cronică de Savu Popa
Poezia lui Radu Sergiu Ruba dezvăluie adevăruri grave sau situații desprinse din recuzita absurdului lumesc, actual. Pe toate acestea poetul însă le persiflează, le bagatelizează, într-un stil elegant, cu o bonomie tendențioasă și cu o ironie sibilinică uneori.
Astfel de caracteristici se regăsesc și în volumul Ard cărțile[1], recent apărut. Se remarcă, încă de la început, o atmosferă clocotitoare, a unei crize identitare și de creație, în egală măsură. Între un realism esopic și unul persiflant-jocular, adică între aerul enigmatic, ușor încifrat, al unor proiecții poematice, atinse de viforul viziunii, și aerul relaxat, detașat, de un comic crepuscular al anumitor evocări, fiecare text prezent în acest volum pare o fișă de observație a lumii contemporane, cufundate în atonia deriziunii și a alienării.
Este, de asemenea, prefigurat un timp al crizei atât intelectuale, cât și umane. Practic cele două se întrepătrund, oferindu-i poetului prilejul pentru câteva observații/reflecții pline de o luciditate necesară înfierării aspectelor superficiale, prezente la tot pasul în cotidianul din jur, atât de labil și de cameleonic.
Spectacolul expresiei/al impresieiinterferează cu spectacularul unor imagini pline de sevă sapiențială, dar și de vervă fantezistă. Pentru poet, actul de creație tinde să devină o experiență existențială, șocantă prin metamorfozele ei suprarealist-funambulești: ,,Scriu de frică fără încetare/ țes o plasă deasă împrejur/ nu numai șopârle am prins în ea/ ci și vreo patru curve/ cu pielea atât de lunecoasă/ că nicio muzică nu s-a lipit de ele” sau ,,Păienjenișul scrisului crește/ de la mine a plecat el demult/ dar m-a uitat în mine./ Literele au ajuns atât de departe/ că dacă s-ar gândi să se întoarcă/ prea puține m-ar mai recunoaște”. Situația aceasta de urgență se menține la temperatura primejdiei și a neprevăzutului, într-o stare de permanent asediu interior sau de veghe în preajma întâlnirii dintre creație și angoasă: ,,Habar nu am încotro s-o iau!/ Mă-nvârt aiurea/ încerc să scap/ pentru că și poemul mă caută/ mă urmărește./ O fi pândind în mine/ vreo umbră nemărturisită/ de care încă mă-ndoiesc/ nu mi-am zărit-o/ n-am deslușit-o”.
În paralel cuacest discurs al amăgirii resemnate sau al resemnării amăgite, avem de-a face și cu o atmosferă de confuzie și suspiciune care însoțesc actul lecturii, al umanității în general: ,,Decât să le citim/ mai bine le fumăm filă cu filă./ Literele mărunte/ sfârâie ca gâzele pe lampă/ e plină seara de nori de scântei./ Ard frazele până la capăt/ iar câte una țipă/că nu ea/ ci așa grăit-a nu știu cine!/ Fumul țigărilor noastre/ stă în aer o vreme/ trage linii și cercuri/ se târăște în spirale/ strânge noduri/ și se întinde până departe./ Să nu fie până la urmă/ o scriere a unei mâini de sus/ o sentință/ o prevestire/ gata de trântit asupra noastră”. În versurile acestea se resimte o undă seismică de sarcasm amar-contondent vizavi de o situație cu totul aparte în această simulare apocaliptică a culturii în derivă. Singura salvare vine tot de la cuvinte și de la semnificațiile acestora care pot reîntemeia lumea prin forță și expresie creatoare.Însă, până la concretizarea acestei salvari, poemele de față dezvoltă strategii persiflante, care cumva formează sistemul imunitar al rezistenței prin poezie în fața actualității.
În această atmosferă, reperele morale sunt tot mai diluate, se pierd, se risipesc în malaxorul confuz al unei beții de cuvinte, infernale, căci cultura scrisă trece printr-un timp al crizei, nedefinit:,,Așa e el/ adevărul/ crezi că-l vezi/ când mistuie orice priveliști/ și nu se mai află nimic despre ele./ El (adevărul) e numai litere negre/ numai hârtii/ carte peste carte/ un Turn Babel/ Se năruie la amestecul cuvintelor din cărți/ se aprinde din nou până la cer când îl ia dracu/ și nu spune nimic./ Muțenia înaltă/ lumină absolută./ Ține tu tăcerea asta pe limbă/ drept cianură neîncepută”. Apocalipsa livrescă desfășoară un întreg instrumentar al anihilării unor universuri sau simboluri literare, considerate, până mai deunăzi, perene, imuabile. Cartea devine prada propriilor noastre indiferențe și mefiențe, propriilor noastre deșertăciuni și orgolii. Între iluzie și angoasă, între resemnare și neputință ni se dezvăluie un avertisment camuflat într-o confesiune ardentădespre soarta cărții într-o lume modelată după chipul și legea tehnologiilor de ultimă oră: ,,Ard cărțile/ se aprind din senin/ din nimic/ nu mai e cine să le apere/ s-au golit de oameni./ Filele au albit într-atât/ că i-au scos chiar și pe regi și pe prințese/ locul lor l-au luat niște linii/ și puncte dese/ găurile din hârtii pe serii/ și umflături cu semnele mirării./ Au dispărut ucigași ca Raskolnikov/ și curve dulci ca Tinca și ca Rada/ s-a topit și calul lui Don Quijote/ iar din Sancho al nostru/ nu s-a mai ales nici măgarul”. Până și tărâmul iluziilor pare golit de orice semnificație, splendoare. Iar, lumina mistuirii devine opusul luminii cunoașterii. Este tocmai distanța dintre cădere și contemplație, dintre derivă și revelație, dintre degringoladă și abis:,,Nu te poți feri de o lumină/ se revarsă de departe/ e Alexandria cu cărțile pe noi/ vor arde încă o sută de ani/ nu mai e în ele om să le stingă./ Iar la lumina bibliotecii lumii/ poți să faci ce vrei./ Orice e cu putință la lumina aceea/ numai să scrii o carte/ n-ai să mai fii în stare”.
La finalul lecturii,imaginea borgesiană a universului-bibliotecă apare ca fiind una răsturnată, deturnată de egocentrismul nostru, tot mai nociv și mai distructiv.
[1]Radu Sergiu Ruba, Ard cărțile, Editura Tracus Arte, București, 2025.
Coperta și ilustrațiile din acest număr, cât și imaginile de copertă ale articolelor de pe site au fost realizate de Mariana Papară, lucrări ce fac parte din ciclul Grădinile interzise.