Domnul Enache Duma hotărâse să-și dea în judecată umbra, într-o dimineață de februarie, destul de friguroasă.
În aer se cuibărise o ceață densă, fremătătoare, pe alocuri. Când domnul Enache intră în holul vast și întunecos al judecătoriei i se păru că nimerise în adâncul unei peșteri.
Timp de câteva secunde nu văzu pe nimeni și parcă întunecimea din jur nu doar că tot creștea, ci vibra cumva metalic.
Făcu vreo câțiva pași. Dincolo ușile de pe ambii pereți se auzeau, într-adevăr, voci, diferite zgomote, foșnete, mișcări bruște, dar, parcă toate acestea s-ar fi aflat la zeci de metri în pământ.
Hotărî să nu-și piardă cumpătul. Se scutură brusc de parcă fu scurtcircuitat de un fior și mai făcu niște pași. Dintr-o dată, realiză că și aici pătrunsese ceața, una mult mai sufocantă. Abia când ajunse în dreptul unor scări de marmură, se simți mai în siguranță. Când să atingă cu mâna capătul uneia dintre balustrade, parcă vreo câteva zeci de tentacule îi atinseră dintr-o dată spatele.
Stătu un moment în cumpănă, începând să tremure puternic. Nu-i venea să se-ntoarcă, să dea nas în nas cu vreo creatură mitologică, gata să îl devoreze instant.
Însă, după un timp nu mai simți nimic neobișnuit în preajma sa. Își reveni și începusă urce. Scările se desfășurau într-o spirală care nu se mai termina. Obosi tot urcând în cerc, dar nu-și pierdu răbdarea. După aproximativ douăzeci de minute de urcat, ajunse într-un coridor slab întunecat. Parcă din podeaua de marmură și din pereții groși emana o lumină anemică, care-l liniștea și îl relaxa.
Începu să străbată acel coridor care nu se mai termina. După alte câteva minute bune ajunse în dreptul unei uși masive, întunecate, capitonate cu un material ciudat. Curios, îl atinse cu palma, pe care și-o retrase imediat speriat. Părea piele umană.
Inima începu să-i bubuie în piept ca o sirenă de incendiu. Se retrase puțin în spate. Începu să privească ușa, apoi, în jur, în toate direcțiile. Nu i se păru nimic suspect, nu auzi nimic ciudat. Aceeași tăcere ca și în holul de jos.
Așteptă câteva clipe. Cum nu-i plăcea să piardă timpul, așa fusese o viață întreagă, un dușman declarat al timpului mort, al mișcărilor lente, al moleșelii sau al comodității, se scutură parcă de pojghița unui coșmar care îi cuprinse întregul corp. Se apropie de ușă și bătu în ea cu pumnul de câteva ori, hotărât și ușor iritat.
Senzația că dădea cu pumnul într-un piept de om îi veni imediat, răvășindu-l complet. Parcă întreaga ușă fusese îmbrăcată în piele de om.
Nu simțea atât scârba, cât o stare destul de apăsătoare de angoasă.
Vru să vadă dacă visează, dar nu avea timp nici măcar să se ciupească sau să înceapă brusc să strige ca, eventual dacă dormea, să se trezească.
Voia cât mai repede să scape din acel loc, parcă și uită unde se afla și pentru ce venise până acolo. Când, dintr-o dată, ușa se deschise brusc și o voce parcă deloc umană îl pofti înăuntru.
– Numele dumneavoastră?
– Enache Duma…
Aceeași ceață, înăuntru mult mai deasă și ușor călduță, îl învălui de-ndată ce intră, amortizându-i atât simțurile, cât și mișcările, iar ușa, în urma lui, se închise brusc, cu un zgomot asurzitor.
Însă, totul în jur îi accentua starea de angoasă. Simțea că începe să se sufoce tot mai tare. Fără alte introduceri, vocea parcă îl izbi în moalele capului, adresându-i prima întrebare:
– Care este obiectul plângerii dumnavoastră?…
– Eu, știți, mă aflu aici, de fapt vin să depun o plângere….
– Împotriva cui?
– Împotriva propriei mele umbre…
– Și care ar fi motivul plângerii…
Vocea nu avea nimic omenesc în ea. Părea derulată pe banda rece și metalică a unui aparat îngropat în unul din zidurile care doar se bănuiau în interiorul abundenței cețoase, tot mai apăsătoare, curând, strivitoare.
– Motivul plângerii?! Să știți că ar fi… să vedeți… mi se pare… adică, de mulți ani e povestea, adică a început totul… Mi se pare că umbra a căpătat un comportament rebel… și sfidător… Sunt zile în care o simt atât de lipită de corpul meu, încât am senzația că vrea să mă sufoce. O face intenționat. Nu știu dacă reușesc, în aceste momente, să mă exprim clar…Până să ajung în acest birou, am trecut printr-o întreagă aventură… Să revin la umbră. E ca și când, în clipele acelea, două mâini invizibile mi-ar strânge în permanență gâtlejul… Sau, mai concret spus, nu doar două mâini, ci câteva zeci de mâini, unele peste altele ar strânge și ar apăsa încontinuu. Până îmi dispare și ultimul strop de energie. Până sunt aproape de prăbușire. Doar atunci slăbesc strânsoarea, mă eliberează, mă lasă încă în viață. Deocamdată. Mai e nevoie să mai trec prin astfel de episoade infernale. Nu mai pot ieși nicăieri. Mi-am pierdut multe contacte, mai ales cu cei apropiați. Mă consideră deja un ciudat, un suspect. Mulți cred că am luat-o razna sau, în cel mai fericit caz, că am căzut într-o depresie adâncă. Copiii îmi sunt departe. Ocupați cu propriile vieți. Abia mai găsesc un răgaz să mă sune câteva minute, din când în când. Soția a murit de ani buni. Sunt pensionar de ceva timp. Însă, acum, umbra mi-a venit de hac! În alte dăți, această presiune slăbește. E semn că au sosit zilele în care ea se face nevăzută, nu o mai simt sau văd prin preajmă! Pare că am pierdut-o și, la început, acest gând nu mă deranjează chiar deloc! Dar, și atunci, cum să vă explic, simt că mă torturează…de la distanță, sigur, dar tot atât de insistent, de dureros. Încep să mă simt slăbit, din ce în ce mai slăbit, devin palid și nu am poftă de nimic. Stau mai mult întins, acoperit complet și agonizez. Parcă aș trece cu tot corpul printr-un uriaș tocător care, acționat de o mână invizibilă, îmi zdrobește carnea de câteva zeci de ori pe minut. Și, cu bruma de luciditate pe care o mai am, realizez că nu m-a părăsit complet. E pe undeva pe aproape, cocoțată pe vreun dulap sau pe creanga copacului din dreptul ferestrei mele. Mă privește sfidător în timp ce îmi imită batjocoritor corpul în agonie. Apoi, izbucnește într-un râs zgomotos. Și nu se mai poate opri. Nu știu dacă ați auzit vreodată vocea vreunei umbre! Are un sunet inconfundabil. Un amestec de grotesc și terifiant. Parcă ar vorbi, într-un cimitir, din mai multe gropi de-odată, câteva sute de oseminte. Așa se aude vocea unei umbre. Mai ales, a uneia care, pe deasupra, mai și râde în hohote.
Știți poate că nopțile, umbrele se detașează de corpuri, umblă în voie, pot ajunge oriunde și oricum, își pot face de voie toată noaptea, se pot destrăbăla, pot bea, se pot droga, pot merge la curve… Sunt sigur că umbra mea, care acum este și ea, aici și ne ascultă nepăsătoare de ce va urma, a devenit o alcoolică notorie. Nu de puține ori, fie noapte sau zi, simt venind din spatele meu un damf de alcool și de țigări ciudate… E semn clar, nu?
Au fost momente, mai ales nopțile, când mă trezeam, mă ridicam încet din pat, scoteam de sub pat un sac și, doar cu luminița telefonului, o căutam prin toată camera. Încercam să fiu cât mai discret, să nu o trezesc dacă dormea cumva.
Într-o noapte chiar mi-a ieșit planul. Însă, până la un punct.Astfel, m-am trezit pe la miezul nopții. Am un ceas deșteptător, biologic, mai ceva ca unul elvețian. M-am dat jos din pat, în cea mai mare liniște. Parcă pășeam prin aer. Îmi țineam respirația cât puteam de bine. Eram atât de discret că aveam senzația că nici nu mai existam. Pe masă aveam pregătite mai multe fâșii de sfoară și un sac negru de plastic. Le iau și pornesc în căutarea umbrei. Mă trecuse un fior gândindu-mă că poate tocmai în acea noapte să fi ieșit în oraș, luând parte la una din orgiile ei notorii. Însă, după mai multe momente de căutare prin toată casa, am dat de ea într-un colț al cămării. Era praf. În comă alcoolică. Era pe jumătate intrată într-o damigeană de țuică. Nici nu sufla, nici nu mișca. Părea înțepenită ca un cadavru. Am stat câteva momente înlemnit în fața priveliștii șocante și comice, deopotrivă. Nu am aprins lumina. Vedeam foarte bine și prin întuneric. Pierzându-mi, însă, răbdarea, m-am apropiat de ea și, întocmai ca o mâță asupra unui biet șoarece, am sărit asupra ei. Trezită brusc din somnul agonic, s-a zbătut groaznic, țipa cumplit, scotea sunete chiar de șoarece în care pisica își tot împlânta colții. Mă zbăteam și eu, o suduiam, mi se părea atât de grea, mai grea decât propriul meu corp. Până la urmă am reușit să-i leg mâinile și picioarele. Am băgat-o în sac. Brusc nu s-a mai zbătut atât de tare, nu mai prea avea vlagă, iar vocea îi pierise cu totul. Am luat sacul, abia de-l puteam duce cu două mâini. Am ieșit afară, am intrat în garaj, am deschis portbagajul și greu am mai reușit să-l arunc înăuntru. Am intrat în mașină, cu toate că eram conștient că rămăsesem în pijamale, am ieșit în stradă conducând cam agresiv. Nu e vorba dacă îmi amintesc sau nu… știu doar că îmi pierise rațiunea, conștiința, mergeam teleghidat, nu știu cum am reușit să ies din oraș, cum am luat-o pe tot felul de alei șerpuite, iar, la un moment dat, parcă începusem să urc un deal ce nu se mai termina. Apoi, am tot coborât până am ajuns într-o vale fără niciun strop de apă, doar plină cu întunericul care devenise palid, semn că se apropiau zorile.
Din nou eram în urcare. Pe un alt deal. În vârful lui am oprit mașina, am coborât, am deschis portbagajul, umbra părea adormită sau leșinată, am scos sacul care era mult mai ușor, am luat și o lopată și, nu departe de mașină, am început să sap. Mă forțam teribil, respiram greu, inima mi-o luase razna, dar nu mă dădeam bătut. Am făcut o treabă bunicică. Groapa era destul de adâncă. M-am ridicat, am apucat sacul, umbra, tot mai ușoară, părea că mișcă. Așa că, fără să mai stau pe gânduri, cuprins de o adrenalină incredibilă, am aruncat-o în groapă și, imediat, am pus pământul la loc.
Când am terminat treaba, am vrut să mă apropii de mașină, când niște luminițe ca niște ochi de lup mă aținteau din toate direcțiile. Înlemnisem, dar nu mă pierdusem cu firea. M-am apropiat de ele. Am pătruns printre ele. Era un cimitir. Însă, crucile nu erau obișnuite. M-am apropiat de una și am privit-o mai bine. Era o cruce de umbră. Puteam să-mi trec mâna prin ea. În vârful fiecăreia sclipea acea luminiță care, în continuare, mă țintea arzător în mijlocul frunții. Brusc, un râset strident, mai mult un schelălăit de javră rănită, se revărsă de pretutindeni, înconjurându-mă amenințător. Am privit îngrozit în jur. Râsetele se preschimbaseră în plânsete agonice, care îți spărgeau auzul. Parcă o cohortă de șobolani ar fi nimerit sub șenilele unui tanc. Râsetele acelea lugubre izbucniseră și izbucneau dincrucile sau din mormintele din jur. Abia am apucat să alerg la mașină și, din nou, nu îmi amintesc cum am circulat tot drumul spre casă, dacă a fost tot acela sau altul, cu ce viteză, cât de lucid sau de terminat păream… Am ajuns acasă și, mai bine de o săptămână, nu am avut strop de umbră.
– Și ce credeți că veți obține dacă deschideți un proces propriei umbre?
– Cum adică ce voi obține? Dreptatea. Asta vreau! Să o condamnați pe viață! Nu merită, după toate infracțiunile pe care le comite, să mai fie în libertate! E un pericol public, incomensurabil! Și cu asta am încheiat orice explicație!
– Sunt infracțiuni toate cele menționate, doar din punctul dumneavoastră de vedere!
– Păi, și al dumneavoastră, nu?!
– Nu există deocamdată o lege care să încrimineze umbrele… Nu avem inițiat un astfel de cadru legal.
– Vreți să-mi spuneți că, indiferent de ce îmi poate face, chiar dacă ar fi să-mi pericliteze securitatea propriului corp, chiar dacă ar fi în stare și ar putea să-mi înfigă în spate un cuțit, umbra aceasta nu poate fi, sub nicio formă, trasă la răspundere?!
– Cam așa stau lucrurile!
– De fapt, ce fel de instituție sunteți dumneavoastră?
– Depinde cine întreabă…
– Cine sunteți dumneavoastră?!
– Iarăși, este complicat să vă oferim despre noi doar un singur răspuns. Suntem, într-un cuvânt, care să sintetizeze cât mai clar întreaga noastră preocupare, Legea.
– Dacă sunteți legea, aplicați-o! Este o obligație majoră! Pentru numele lui Dumnezeu, scăpați-mă de această umbră! Am și eu drepturi ca orice om…Mă simt amenințat peste măsură… Nu mai rezist….
– Nu vă putem scăpa noi.
– Dar, atunci cine?!
– Nu ați venit la locul potrivit!
– Serios?! Unde ar trebui să mă duc? La care instituție abilitată…
– Știți răspunsul… Ați și fost deja acolo, chiar dumneavoastră ați declarat…
– Nu-mi dau seama unde ar fi instituția care m-ar putea scăpa de o umbră atât de lașă, de haină, de periculoasă… Spuneți-mi imediat! O să ajung acolo, negreșit. Plec de-ndată! Doar spuneți-mi, nu mă mai fierbeți atâta!
Tăcerea care urmă fu mai apăsătoare și mai întunecată decât ceața din jur. Înainte ca vocea să rostească replica finală, se auzi sunetul unei benzi de casetă care mergea în gol.
– La cimitir, domnule, acolo! Nicăieri altundeva nu vă poate fi rezolvată mai bine plângerea.
(Dintr-un volum de povestiri, în pregătire)