești dus rău!

Hegheduș: Dar cine să-l scrie, că mie mi-e rău? Se învârte pușcăria cu mine!

Geangu: Gata, raportul îl va scrie Moscaliuc, că a mai scris.

Gurii Lovin (cu o voce baritonală, ca a lui Iurie Moscaliuc): Da, am înţeles.

Hegheduș: Dar cine să dicteze ce trebuie scris în raport?

Geangu: Gurii, desigur. E cel care poate să spună cel mai limpede ce are de spus, să recunoască că el a provocat urmele de pe zăpadă, că doar despre asta e vorba, nu?

Gurii Lovin (către personajul indus): Iurie, vrei să scrii? (și tot el răspunde, cu voce gravă) Da, pentru domnul șef fac orice …!

Geangu (arătându-i personajului indus biroul lui Hegheduș, îndemnându-l să se așeze): Scrie!

Lovin (cu vocea personajului indus, baritonală): Scriu!

Geangu: Raport privind situaţia din penitenciarul Aiud, în urma anchetei privind apariţia unor urme suspecte pe zăpadă… (Lovin se apleacă peste biroul lui Hegheduș, murmurând înspre scaun. Hegheduș împarte pahare/ căni cu vodcă.)

Barabancea (privind spre biroul lui Hegheduș, unde costumul lui Moscaliuc stă țeapăn pe scaun): E un mort frumos! (Popoiu doarme cu capul pe birou, sforăie, horcăie; Barabancea îl privește de aproape, apoi dă din mână a lehamite) Hai, să cântăm ceva vesel! (cântând) „Mă dusei la mănăstire,/ Pusei mâna pe psaltire/ Şi citii câteva zile/ Să mai uit cele copile,/ Dar ce-oi face ca să scap/ În nevoie să nu-ncap?/ Că drumul ce-am apucat/ Mă duce drept la păcat./ Drăguliţă, eu văd bine/ Că nu am să scap de tine./ Fă-te-ncalte-o mănăstire,/ Şi-mi dă gura de citire,/ Şi mă lasă să mă-nchin/ La icoanele-ţi din sân.” (acompaniat de fredonările murmurate de Cocoţoi şi Hegheduș, de alții)

Geangu (începând un cântec la care participă Barabancea, Cocoţoi şi Hegheduș, urcat pe biroul lui Geangu): „Ai, Căpitane de judeţ/ Căpitane de judeţ/ De ce mă bagi la coteţ/ Pentr-un pui de mânzuleţ/ Pentr-un pui de mînzuleţ/ Că nu l-am vândut cu preţ./ Of, l-am vândut pe zece mii/ Să iau pâine la copii/ Să iau pâine la copii mă./ Of …” (Cântecul şi lumina se estompează, se îndepărtează, până la dispariţie)

Scena 3.

(Lumina se aprinde brusc. Scena prezintă urmele dezastrului. Toți dorm în poziții nefirești, ca efect al beției. Se poate improviza orice. Lipsesc din cadru Gurii Lovin și Iurie Moscaliuc, persoana indusă. Barabancea este în chiloți. Când descoperă asta, trage o perdea și se înfășoară. Popoiu doarme în picioare cu fruntea sprijinindu-se de perete, cu șapca pusă invers. Cocoțoi fredonează ”Iubesc femeia….” și se apără cu palma de muște nevăzute. Etc.)

Popoiu (Se desprinde de perete, se uită jur împrejur, cu ochii împăienjeniți, descoperă marmitele în care presupune că este vodkă. Ia cana și cu pași nesiguri ajunge la marmită, umple o cană și când să o dea pe gât se strâmbă zgomotos):  Apă? Apă clocită? Unde …zda mă-sii e vodka?

Geangu (Se ridică, ajunge la marmită, miroase și face un gest de dezgust): Apă! Puah! Apă clocită. … zda mă-sii!

Hegheduș (Se ridică, își așează hainele, își masează fața): Tovarășe colonel, merg să aduc mapa cu documentele la semnat? E târziu!

Geangu: … zda mă-tii!

Popoiu (după ce verifică și celelalte marmite, în care descoperă aceeași apă clocită): Aici nu este lucru curat…! Să nu-mi spui mie că a dispărut așa tam, nesam bunătate de vodkă. Cineva o să dea seama pentru asta, colonele. Nu se face așa ceva, nici măcar în glumă…! (Iese)

Hegheduș (Intră cu un certificat de deces la semnat, i-l bagă sub nas lui Geangu): Vă rog să semnați …! Cine-i? Un bandit …!

Geangu (trezit brusc de siguranța de sine a lui Hegheduș, îl privește insistent): Unde este banditul cu scamatoriile, iluzionistul …? Gurii Lovin?

Hegheduș: Bandiții sunt toți la locurile lor, tovarășe șef. Banditul Gurii Lovin? Unde să fie, la Zarcă. Unde îi este locul. Păi, nu el a stârnit toată tevatura cu urmele pe zăpadă? O să dea seama cu vârf și îndesat.

Geangu: Dar raportul?

Hegheduș: A, raportul? Ați dormit cu capul pe el.

Geangu: (Descoperă sub cotul său caietul în care fusese scris raportul. Își șterge broboanele de sudoare, respiră ușurat. Citește): ”Raport privind situaţia din penitenciarul Aiud, în urma anchetei privind apariţia unor urme suspecte pe zăpadă“. Buun. (Citește pe muțește. I se mișcă numai buzele. Ochii îi cresc în orbite. Apoi citește cu voce tare)

An‑dan‑dez,

dizi‑mani‑frez,

dizi‑mani‑pomparez,

an‑dan‑dez.

Cireşica are mere,

Cireşel vine şi cere,

Cireşica nu se‑ndură,

Cireşel vine şi fură,

câte mere a furat

Ci‑re‑şel?

Chiti bechiti şucutu nau,

abi fabi demânau,

ex pex puiu pex, nau!…

(Repetă, cântând; eventual, dansează)

An‑dan‑dez,

dizi‑mani‑frez,

dizi‑mani‑pomparez,

an‑dan‑dez.

Cireşica are mere,

Cireşel vine şi cere,

Cireşica nu se‑ndură,

Cireşel vine şi fură,

câte mere a furat

Ci‑re‑şel?

Chiti bechiti şucutu nau,

abi fabi demânau,

ex pex puiu pex, nau!…

(Se aude alarma ambulanței. Intră în scenă Barabancea, Cocoțoi, alții. Împreună cu Hegheduș îl înșfacă pe Geangu și îl duc târâș la ambulanță, legându-l de targă)

Scena 4.

(Popoiu, în poziție de drepți, raportează în orb, cu privirea ațintită spre undeva sus, concluziile anchetei sale asupra faptelor de la Aiud. În partea cealaltă a scenei, la un birou, citește din dosar colonelul Șoavă aceleași concluzii. Poate fi și pe un postament, la înălțime)

Popoiu: Toarʹșu Colonel, permiteți să raportez. În urma anchetei dispuse la penitenciarul Aiud, în legătură cu situația punctuală privind apariția urmelor pe zăpadă, am următoarele concluzii. Vinovat de întreaga situație se face numitul Ilie Geangu, comandant al penitenciarului, care, după părerea noastră, face parte dintr‑o conspiraţie împotriva regimului, de urmărit cercul de cunoscuţi şi prieteni. Este vicios, consumator de alcool în cantităţi mari, chiar în condiţii extreme, chiar şi în timpul programului. Mai mult, numitul Ilie Geangu nu are autoritate între angajaţii civili ai penitenciarului, cu care are relaţii îndoielnice. Din primele concluzii, numitul Ilie Geangu întreţine relaţii apropiate cu deţinuţii, încurajându‑i pentru acţiuni de insubordonare, pregătind, probabil, evadări şi alte acte reprobabile. Au fost semnalate nenumărate chefuri în penitenciar, la care au participat inclusiv deţinuţi şi cadre militare. Și ca o părere personală, dacă îmi permiteți: cred că este și puțin nebun.

(Șoavă închide dosarul, îl împinge cu două degete spre marginea biroului, ca şi cum i‑ar fi fost frică de o contaminare cu viruşii care colcăiau acolo.)

Șoavă (Bătu cu pumnul în masă şi pe uşă îşi iţi capul o ordonanţă): Fă‑mi legătura cu Aiudu’! Urgent!

Scena 5./ ZARCA

(Zarca/ o cameră semi-întunecoasă. Se văd: un pat de fier suspendat în perete, o tinetă de metal, cu un capac de tablă. Un geamlâc cu gratii. O siluetă ghemuită într-un colț, în întuneric. Se aude un țiuit strident, care se apropie și se îndepărtează. Este liniștea. Ca și cum ți-ai auzi gândurile)

Gurii: Zarcă, Zarcă, temniță grea,/ Ai pus cătușe pe inima mea … Doamne, pedeapsa cea mai mare este să îl laşi pe om numai cu propriile lui gânduri. Se sperie de ele, ele îl hăituiesc, ele îl sfîşie. Şi ce colţi ascuţiţi au gândurile, dacă nu ştii să le domoleşti îţi fac ferfeniţă carnea inimii, îţi deşiră venele ! La început, când eşti singur‑singurel într‑un loc, o grotă sau o celulă de temniţă, te cuprinde liniştea. Jur, împrejur pe o rază de mii de kilometri se face linişte. E o linişte materială, vâscoasă, care îţi intră prin urechi în minte. Interiorul tău devine şi el vâscos, se umple până la ultima fisură, aşa cum se umplu nişte vase conectate între ele. După ce totul e plin ochi de acel întuneric lichid, vâscos, gândurile încep să mişte, curioase, să descopere limitele acelui orizont care poate fi şi la o palmă de frunte, dar şi la un milion de kilometri. Asta ţine de imaginaţie, spun unii, alţii spun că totul ţine de frică. Dar la un moment dat se confundă. Căci ce e imaginaţia, dacă nu spaima acută și fuga de realitatea imediată? Doamne, ce sunt gândurile? Gândurile sunt niște judecători. Și ce judecă gândurile acum? Acum gândurile judecă pe Gurii…! Dar nu pe Gurii judecă, ci altceva, ideea de Gurii. Că cine sunt eu de fapt ? O gânganie, o jivină, o hahaleră, o broască râioasă, un vierme care poate fi strivit în orice clipă, o frunză lepădată de copac, o scârboşenie. Dar cine este ideea de Gurii ? Ideea de Gurii este o replică a universului, a omului dintotdeauna, a creaţiei lui Dumnezeu, mesagerul unei lumi mai bune, cel care ştie că lucrurile sunt la fel în cer şi pe pământ. Căci eu, Gurii, am fost şi în cer şi pe pământ în viaţa asta şi în toate vieţile mele. Da, eu pot fi strivit cu un pumn, cu o simplă apăsare de picior. Dar ideea de Gurii nu poate fi strivită aşa de uşor. De asta s-au adunat aşa de mulţi judecători şi dintre cei mai buni, mai învăţaţi, care nu pot fi păcăliţi cu una, cu două.

Voce: Deţinut Gurii Lovin, bandit, ticălos, vierme, nu e aşa că ţi‑ai propus să dărâmi construcţia aceasta, a comunismului, pe care noi o facem prin efort comun, spre binele celor mulţi şi becisnici, care se uită cu speranţă dimineaţa spre orizontul unui coltuc de pâine ?

Voce: Tu, ideea de Gurii, om făcut de Dumnezeu din pământ și lumină, spune-mi, cum erau dimineţile tale în patul cel larg de la hotelul Bloomberg, acolo unde te trezeai cu Carmencita în braţe, cu un chef de viaţă infinit ?

Voce: Deţinut Gurii, ticălosule, de ce nu te astâmperi şi ataci ordinea de stat a acestui popor care te‑a primit cu braţele deschise, te‑a hrănit, te‑a ajutat să devii în viaţă – ce ?– dar pe care l‑ai subminat cu atitudinea ta ? !

Voce: Tu, ideea de Gurii, ființă spectrală, spune-mi ce ai visat tu mai mult şi mai mult pe lumea asta? Cât de aproape ai fost de visul tău? Unde te‑ai întâlnit cu el? Ai recunoscut visul, atunci când te‑ai întâlnit cu el? Te‑a recunoscut? Aţi fost fericiţi ?

Voce: Bă, vierme, bandit până în străfundul minții, faptul că ai tulburat ordinea şi disciplina într‑o instituţie a statului, că ai produs panică în rândul angajaţilor, lucru făcut cu discernământ doar pentru a slăbi autoritatea personalului nostru care se sacrifică pentru binele comun este mai grav ca un atentat cu bombă…

Voce: Dar cum tu, Gurii, care nu erai în stare să omori un păianjen măcar, care nu furai nici măcar prune din copacul vecinului, de teamă să nu dai explicaţii pentru un fapt reprobabil, ai ajuns atât de jos, atât de departe, între scursurile societăţii ? Cum de ţi se spune bandit toată ziua, când te‑ai născut să ţi se spună dragul meu, iubitule, tată, dragule… ?

Voce: Actele tale banditeşti stârnesc mânia poporului, încalcă democraţia noastră…

Voce: Dragă Gurii, ai cearcăne la ochi, tu care aveai o sănătate de fier. De ce nu ai grijă de tine ? Tu te‑ai născut pentru iubire, tu de ce ai lunecat de pe drumul tău? Iubeşti o femeie? De ce nu eşti cu braţul sub capul ei, pletele să‑i cadă rebele peste mâna ta care îi deşiră firele de păr unul câte unul…

Voce: Banditule, poporul te condamnă… (Gurii se ridică în picioare înspăimîntat)

Voce: Tu, ideea de Gurii, rămâi calm, la locul tău. Ţi‑e foame, ştiu că ţi‑e foame, ştiu că nu poţi să te ridici nici cu un centimetru de la pardoseala aceasta ca de grajd…

Voce: Te prefaci leşinat? Banditule. Udaţi‑l cu apă, crăpaţi‑i căpăţâna aceea plină de duşmănie, de planuri de subminare a noilor realităţi…

Voce (gravă, de departe): Eu sunt Dumnezeu…! Da, Gurii, sunt Dumnezeu. Nu mă recunoști? Hai ! Nu te teme ! Hai ! Te sprijin eu. Ţine‑te de umărul meu, uite, prinde cu mâna şuviţa asta de barbă albă. Nu‑ţi face probleme, ţine. De mii de ani ridic cu ea muritori şi păcătoşi… (Gurii prinde o ipotetică șuviță albă și se ridică).

Voce: Gurii, Dumnezeu a decis că tu trebuie să plăteşti pentru tot răul din lumea aceasta! Este o misiune nobilă care nu este dată oricui. Să fii mândru de asta.

Gurii: Şi cum pot plăti eu, o biată fiinţă nevolnică, pentru tot răul din lume ?

Voce: Transformi fiecare picătură de sânge care îţi curge prin vene în monede de aur şi argint. Când ultima picătură s‑a transformat în clinchet, gata, ai plătit destul, eşti mântuit.

Gurii: Aha! (privind atent spre vocile care veneau fie din dreapta, fie din stânga). Știți ce văd eu la voi, cei care mă judecați? Văd o imensă oboseală, precum e oboseala meteoriţilor care pornesc să străbată spaţiul nesfârşit. De oboseala aceasta nu scapă niciodată nici meteoriţii, mai mult, ea conservă energia pentru un drum cât mai lung. Chiar şi oamenii se hrănesc din propria oboseală, o fac cu voluptate, trăiesc ca să obosească doar ca să poată merge mai departe. Pricepeți?

Voce: Măi, Gurii, măi …! Ce tâmpenii poți spune tu, acum când nimeni nu-ți mai cere nimic. Pentru că nici nu însemni nimic. Știi cum se face o anchetă ? Să te învăţ eu? La o anchetă trebuie să obţii rezultatul pe care îl doreşti, altfel degeaba o mai faci. Şi asta ne învaţă cei care ştiu mai bine decât noi cum se face. Tovarăşul Stalin, după ce a primit o delegație de muncitori din Urali, nu‑şi mai găsea ţigările. Îl sună pe comandantul NKVD, pe Lavrenti Beria, şi‑i cere să ia măsuri. După o oră, căutând un dosar, tovarăşul Stalin găseşte țigările într‑un sertar şi‑l sună pe Beria şi‑i spune că nu mai e nevoie de vreo măsură, pentru că le-a găsit. Beria răspunde : Păcat, mare păcat ! Mărturisiseră cu toţii !

Voce: Ha, ha, ha…. ! Iar pe intelectuali să nu‑i chestionezi prea mult, ăştia sunt în stare să modifice realitatea, să te îmbârlige. Pe ăştia condamnă‑i rapid, judecă‑i sumar, nu te uita în ochii lor. 

Voce: Ha, ha, ha… !

(Întunericul pulsează ca un plămân, cu o respirație șuierătoare. Gurii ațipește într-o poziție nefirească, nici în picioare, nici așezat)

Scena 6.

(O rază de lumină pătrunde în celulă. Un bâzâit de țânțar. Strident.)

Gurii: Ei, na, asta mai trebuia, un ţânţar în acest fund de lume. Salut, măi Bâzâilă! Nu răspunzi? Parcă ai fi un inspector de la Centru venit să‑şi piardă vremea prin vreo gubernie fără nume…!

Voce, țânțarul (o voce joasă, aspră, fornăitoare, ca de ţârcovnic răcit):

Ceaiul de spânz se dă la mânz,

La mânză se dă un boţ de brânză

Găina are verde rânză, iup, iup…!

(Face câteva volte, până în înaltul camerei, Gurii îl urmărește cu privirea, își rotește capul după mișcarea acestuia; după care se apropie din nou de urechea lui Gurii):

Godacul are părul creţ,

Fecioara are chip isteţ

Şi huştiuliuc pe făcăleţ, iup, iup…!

(Gurii îi făcu cu degetul, a dojană, dar ţânţarul nu se potoli. După ce se aruncă spre zid, ca şi cum ar fi vrut să se zdrobească de acesta, făcu un scurt ocol şi se întoarse la cealaltă ureche a lui Gurii. De data asta, vocea îi era ascuţită, ca şi cum ar fi vrut să despice sunetul în două):

Pisssica pisssicește,

Pissstolul se pissstoleşte,

Musssca la miere mussstăceşte, iup, iup…!

Gurii (râzând în hohote): Măi, dar de unde le mai scoţi? Tu te auzi? Îţi dai seama ce bazaconii spui? Era un tip la noi, cam nebun, care cânta ceva asemănător toată ziua pe uliţele satului. Zicea cam aşa:

Racul a plecat la vale,

Tipa tipa ta,

Şi‑a‑ntalnit o broască‑n cale,

Tipa tipa ta

Hai, mă, broască, după mine,

Tipa tipa ta,

Că te‑oi ţine tare bine,

Tipa tipa ta,

Cu pâine şi cu măsline,

Tipa tipa ta,

Şi răbdări prăjite bine,

Tipa tipa ta,

Cu găluşte şi ardei,

Tipa tipa ta,

Şi cu foame câtă vrei,

Tipa tipa ta…

(Cât îşi spuse Gurii cântecelul, ţânţarul se odihni pe perete. Dar când auzi ultima silabă, se aruncă din nou în gol, lipindu‑se de urechea lui Gurii, de unde continuă să‑i spună, de data asta cu un glas nou, de militar proaspăt scopit):

La dreapta e‑un perete,

La stânga e‑un perete,

Sus e perete iară,

Pe unde ieşi afară…? Iup, iup…!

Gurii: Hai, lasă, ştiu că e perete în stânga, ştiu că e perete în dreapta, văd că e perete sus, că la distanţa asta bat şi eu cu ochii, dar tu nu ştii un lucru, că oamenii pot ieşi din orice situaţie prin pământ. Oamenii intră în pământ şi de acolo ies sub orice formă vor, ies ca petala sau ies ca frunza. Dar ies… Dar ce să‑ţi spun eu ţie asemenea lucruri? Că văd că nici nu‑ţi pasă, tu o ţii una şi bună, că iup în sus, că iup în jos…! (Gurii scoase din buzunarul scorţos o cârpă în care avea înfăşurată o coajă de pâine. Cât o unghie. Ar fi vrut să bage sub limbă bucata de pâine, dar ezită. Apoi flutură bucata de cârpă, făcu o pasă în aer şi aceasta se făcu o hulubiţă albă, cu un cioc negru şi cu ghearele movulii.) Wow, e un exemplar pe cinste! (Hulubiţa se smuci speriată şi se izbi în zid, apoi

căzu leşinată la picioarele lui.) Huo, dar de ce te sperii? (Luă hulubiţa în palmă şi, deşi părea mare, între penele înfoiate era un trup mic, bicisnic, care tremura ca frunza. O duse lângă obraz şi se încălzi cu trupuşorul ei. Îl şi ciocni pe pleoapă, dar nu‑l duru prea tare.)

Voce, hulubița: Gratiile te ascund oare de răul lumii cel mare? Sau gratiile te afund’ în hăul cel mai profund?

Gurii: Habar nu aveam că hulubiţele vorbesc.

Voce, hulubița: Nu toate hulubiţele vorbesc, ci numai acelea care sunt închise. Când sunt libere, păsările nu ar avea de ce să vorbească, vorba este un mod de a ascunde lipsa de libertate. Oamenii, dacă observi, cu cât vorbesc mai mult, cu atât îşi plâng mai tare neputinţele, îşi dau de gol limitele. Îşi inventează limite, gratii. Cei mai mulţi oameni sunt închişi pentru vorbe, nu pentru fapte…

Gurii: Interesant, interesant… Dar cred că e prea filosofic pentru o hulubiţă. Mai bine ar spune ceva despre lumea ei, nu despre cea a oamenilor, că nu o cunoaşte, orice‑ar zice.

Voce, hulubița: Ascultă un cântecel din lumea mea. (Ca să nu piardă nicio frântură din cântecel, Gurii lipi trupuşorul hulubiţei de ureche. Se mai liniştise, nu mai tremura, acum se încorda doar ca să poată spune ceea ce avea de spus)

Of, of, of, floare de plop,

Curge mierea strop cu strop,

Nu e dulce, nu‑i amară,

O pui pe limbă, te‑nfioară…

Gurii: Mda. Dar unde ai văzut tu miere din floare de plop? Cred că nici nu există…!

Voce, hulubiță:Da, dar unde ai mai văzut şi auzit tu hulubiţă care să vorbească precum oamenii?

Gurii: Da, aici m‑ai înfundat. Nu am crezut până azi, deşi am avut o bănuială. Că eu, se ştie, nu am răpit şansa lucrurilor imposibile de a deveni posibile. Eu am crezut, de exemplu, că pietrele de pe malul apei visează că ajung la capăt, acolo unde se varsă râul în mare sau în ocean. Înţelegi ce zic?

Voce, hulubița:Nu, nu te pot urmări. De ce ar vrea o piatră să ajungă în mare? Eu nici nu pot suferi pietrele, de altfel. Cineva a tras cu praştia, cu o piatră, după mine. M‑am refugiat într-un pod, în pod era o pisică, am fugit de ea pe o căpiţă de fân, acolo era un căruţaş beat, care a vrut să mă prindă cu biciul… Am fugit mai departe într-o curte, acolo era un porc, care a crezut că sunt un ştiulete de porumb şi a vrut să mă înfulece, aşa că am plecat într-un corcoduş, dar acolo era o barză, care m-a lovit cu ciocul în cap, am fugit mai departe şi am ieşit la câmp deschis, dar acolo m‑a văzut un uliu şi a venit razant ca să mă înhaţe, dar eu m‑am ascuns într-o porumbişte, dar acolo era un arici, care m‑a atacat cu ţepii lui mortali, am fugit pe o casă şi acolo tocmai unseseră şindrila cu păcură şi mi s‑au lipit picioarele, am zburat cu greu până la o apă să îmi spăl ghearele, dar acolo m‑a atacat un broscoi urât, care a vrut să mă încalece…

Gurii: Ei, asta e prea de tot, cum să te încalece un broscoi?

Voce, hulubița: Aşa cum se încalecă… Ce, tu nu ai văzut cum se încalecă un cal? Aşa se încalecă şi o porumbiţă de către un broscoi.

Gurii: Da, am văzut cum se încalecă un cal, dar nu am văzut niciodată cum încalecă o broască un porumbel.

Voce, hulubița: Nici eu nu am văzut, ce e drept, dar asta nu înseamnă că nu e posibil. Chiar tu spuneai că laşi lucrurilor imposibile şansa de a fi posibile. Că, de altfel, de ce m‑ar fi atacat atunci când m‑am dus să îmi spăl ghearele?!

Gurii: Poate că a vrut să-ți vorbească. Sau să se joace…! Broaştele, oricât de bătrâne ar fi, au ceva de copil în comportament. Probabil că de la ţopăit se trage această impresie… Uite, am aici, în palmă, o bucată de pâine. Pentru mine oricum e prea puţină, pentru tine poate fi de ajuns. (Gurii desfăcu palma şi îi întinse pâinea încălzită şi transpirată. Dar hulubiţa mişcă din aripi şi bucata se rostogoli pe ciment. Gurii întinse palma pe deasupra ciotului de pâine şi acesta, în rostogolire, se transformă într-un şobolan mare, negru‑cenuşiu, cu nişte mustăţi albe şi lungi şi cu nişte ochi roşii care se roteau fără oprire între pleoapele vineţii.)

Voce, hulubiță: Ah, ai făcut o pasă greşită şi ai transformat bucata de pâine în şobolan…. Mie îmi e silă de şobolani, sunt urâţi şi vulgari. Nu‑i sufăr. Plus că ei atacă hulubiţele. Te rog să faci o pasă potrivită şi să mă transformi din nou în batistă. Te rog. Te rog. Te rog. (Gurii îşi trecu mâna pe deasupra hulubiţei, cu degetele desfăcute, ca şi cum ar fi răsfirat aerul, şi hulubiţa se preschimbă din nou în batista cenuşie a lui Gurii. O împături, o duse lângă obraz, de parcă ar fi vrut să mai simtă o dată pulsul trupului păsării, după care o ascunse în buzunar.)

Gurii: Adio!

Voce, șobolan: Dar de ce îi spui adio? Doar tu poţi să faci oricând o hulubiţă dintr-o batistă…

Gurii: Da, pot, dar nu iese de două ori aceeaşi hulubiţă. Iese mereu alta. De asta, abia apuci să te obişnuieşti cu ea, că, gata, nu mai e aceeaşi.

Voce, șobolan: Dar de ce nu o păstrezi pentru totdeauna, de ce trebuie să o transformi din nou în batistă? În felul acesta nu rişti să o schimbi de fiecare dată…

Gurii: Da, m‑am gândit la asta, dar intervine ceva neprevăzut… De cum o aduc pe lume, cu o simplă pasă, hulubiţa începe să îmbătrânească. Şi ele îmbătrânesc uluitor de repede. Iar dacă o las câteva zile, de exemplu, e în stare să şi moară din vina mea. Şi mai e ceva: dacă unui iluzionist îi moare o hulubiţă, nu mai poate face niciodată trucul acela. Aproape că nu‑i mai iese niciun truc, pasele îi devin sterile, iar iluzioniştii mor apoi de tristeţe din acest motiv. Acesta e riscul real al meseriei noastre.

Voce, șobolan: Aha, înseamnă că şi eu trebuie să mă transform din nou în bucata de pâine din care m‑ai făcut din greşeală?

Gurii: Bineînţeles!

Voce, șobolan: Şi când se va întâmpla asta?

Gurii: Când vom stabili, de comun acord. Sau când publicul o cere, dacă e vorba despre o sală de circ. Oricum, nimeni nu stă prea mult, din plăcere, cu un şobolan în preajmă. Îmi pare rău, dar acesta e adevărul.

Voce, șobolan: Şi dacă vrei să mă mai faci încă o dată, cu altă pasă, nu mai apar pe lume tot eu?

Gurii: Nu. Va apărea un alt şobolan. Care îţi va semăna. Dar nu va mai fi acelaşi.

Voce, șobolan: Chiar dacă e din aceeaşi bucată de pâine?

Gurii: Chiar dacă… Dar ce‑ţi pasă?

Voce, șobolan: Ştii, pe lume te legi de lucruri, te legi de anumite fiinţe şi apoi, brusc, ajungi să dispari, cred că aici e dificultatea. Nu dispariţia în sine e problema, ci modalitatea. Dar ce poate fi dramatic în a fi preschimbat printr‑o simplă pasă? Cred că nici nu e dureros…?!

Gurii: Aşa cred şi eu, că nu e dureros. Nicio fiinţă dintre acelea pe care le‑am adus pe lume cu pasele mele la circ, făcând iluzionism, nu a dat vreun semn că ar fi simțit vreo durere.

Voce, șobolan: Dar şobolani ai mai adus pe lume până acum?

Gurii: Şobolani? Cred că nu… Am adus pe lume iepuri, hulubiţe, fluturi, mierle… Şi o broască, şi o şopârlă… Dar şobolani nu, nu am adus pe lume niciodată.

Voce, șobolan: Dar nu poate să fie altfel decât la celelalte vietăţi, nu‑i aşa?

Gurii: Sigur că nu poate să fie altfel.

Voce, șobolan: Aha!

Gurii: Cum te cheamă?

Voce, șobolan: Vasili.

Gurii: Aha! Dar cine ți-a dat numele acesta?

Voce șobolan: Nu ştiu cine, dar în bârlogul unde ne aflam noi, de acolo de unde m‑ai răpit tu, cu pasa ta, toţi ne numeam Vasili. Cred că e vreo legătură cu locul, nu‑mi dau seama. Nu mi‑am bătut capul cu aşa ceva. La voi nu e la fel?

Gurii: Nu… Oamenii ţin foarte mult la nume. Numele e sfânt, de aceea există foarte multe nume, fiecare şi‑l poartă într-un anume fel, are grijă de el, şi‑l sporeşte în autoritate. Oamenii sunt în stare să comită şi crime dacă te agăţi de numele lor. Uite, aici, în închisoare, primul lucru pe care ni l‑au luat a fost numele. Şi ne‑au dat în loc nişte cifre. Eu am numărul 3769. Ceea ce nu ştiu ei e că şi cifrele au semnificaţia lor, poate chiar mai profundă uneori. Uite, acest 69 din coada cifrei este expresia infintului, de exemplu. Dar te obişnuieşti şi cu cifrele, e ca o codificare a numelui. Eu am adunat, şi am scăzut, şi am împărţit, şi am înmulţit aceste cifre între ele, până când am isprăvit toate semnificaţiile. Nu am timp acum, dar îţi pot vorbi o lună despre asta… Şi n‑aş epuiza subiectul, evident. Aici în închisoare a vorbi continuu, chiar singur, este un mod de a rezista. Dar ce-ți spun eu ție lucrurile acestea?

(Între timp, Vasili începu să inspecteze celula. Se arunca de pe muchia patului ridicat, pe marginea tinetei pătate de rugină, se balansa pe labele din faţă, după care se arunca în hău, adică până pe cimentul de jos. La un moment dat, se opri la o încheietură a zidului, într-un colţ unde se împreuna metalul gratiilor cu betonul zidului. Caută ceva anume? A descoperit ceva?)

Voce, șobolan: Dar aici nu e nimic de mâncare?

Gurii: Mâncarea se dă o dată la trei zile. Trebuie să mai aştepţi două zile. Şi ce mâncare, un terci de nimic…! Apă ni se dă o cană pe zi şi este amestecată cu o lingură de sare, ca să ni se întoarcă maţele pe dos şi să ne uscăm apoi de sete…

Voce, șobolan: Aha! Po-șol k chior-tu! Du-te dracului! (În limba rusă: Du-te dracului! În rusește: Пошёл к чёрту!Vasili inspectă din nou colţurile şi muchiile zidurilor, apoi se întoarse din nou la încheietura zidului unde mai fusese, în acelaşi colţ. Şi, ca şi cum ar fi fost în arena circului, dispăru într-o clipă. Gurii se repezi după el, cocoşându-se până în colţul acela, iar acolo zări, într‑adevăr, o geană firavă de lumină. Cât un vârf de ac. Dar fusese de ajuns pentru Vasili, ca să dispară.)

Gurii: Doamne, nu mi s-a mai întâmplat până acum să‑mi dispară vreuna dintre fiinţele pe care le-am inventat cu trucurile şi pasele mele. Nu-mi pot imagina care vor fi consecințele… Știu, de la iluzioniștii bătrâni, că dacă îți dispare animăluțul pe care l-ai inventat, nu mai ai nicio putere asupra lui. Dar, măi Vasili, nici nu știi la ce te-ai expus! Primul deținut flămând care pune mâna pe tine te mănâncă fără nicio reținere…! Și fără greață, să știi! Hai să mă concentrez, poate reușesc să te aduc înapoi…! (Venele de pe frunte i se umflară de efort. Dar nimic). Dar unde este țânțarul? Măi, măi, Vasili l-a hăpăit când a făcut inspecția locului. Ticălosul! (Îngână cântecul auzit de la țânțar):

La dreapta e‑un perete,

La stânga e‑un perete,

Sus e perete iară,

Pe unde ieşi afară…? Iup, iup…!

Iaca tu ai ieşit din închisoare în burta şobolanului. Vezi că există o ieşire de fiecare dată? Şi, uite, nu m‑am gândit niciodată că aş putea să mă transform în ceva mic, mic de tot, şi să ies printr‑o fisură, printr‑o găurică de pe undeva… Nu m‑am gândit şi pace. Iar acum nu mai pot face nimic, fiindcă Vasili, plecând, mi‑a luat toată puterea. Sunt de nimic, nu alta. Sunt terminat!

(Mişcare pe hol. Tuse seacă, tabagică. Gardianul deschise vizeta şi lumina lanternei mătură încăperea precum reflectorul de pe o scenă de spectacol.)

Gardian: Bă, bandit, să stai drepţi, că te ia mama lu’ proces-verbal…! Ai auzit?  Bă, bandit, te‑ai cam îngrăşat de când stai aici, la opritoare…! Aşa‑i că te‑ai îngrăşat? (Gurii mormăi ceva. Lumina lanternei care îi căuta ochii îl deranja, îi scormonea în privire. Închise ochii.) Bandit, dar ai avut musafiri în celulă? Bă, şi şobolanii fug de voi, că sunteţi ciumaţi, nu alta. Da, bă, şobolanul e mai înţelept decât voi şi mai cooperant. Bandit, ţi‑e foame?

Gurii (fără voce, cu ochii închiși, doar mimând din buze): Da, mi‑e foame…!

Gardian: Uite, bă, aici, ţi‑am lăsat cevaşilea…

Gurii (Deschise ochii cu precauţie. Uşa celulei era întredeschisă. Cine o deschisese? Că nu auzise zgomotul de fiare care însoţea, de obicei, această operaţie. Câteva clipe lungi, închise ochii. Apoi îi deschise din nou: era adevărat, uşa era deschisă. Se mişcă după dâra de lumină cu paşi şovăielnici. Pe culoarul îngust şi slab luminat, nu era nimeni. Spre capătul culoarului, care se îndrepta undeva spre stânga, Gurii văzu o umbră care se strecură înaintea lui.): E Vasili! Vasili! Hei, hoțomanule, ce-ai făcut cu țânțarul? L-ai înfulecat? Recunoaște! (Porni cu paşi şovăielnici în aceeaşi direcţie. În față, era o măsuţă din metal, alături de un scaun şubrezit de prea multă folosinţă. Pe masă se aflau o bucată de cârnat şi un coltuc de pâine. Gurii atinse cu degetul pâinea, iar aceasta nu dispăru, ca în trucurile sale. Nici cârnatul nu dispăru. Le înfulecă fără să clipească. Continuă să avanseze pe culoarul pustiu.) Oare asta este libertatea? Am uitat cum arată, am uitat și să o visez. (În față, pe o măsuță identică, se afla acum un coş cu o bucată de brânză, o pâine mare, albă, şi o bucată de salam care plesnea de grăsime.) Da, libertatea este coşul acesta cu mâncare …! (Înghiţi pe nerăsuflate tot ce se afla în coş. Puse deoparte, în buzunar, un colţ de pâine şi o firimitură de brânză) Le păstrez pentru Vasili, trebuie să îl întâlnesc cumva pe culoarele astea. Îi e foame și lui. (Se uită în sus, spre un presupus cer) Bogdaproste! (Ar fi vrut să facă şi o cruce de mulţumire, dar mâinile nu îl mai ascultau, i se înţepeniseră pe lângă trup şi îl dureau, după mişcările lacome cu care dusese mâncarea la gură. Privi din nou cerul) Carmencita, mă vezi?Grigoruță! Maria!Poznașilor, vin! (Înaintează pe culoar, la un moment dat acesta se termină, iar la capăt uşa grea de metal este deschisă. Vraişte. Aerul rece i se păru precum o apă în care plonjă cu nesaţ. Începu să înoate cu spor).

Voce, din stânga: Stai!

Voce, din dreapta: Stai!

Voce, din spate: Stai!

Voce, de sus: Stai!

(Vocile se întretaie, sunt din ce în ce mai puternice. Gurii începu să fugă, dezordonat, înspre gard. Se auziră mai multe împușcături. Aleargă cu brațele ridicate, zdrențele mânecilor par niște steaguri gri. Se prăbușește. Niciun țipăt. Se strânge ca o pasăre care își adună aripile la piept. Oftează.)

Scena 7.

(Atmosferă marțială, crispată, tensionată. Toți stau cu dinții strânși, fețe imobile, ca la desene animate. Colonelul Șoavă stă pe un postament, la o înălțime apreciabilă.) 

Hegheduș: Permiteți să raportez! În noaptea de 10 spre 11 decembrie 1960, în jurul orei două şi treizeci de minute, deţinutul Lovin Gurii, născut la… în anul… luna… ziua, profitând de neatenţia gardianului de schimb Irofte Vasile, a încercat să evadeze prin escaladarea gardului de protecţie. Trupele de securitate aflate în misiune de pază au reuşit să dejoace planul deţinutului, fiind nevoite să execute foc pentru împiedicarea evadării acestuia. Au fost trase unsprezece cartuşe în plan orizontal, două dintre acestea lovindu‑l mortal pe deţinut. Medicul Guşe Dumitru a constatat decesul acestuia prin procesul‑verbal nr. 2512 din 11 decembrie 1960, orele 7.30. Deoarece deţinutul Lovin Gurii nu are familie şi rude cunoscute în Republica Populară Română, nu au fost efectuate proceduri de anunţare a acestora. Gardianul Irofte Vasile, care se face vinovat de neglijenţă şi poate că şi de complicitate la evadare, a fost reţinut şi deferit organelor de anchetă. Din primele rezultate ale anchetei reiese că Irofte Vasile, născut la Coşereni, judeţul Neamţ, în data de… ziua… luna…, provine dintr‑o familie în care au mai existat elemente duşmănoase, care au făcut obiectul mai multor anchete, fără să fie operate însă arestări. E vorba de chiaburi cu atitudine duşmănoasă arătată acţiunilor de întovărăşire. Serviciul de Securitate al judeţului Neamţ va supraveghea îndeaproape comportamentul rudelor gardianului Irofte Vasile. În urma acestor evenimente, situaţia este sub control, neexistând alte consecinţe ale faptelor.“

(Un oftat iese din toate piepturile, ca un vuiet)

Hegheduș: Tovarășe colonel Șoavă, permiteți-mi să vă spunem bine ați venit în fruntea unității noastre. În sfârșit, simțim și noi că avem un șef pe măsura misiunii încredințate de partid. Vă primim cu pâinea inimilor noastre și cu sarea încrederii noastre! (Aplauze sporadice. Șoavă făcu un gest scurt, retezând orice urmă de entuziasm. )

Șoavă (privind cu o ură indusă adunarea de gardieni și personal administrativ): De azi, vor fi mutați disciplinar la penitenciarele din Sighetu Marmației, din Pitești și din Cluj următorii gardieni, într-un prim lot de dislocare: Mustea Vasile, Barabancea Coriolan, Bivolaru Ioan, Creţu Vasile şi Maier Solovăstru. În locul lor, tot de azi, vor veni gardieni noi de la Rahova și Poarta Albă. (O oarecare rumoare în grupul gardienilor) Cine crâc-neș-te ni-me-reș-te la ba-ta-li-o-nul dis-ci-pli-nar! Li-niș-te! De astăzi, tovarăşul Popoiu, va întări permanent activitatea ideologică în unitate! (Popoiu face un pas înainte, apoi se retrage sfios). De azi, între zidurile închisorii niciun civil, niciun militar, niciun deţinut nu mai pronunţă cuvântul li-ber-ta-te. De azi, la Aiud, în lumina ultimelor evenimente, fiecare om, deţinut sau gardian, militar sau civil, este pasibil de a fi judecat pentru trădare şi uneltire împotriva ordinii şi siguranţei statului, în cazul în care mai apar evenimente care să contravină ordinelor şi regulamentului, precum şi legilor ţării…! Să vă intre bine‑n cap…! Deee‑fii‑nii‑tiv! (Se face întuneric brusc)

Scena 8.

(Întunericul pulsează ca un plămân, se aude ca o respirație amplă, care cuprinde întreaga închisoare. Apoi, se aud zgomotele obișnuite ale dimineții, ceasul care bate ora 5, apa care curge, care se scurge, pași cadențați, bufnituri, înjurături. Totul se apropie și se îndepărtează. Ca o respirație. Apoi, aceeași cortină albă pe care se proiectează o ninsoare mirifică în curtea unei închisori, pe un fond muzical eroic/ agresiv/ în fundal, dar reținut. Pe zăpada de pe cortină se văd, clare, niște urme de bocanc care intră dinspre gard spre interiorul clădirii gri. O siluetă se mișcă de-a lungul șirului de urme, concentrată, din când în când își scoate căciula cazonă de pe cap, își șterge cu ea, fața, ceafa. Lumina care se plimbă peste scenă, iscoditoare, se oprește pe chipul siluetei, insistent, pare să îl deranjeze asta, tot mișcă din cap.

Moise Condescu: – … zda, măsii! (Se agită de-a lungul șirului de urme, tot mai repede, se uită în jur, cu teamă; repetă obsesiv: …zda, mă-sii!) Cum au apărut urmele astea aici? Nu m-am clintit din poziție, am fost cu ochii pe garduri și pe umbrele care s-au mișcat prin curte. Cât am lipsit? Două minute, m-am dus la vestiar, să-mi fac nevoile. (Simulează momentul în care va trebui să raporteze comandantului această situație:) Toarʹșu comandant, raportez că nu m-am mișcat din dispozitiv nicio clipă, că nu am ațipit, că nu … Mă va crede? Cum … zda, mă-sii au apărut urmele, dacă eu am fost aici? Ce să îi răspund? (Se aude un zgomot de fond, ca o furtună. Apare Colonelul Șoavă. Gardianul Moise Condescu merge, agitat, în patru labe de-a lungul șirului de urme care văluresc nestingherite. Colonelul Șoavă cade și el în patru labe și urmărește șirul de pași, cu ochii congestionați, cu o respirație șuierătoare. Apoi, se ridică cu ochii spre cer, îşi duce un deget îndoit la gură, muşcă adânc ca şi cum ar fi vrut să aibă un contact dur cu realitatea, după care spune rar şi apăsat: )

Șoavă: — Ei, până aici le‑a fost! Şi Dumnezeu, dacă e, trebuie să dea socoteală…!

CORTINA

Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.