Parabola iubitului risipitor
Cum ar suna parabola iubitului risipitor?
S-ar deschide, probabil, într-o garsonieră
cu faianța colorată,
unde dragostea se uită împrejur
și nu mai știe de ce a venit.
Iubitul risipitor pleacă de-acasă
cu inima făcută pachet.
Nu cere jumătate din avere,
doar să fie iubit
fără măsură,
fără întrebări,
fără memorie.
O cheltuie repede
pe promisiuni care țin o noapte,
pe trupuri care spun „rămâi”,
dar nu știu să spună „rămân”.
O cheltuie pe mesaje trimise la trei dimineața,
pe tăceri lungi cât o duminică,
pe vină,
pe „iartă-mă”-uri care nu mai ajung nicăieri.
Într-o zi se trezește
gol până la os,
cu dragostea mâncată de alții,
ca porcii din parabolă,
fără nume,
fără vină.
Deoșată își aduce aminte
că a existat cândva o casă,
un loc unde cineva îl aștepta
nu pentru ce aduce,
ci pentru că vine.
Se întoarce
fără flori,
fără explicații,
cu rușinea lipită de piept
ca o icoană pătată de ulei.
Celălalt, care a rămas,
care a fost cuminte,
care a iubit cu frâna trasă,
stă în prag
cu dragostea întreagă
și inima împietrită.
Tatăl,
iubirea însăși,
nu face socoteli,
nu întreabă unde s-a dus,
nu cere dovezi,
deschide ușa
și spune doar:
„Ai venit.”
Iar parabola se termină prost,
ca toate lucrurile adevărate,
cu o rană care rămâne deschisă
între cel ce a risipit iubirea
și cel ce n-a știut
s-o piardă.
Autoportret
Văzut din profil,
pare că sunt un ochi din copilărie
ridicat din ruină.
Misterul curge din mine,
se rupe în planuri.
Moartea nu vine la sfârșit,
privește de pe fotoliu, din lateral,
între leagăn și noapte.
Sufletul meu poartă armură:
o coastă pentru zbor,
alta pentru cădere.
Aripile sunt triunghiuri imperfecte,
carnea mea – o linie întreruptă.
Timpul mi se multiplică mereu,
apare simultan în față și în spate,
ca o față văzută din două unghiuri
în aceeași clipă.
Am inimi fragmentate,
una roșie, una neagră,
așezate pe mese diferite,
niciuna definitiv a mea.
Dorul vorbește în linii frânte.
Am sperat cu fruntea spartă în axe,
dar pământul nu m-a ținut de glezne,
ci de forma pe care mi-o dădea.
Adevărul mă mușcă,
mă dezmembrează,
fiecare bucățică pretinde
că e întregul meu.
Conștiința apare ca un chip
cu nasul într-o parte
și ochii în altă direcție.
Arta mea e să zbor,
să schimb unghiul din care mă priviți.
Prezentul meu e masă răsturnată
sub pași grabei geometrice.
Rămân corp compus din decizii neterminate,
jumătate vis, jumătate rest,
cu umbra despărțită de mine,
așezată pe peretele opus.
Mă salvez prin reconstrucție,
lipesc fragmentele greșit,
dar sincer.
Schimb durerea pe formă,
frica pe structură.
Cred într-un foc
care nu arde,
ci îmi redesenează conturul.
Biet suflet poligonal,
templu asimetric al dorinței,
ruină funcțională de speranță.
Te pierd doar când vrei
să fii întreg
într-o lume făcută din cioburi.
Și totuși merg înainte
în mai multe direcții deodată,
căutând visul care nu moare,
pentru că a fost mereu descompus.
Idealul nu se frânge,
lumina nu se stinge
la prima suflare a sorții.
Eu și fratele meu care sunt eu
Ușa e întredeschisă ca o coastă spartă.
Dinăuntru muzica vine cât să nu poți spune
că n-ai auzit.
Stăm:
eu și fratele meu care sunt eu,
și eu care sunt fratele meu,
cu mâinile murdare diferit.
Unul miroase a drum,
a porci,
a foame recunoscută;
celălalt a curte măturată zilnic,
a ordine,
a foame negată.
Tata nu explică.
A ieșit afară
ca un om care știe
că adevărul nu se apără,
ci se așteaptă.
În casă masa e pusă,
pâinea e frântă,
vinul nu întreabă cine e vrednic,
muzica nu ține socoteala.
Fratele cel mare
numără pașii pierduți
ca pe niște ani neplătiți;
fratele cel mic
numără bătăile inimii
ca pe o datorie iertată.
Eu stau în prag
cu identitatea atârnând
asemenea unei haine prea largi
și gândesc
că iadul nu e plecarea,
ci rămânerea fără bucurie.
Dacă intru,
mor ca argat;
dacă rămân,
mor ca fiu.
Iar muzica continuă
fără să mă roage.
Ușa nu se va închide vreodată,
pentru că judecata
nu e verdict,
ci invitație
pe care o poți refuza.
Dinăuntru
cineva râde,
și asta
mă sperie mai mult
decât foamea.
Poemul cu „mama zice…”
Mama zice să mestec încet,
să nu înghit tristețea cu tot cu sâmburi,
pentru că are colți ascuțiți
și zgârie pe dinăuntru
ca un câine de sticlă.
Mănânc mere de bucurie
și portocale cu soare în mijloc,
înghit aer cu vitamine,
beau apă cu reflexii de nori
să-mi spele fricile din oase.
Zice că nu există mâncare mai bună
decât pacea din stomac,
că e mai sănătos să plâng de râs
decât să mestec gânduri amare.
Când mă așez la masă,
îi spun farfuriei
că nu vreau chimicale azi, nici mâine,
niciodată;
vreau hrana care nu mă ceartă,
care nu urlă noaptea în ficat.
Numai Dumnezeu,
cel ce stă în stomacul sihastru, zice:
„Mănâncă încet, dragul meu,
și dacă nu știi ce mănânci,
mai bine soarbe un pic de lumină.”