Umbra lui Monșer. La Poiana lui Iocan
Într-o amiază de început de octombrie din secolul XXI sau mileniul III, cum doriți, când ajung eu în Câmpia Dunării, soarele ca de vară toarnă peste zare o lumină caldă și vâscoasă de miere. După ce trec de Balaci, pe o parte și alta a drumului, tarlalele de porumb uscat deja își așteaptă culegătorii. Dar, nici urmă de viață oarecare, necum de oameni trebăluind printre coceni.
Ajuns în Siliștea Gumești, parchez mașina pe-un loc viran plin de ștevie, lobodă sălbatică și frunze mari de brusture. O pornesc pe ceea ce cred eu că e drumul principal. După vreo cincizeci de pași, întâlnesc un ins cu părul alb ieșind de sub pălărie, un senior, ca să zic așa, un senior plimbând pe umăr o lopată.
– Bună ziua, îl salut eu. Îmi spuneți, vă rog, unde e Poiana lui Iocan?…
– Iocan? se miră el. Care Iocan?
– Fierarul satului.
– Noi n-avem fierar în sat.
Ei, îmi zic, cum m-am descurcat eu fără ghid, fără gps și am găsit centrul Tiranei cu statuia ecvestră a lui Skanderbeg, cum am găsit centrul Salonicului de unul singur cu Aristotel în sandale și Alexandru Machedon călare sau cetatea țarilor bulgari de la Veliko Trnovo, nu se poate să nu găsesc eu Poiana lui Iocan de la Siliștea Gumești.
Și chiar așa se întâmplă. Dau de Poiana lui Iocan în zece minute. Iar acolo, pe un butuc de salcâm, șade chiar Monșer, singur în toată poiana pustie, parcă așteptându-mă. Scheletic, zâmbind hâtru, citind ziarul cu ochelari cu o mie de dioptrii. Mă apropii timid și salut:
– Bună ziua, maestre!
– Bă, belitule, mie să nu-mi zici maestre!
– Am înțeles, maestre!
Soarele se ascunde după polata fierăriei fără foc, fără foale, fără nimic. Fără Ion al lui Miai, fără Țugurlan cel violent, fără Cocoșilă însoțit de proști…
– Stai aci, că timpul are răbdare. Eu beau un whisky scoțian, bei și tu?
– Da, îi zic bucuros. Îmi place whiskyul scoțian.
– Lasă, ăsta are gust de ploșnițe, n-o să-ți placă. Uite, și dă el la iveală o sticluță de o litră de după butuc, uite niște țuică de Siliștea, o țuică de corcodușe. E bună, e de la Tudor Bălosu, i-a dat-o lui Moromete când a cumpărat salcâmul.
Ciocnim, el cu paharul de whisky, eu cu sticluța de țuică de Siliștea.
– Cu ce treabă pe-aici? mă întreabă el.
– Păi, sunt în juriul festivalului de proză care vă poartă numele. Și aștept aici autocarul care vine cu scriitorii de la București să dăm premiile la Centrul Cultural Marin Preda. Eu, venind de la Curtea de Argeș, am ajuns cu o oră mai devreme.
– Fugi, bă belitule, există un festival cu numele meu?
– Din 1983.
– Uite, eu m-am așezat pe butucul lui Ilie Moromete. Aici e locul meu, că – deși am spus odată într-un interviu că Moromete e tatăl meu -, de fapt, Ilie Moromete c est moi! Dar, văd că tu te-ai așezat pe butucul lui Cocoșilă…
– N-am știut, zic eu…, dând să mă ridic.
– Stai aci, că e bine. Totdeauna e nevoie de unul care să le spună celor din jur: „Păi, vedeți că sunteți proști?!”… Auzi, dar pe la uniune ce mai e? Tot gerontocrație?
– Tot gerontocrație, dar, cum să vă spun, una originală, una care strigă Jos bătrânii!
– Uite ce scrie la ziar, zice el privindu-mă peste ramele ochelarilor: Guvernul a semnat la Bruxelles Programul Național de Redresare și Reziliență… Cum vine asta, monșer? Ce program e ăsta? Și uite încă una: Becali a fost ales deputat și cu voturile suporterilor FCSB… Hm! Suporterii aleg deputați? Și cine-i Becali? Ce nume-i ăsta?
– Păi, cum să vă zic, e un cioban care are echipă de fotbal și care a ajuns miliardar…
– Adică, așa, ca Achim? Adică, dacă Achim acum 100 de ani avea, pe lângă alea 24 de oi în frunte cu Bisisica, și echipă de fotbal, ajungea deputat?…
Prin fața poienii lui Iocan trec la deal, la vale, mașini de lux, la prima mână, dar mai ales la a doua, la a treia… Monșer reacționează:
– Monșer, ce-mi place că siliștenii mei au făcut progrese! Ia uite, parcă-s pe Champs Elysees de pe vremea mea!
Dar, peste un minut, trece o cotigă trasă de un măgar. Iar în cotigă, un țăran bătrîn și vesel îl îndeamnă pe măgarul din hamuri:
– Hai, Gogule, trage ca lumea, că te biciuiesc de nu te vezi!
Iar Monșer:
– Au progresat siliștenii mei, dar au și rămas înapoiați!… Auzi, mă mai întreabă el, dar agricultură se mai face? Cine mai lucrează pământul, tot studenții și militarii în timp ce urmașii lui Moromete stau gură cască pe la poartă?
– Agricultură fac domnii de la oraș, dar nu la noi, ci prin Spania, Germania și Franța…
Apoi, la colțul uliței largi de câmpie apare autocarul albastru cu număr de București.
– Uite că sosește și autocarul cu domnii scriitori de la București, zice Monșer. Să dați premii după criterii corecte: jumătate fete, jumătate băieți, jumătate de la oraș, jumătate de la țară, jumătate blonzi, jumătate bruneți, și tot așa. Acum, eu mă duc, că timpul nu mai are răbdare.
Pe drumul de câmpie de la poiana lui Iocan, umbra lui Moromete c est moi merge agale spre Balaci, spre Miroși, spre București, spre Alexandria, nici nu-mi dau seama încotro. Cert e că autocarul cu scriitorii veniți de la București nu-l poate ajunge, oricât de lent e mersul scriitorului.
Nu e nucul lui Odobac
De câteva luni, am un vecin nou. Proprietarul vilei de peste gard de mine este un ins de vreo 50 de ani, înalt, suplu, cu un păr zburlit și un gât lung privind cercetător, fără să se ridice pe vârfuri, peste gard în curte și în grădină la mine. Parca-r fi personajul lui Creangă, gata să prindă păsărelele din pomi și chiar din zbor. Se plimbă agale prin grădina lui mare cât un hol de primărie, deci lată de vreo trei metri și lungă de vreo 25. Pe acest hol, a plantat vreo zece puieți de meri și pruni plus două straturi de ceapă și usturoi.
Într-o zi, plimbându-mă eu cu păhărelul de palincă prin livada mea de vișini, îl văd cățărat pe o scară dublă de aluminiu, tăindu-mi cu flexul crengile de nuc care se întinseseră cam obraznic, e drept, peste gardul grădinii lui. La început, m-am enervat, cei 115 pomi din livadă fiind plantați de mine, pom cu pom, timp de 20 de ani. Sunt ca și copiii mei și când cineva îți atacă un copil… Dar, îndreptându-mă eu spre gard, am mai sorbit o gură de palincă din păhărel și m-am calmat. Când am ajuns lângă gard, vecinul meu tocmai terminase treaba lui mare și importantă.
– Bună ziua, vecine! l-am salutat. Ce faci dumneata aici?
– Am tăiat crengile astea de nuc care-mi umbreau grădina și-mi distrugeau producția agricolă.
– Păi, acum, când nucul e în vegetație și are nucile, iată, cât niște coițe de cocoș?
– Asta e.
– Păi, vecine, nucul ăsta are 25 de ani, e tânăr și viguros, nu e nucul lui Odobac…
– Ce …Odobac?
– Ei, lasă, ziceam și eu așa…
– Nu, zice vecinul, spune-mi ce Odobac? E o înjurătură?
– Aș! Odobac era un moș de vreo nouăzeci și ceva de ani care avea pe hotarul dintre el și vecin, ca nucul meu de aici, un nuc de bătrân de vreo 300 de ani.
– Și i l-a tăiat vecinul?
– Ei, nu tocmai. Rudele, nepoții, cei din sat, tuturor li s-a părut deodată că nucul răspândește miasme, că suge seva pământului din sat, că e otrăvitor și s-au hotărât să-l taie.
– Păi, și nu s-au gândit bine?
– Asta nimeni nu știe. Un nuc e un nuc.
– Și, ce legătură e între nucul dumitale și nucul moșului Otobanc?…
– Odobac. Păi, asta-ți spun, că nu e nicio legătură. Nucul meu nu răspândește miasme, nu seacă solul de pe strada noastră și nu are decât 25 de ani, nu 300.
– Nu contează.
– Și, îi mai zic eu, moșul Odobac s-a spânzurat în nucul lui înainte ca sătenii să i-l taie. A murit odată cu nucul…
– Și vrei să spui…
– Aș! Eu n-am să mă spânzur din cauza a trei crengi tăiate cu flexul, că n-ai drujbă, nu-i așa? Dar, satisfacție am să-ți dau, totuși…
A doua zi, am chemat un bătrân din cartier cu drujba roșie cu care a tăiat la viața lui mii de brazi și fagi din Munții Făgăraș. Un profesionist adevărat. Nu i-a luat mai mult de două ore să pună nucul la pământ și să-l toace mărunt, toate crengile, tot trunchiul. Un veritabil măcel vegetal. L-am invitat pe bătrânul drujbist în foișor și i-am plătit dezastrul văratec. Apoi l-am ospătat cu mezeluri, slănină, brânză de oaie, palincă și vin. Am vorbit, am povestit fel de fel, am râs, eu am și plâns; doar în sinea mea. Beam palincă, râdeam și-n sine jeleam nucul, nucul care nu era al lui Odobac, doar sfârșitul i-a fost la fel.
Petrecându-l eu pe bătrânul drujbist la poartă, m-a strigat vecinul meu de peste gard:
– Ce-ai făcut, vecine?
– Păi, am tăiat nucul, să nu-ți mai umbrească marea producție agricolă.
– Nu cred că e bine. Nucul e un pom protejat prin lege. Dacă te reclam, n-o să-ți fie bine.
Din somnul de la amiază, m-au trezit niște bătăi puternice în tabla porții, bătăi care au trezit la viață și toți câinii de pe stradă. Am ieșit buimac, cu somnul neîncheiat. La poartă, doi inși care se recomandă drept inspectori de la Garda de Mediu.
– Am fost informați că la dumneavoastră în grădină a avut loc un delict și trebuie să facem un raport și să hotărâm măsurile ce se impun.
Și dau să intre. Îmi trece somnul fulgerător și-i întreb:
– Vreți să intrați în curte la mine, într-o proprietate privată, cum ar veni, fără mandat de la procuror?
Cei doi, se uită încurcați unul la celălalt, dar cel care pare a fi șeful îmi răspunde:
– Noi suntem în misiune, suntem funcționarii statului și suntem îndreptățiți să…
– Încă o dată, în curtea mea nu intrați fără mandat. Dacă intrați prin forță și eu sunt îndreptățit să folosesc toporul în apărarea proprietății.
Dar, la poartă oprește o mașină a Poliției din care coboară un polițist și o domnișoară polițistă.
– Bună ziua! Am primit o reclamație pentru o infracțiune la sănătatea mediului și am venit să verificăm.
Reiau și pentru polițiști clișeul cu încălcarea proprietății fără mandat. Cei doi agenți de poliție repetă și ei, ca vorbiți, argumentele inspectorilor de la mediu. Parlamentările sunt curmate brusc de apariția unei alte mașini din care coboară un domn de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în costum maroniu, cu cravată albastră.
– Bună ziua! Dumneavoastră sunteți proprietarul?
– Da.
– Sunt procurorul Nicolae Berbecel de la Parchetul municipal și am mandat să verific un delict.
Mă dau la o parte, iar costumatul în maro intră în curte însoțit îndeaproape de inspectori și polițiști. Merg cu toții direct la fața locului cu nucul măcelărit la modul profesionist. Scot carnete, aparate de fotografiat, tot arsenalul.
Între timp, pe stradă se face un șir lung de mașini oficiale: ambulanța, pompierii, pompele funebre… Vecinii ies pe la porți, unii intră în curte, pe proprietate privată, cum ar veni, intră ca la Casa de Cultură să asiste la un spectacol oficial, cu procese verbale, fotografii, filmări, depoziții ale infractorului care a atentat la mediul înconjurător…
Unul se uită pe cer și zice:
– Anunțau azi-dimineață la televizor că la ora asta va fi eclipsă de soare. Și, nimic. Uite, soarele arde de te omoară, nicio eclipsă.
– Nu la noi, mă, și nu acum, îi răspunde unul din cei șapte-opt curioși de la mine din grădină, în America. Mai pe seară…
– Așa, în America? Păi, nu-i același soare?
Marius, cerșetorul milionar
Marius, cel de 35 de ani acum, s-a născut orfan, cum s-ar zice. Mama lui, grasă ca o balenă în miniatură, femeie a străzii, a murit născându-l pe o alee, lângă o bancă din Parcul Ana și Manole, iar tatăl nu va fi aflat în vecii vecilor. Pe la cinci-șase ani, Marius, așa cum nu i-a zis nimeni niciodată, deci Mariusică, a dispărut de la orfelinat în condiții neclare și a nimerit la frații lui de suferință în Casa Geta, casa unei octogenare, o casă lungă ca un vagon cu șapte compartimente, șapte cămăruțe în care se intra direct din bălăriile din curte. Era un fel de casă a oamenilor străzii. Zic un fel pentru că de fapt nefericiții chiriași îi plăteau chirie doamnei Geta, octogenara: unii în pachete de mâncare de la parastasele de la cimitirele din oraș și din satele vecine, cu un surplus de țuică, alții – bani din ce obțin din cerșit pe stradă. E cazul lui Mariusică. El este un cerșetor de vocație, nu de meserie. El ia orașul la picior de la nord la sud. Citește victima de la distanță, vede cine e cu dare de mână cum omul obișnuit vede pe cel care are pălărie. Și cum vede pe cel milostiv, Mariusică îi apare în față și, până acela se dumirește, îi și ia mâna, dreapta sau stânga, care-i e mai aproape, i-o pupă de trei ori, pu-pu-pup! Și-l roagă mieros, cu un zâmbet de înger căzut în mizerie: „Dă-mi și mie un ban!” De cei pe care-i ghicește că sunt fără suflet nici nu se apropie, e pierdere timp, lipsă de eficiență.
De pe la 14-15 ani, Mariusică umblă la costum, iarnă-vară, cam șifonat sacoul, e adevărat, pantalonii – două burlane cam jegoase, dar costumu-i costum. Cere el și pe stradă și pe terase, mănâncă la parastase, dar se înfige zâmbind simpatic la coada mesei și la nunți și botezuri, fără fasoane, dar cerșește în instituții. Ia birourile Hidroelectrica la rând, apoi clădirea Asistenței Sociale, iar cu o jumătate de oră înainte de ora mesei se strecoară binișor pe lângă paznicul de la ușă și intră în primărie. Un birou vizitează, două nu, în funcție de informațiile prinse din mers. La primar ajunge joia, cu exact zece minute înainte de audiențe. ”Să trăiți, dom primar!…” „Mariusică, iar ai venit? Lasă-mă, că am treabă…” Dar, Mariusică, hăituit fără succes de secretară, pupă repede de trei ori, pu-pu-pup!, mâna darnică a primarului, ia cei 10 lei sau 50 când edilul n-are schimbat, și-și scoate costumul maro la plimbare pe culoarele instituției. La biblioteca municipală și la casa de cultură nu intră. „Sunteți niște săraci!” zice el ca pentru sine trecând prin fața celor două instituții de cultură.
Un consilier local tot a pus în discuție situația lui și a propus să i se găsească un post de muncitor necalificat la unul din serviciile primăriei. Dar, și pentru aceste posturi se cere concurs, iar Mariusică e analfabet, n-are nicio clasă de școală. Totuși, printr-un fel de abuz, când avea 27 de ani, Mariusică a fost angajat măturător de stradă la Salubritate. Sectorul lui era la piața agroalimentară 1 Mai, fostă 23 August. Avea un căruț de gunoi galben, o mătură de plastic albastră și un făraș roșu. Strângea ici o hârtie, dincolo un sticluță, mai încolo niște ambalaje, apoi cerșea la patiserie un pateu cu brânză, își lua de pe tarabă o banană, un măr, ca din propriul coș, i se permitea, că nu era lacom, nu lua și pentru acasă, lua exact cât mânca acolo pe loc. Dar, pe cei milostivi nu-i ierta. Încă de la intrarea în piață sau la așezarea la o bere pe terasă, îi ataca frontal cu trei pupături de mână, pu-pu-pup!, își primea tainul, apoi reîncepea sumara curățenie a pieței 1 Mai, fostă 23 August.
Dar, cu trei luni în urmă, viața lui Mariusică părea că a luat o întorsătură bruscă și uluitoare pentru un om obișnuit, deocamdată nu și pentru el. Într-o zi, l-a văzut intrând în agenția LOTO pe directorul de la Apă și Canal. Și-a pus cu grijă mătura în locașul ei de la căruțul de gunoi, a intrat și când directorul depunea la ghișeu biletele, Mariusică a sosit intempestiv dintr-o parte și i-a luat mâna la pupat: pu-pu-pup! Și zâmbind ca îngerul decăzut: „Dom director, dă-mi un ban!” Dar, de data asta, directorul i-a dăruit un bilet de loterie gata completat pe care l-a plătit el. „Uite, Mariusică, ia mai bine un bilet la LOTO. Vii mâine la doamna să vadă dac-ai câștigat”. Așa a făcut. A doua zi, când a scanat biletul, doamna brunetă de la agenție s-a albit la față ca Iisus pe munte. „Mariusică, i-a zis ea, stai pe scaunul ăla și așteaptă puțin…” Apoi l-a sunat pe directorul lui Mariusică, chemându-l la agenție. Și acolo i-a dezvăluit nebunia: „Ăsta-i biletul, dom director. Șase milioane și jumătate de lei, după impozitare înseamnă vreun milion de euro net. Nu putem lăsa biletul la Mariusică. Luați-l dvs. și vedeți cum faceți…” Directorul și juristul de la Salubritate l-au luat pe Mariusică, l-au dus la sediul central a Loteriei, i-au făcut cont în bancă și se poate spune cu totală îndreptățire că Mariusică este ditamai milionar. Dar, viața lui nu s-a schimbat mult. Doar că și-a abandonat serviciul de măturător în Piața 1 Mai, fostă 23 August, are în permanență câteva mii de lei în buzunar și și-a cumpărat un costum nou-nouț, albastru, lucind ca Marea Adriatică în luna august. Dar, locuiește tot în cămăruța lui austeră de la Casa Geta și străbate orașul pe bulevard de la nord la sud și invers, cu zâmbetul său de înger, cerșind cu pu-pu-pup!
Ieri, Mariusică l-a întâlnit în mijlocul bulevardului pe Grigore Haineș, patronul hotelului de patru stele din oraș și a lanțului de șapte cabane din munți, plus a fabricii de mezeluri din comuna vecină. Mariusică a sărit ca un pui de lup la mâna patronului și pu-pu-pup! Dar, magnatul și-a retras-o cu abilitate. „Mariusică, stai liniștit, ar cam fi cazul să-ți pup eu mâna…” L-a invitat în biroul de la parterul hotelului și l-a sunat pe juristul de la Salubritate, împuternicitul contului lui Mariusică. „Dom Popescu, vă invit la mine la birou, aș vrea să facem un plan să scoatem la produs milionul lui Mariusică!…”
Mariusică își lărgește zâmbetul de înger căzut în mizerie și zice: „Dom patron, îmi dai zece lei?” și dă să-i pupe mâna darnică: pu-pu-pup!